Citesc cu mare interes cartea lui Gheorghe Florescu. Mai am puţin şi o termin. În confesiunile lui regăsesc "farmecul" Bucureştilor de altă dată, cu toate că îmi amintesc prea puţin din epoca în care am trăit, cea mai săracă dintre toate. Ce păcat că sunt prea puţin informată, sinceră să fiu, nici nu manifestasem vreun interes prea mare pentru istoria şi politica şi geografia Bucureştiului din secolul trecut. Dar mă provoacă, mai ales şi pentru că am început de ceva timp să colecţionez în acest sens tot felul de imagini vechi cu străzi şi clădiri dispărute sau transformate. Domnul Florescu dezvăluie cu precizie, cu o memorie de elefant aş spune, toate dedesubturile comerţului din acea perioadă, cum şi-au îndestulat teşcherelele securiştii de atunci, democraţii de astăzi, cum funcţiona totul pe sistem de relaţii şi pile, corupţie, câte aranjamente, cum se mâncau între ei, în fine. Fiecare aşa-zis personaj are în carte o mică fişă personală, cine era mama, cine era tata, câţi fraţi avea, de unde venea, cu ce s-a ocupat în viaţă înainte de a fi ajuns acolo unde era. Lăsând cartea la o parte, era o modă, cred, pe vremurile alea să se ştie dacă ai origini nobile, dacă părinţii tăi sunt intelectuali sau simpli ţărani. În funcţie de asta se stabileau interesele.
Vecina noastră de la etajul trei, care s-a prăpădit acum câţiva ani, locuise într-o casă dărâmată de comunişti undeva cam unde este acum Piaţa Norilor (sau Banca Ţiriac) în Tineretului. A fost repartizată în noul bloc de pe strada Piscului, cel de-o vârstă cu mine, aşa cum spunea o altă vecină. Nu ştiu cum arăta strada înainte, îmi amintesc nişte şantiere, nişte case vechi, într-adevăr, care au dispărut treptat, cu excepţia a câteva. Într-una dintre ele, aia de lângă biserică, se pare că fusese stabilimentul unor evenimente culturale locale. Vizavi de biserică mai supravieţuise până în '89 clădirea din cărămidă roşie a unei tăbăcării. Pe aceea mi-o amintesc cel mai mult, fiindcă pe ruinele ei înzăpezite încă ne mai jucam înainte să cadă regimul. Pe locul ei au ridicat un părculeţ, şi ăla o epocă în viaţa mea.
Vecina de la trei nu avusese copii, dar au rămas totuşi două nepoate pe care le şi botezase, fiicele surorii ei căsătorite cu un om cu funcţie înaltă în Partid. Multă vreme credeam că aceste două fete nu se vor căsători niciodată. Îşi iubeau enorm părinţii, ba chiar s-au chinuit ani de zile cu tatăl muribund, transformat de Alzheimer în terorist, aşa că nu ieşeau din cuvântul lor. Una dintre ele, cea mare, prea puţin cochetă, cu un aer uşor masculinizat à la Jana Gheorghiu aşa, îşi găsise la un moment dat un prieten. Nu ştiu dacă intenţiona să se mărite, însă la replica tatălui său cum că "nu e nici măcar director?" a renunţat instant la tipul respectiv şi nici nu (cred că) şi-a mai găsit vreodată pe altcineva. Cea mică se apropia cu paşi siguri de vârsta de 50 de ani. De bine de rău, în ultimii ani de boală ai tatălui a emigrat (iniţial a primit un job temporar) în Germania şi şi-a găsit iubitul acolo. N-am dat încă de ea, fiindcă n-am reuşit să-i aflu adresa. Iarăşi în fine.
Eram eu (acum vreo 10 ani) aşa într-o perioadă ca de tristă amintire, un fel de răţuşca cea urâtă de care nu se lipea nimic şi care visa într-una la T, marea ei iubire platonică. Şi mă trezesc chiar cu cineva din familia lui T, o consăteacă de-a lu mama, rămasă cam pe timpurile alea, o învăţătoare versată, dar de o mediocritate pregnantă, zic mă trezesc că vine într-o zi şi zice: Cristinaaa, ţi-am găsit, maaamă, un baiaaat, nota zece, student ca tine, e la drept, maică-sa lucrează la poştă, taică-su ... (nu mai ştiu ce făcea, tot o funcţie din-asta ceauşistă, cred), hai să te întâlnesc cu el să vă cunoaşteţi. Mai mult de gura ei (şi cu T mereu în cap) ne-am întâlnit într-o staţie de autobuz, ne-am dus apoi la şcoala unde lucra ea, ne-a dus şi ne-a lăsat singuri într-o clasă goală (era ori sâmbătă, ori vacanţă) ca să stăm de vorbă. Conform aşteptărilor mele, impresia mea era invers proporţională cu excesul de zel al învăţătoarei. Era un tip care nu-mi spunea nimic. Nici la propriu, nici la figurat. Vorbeam singură cu pereţii, el era probabil unul dintre ei, mă simţeam cu mult deasupra lui, simţeam că mă epuizez spunând atâtea despre mine. Ca să fac conversaţie, să salvez ceva. Am mai avut eu tăceri din-astea penibile la telefon când după salut moare conversaţia. Dacă aş fi tăcut nu cred că aş fi rezolvat mare lucru. În fine, pe T oricum nu aş fi putut să-l uit, dar mă obseda în zilele acelea, aşa că mă simţeam extrem uşurată că omuleţul nevinovat, timid şi şters din faţa mea nu mă impresionează cu absolut nimic.
PS - Mulţumesc domnule Florescu! Ce coincidenţă, tocmai când căutam linkul cărţuliei, primesc instant pe mail o invitaţie la cafeneaua domniei voastre.
