Şi zic şi eu: ce bine, altfel aş fi înnebunit cu atâţia idioţi. Spuneam deunăzi că iubesc. Nu e departe de adevăr. Dar îi număr pe degete pe acei fericiţi. Restul mă scot cu toţii din sărite. Evident în anumite contexte, alea în care grobianismul lor şi spiritul de turmă sunt în floare. Fără ei ar fi totuşi prea fad. Sunt aceleaşi fiinţe nevinovate care au nevoie de ajutor şi pe care eu îl ofer, săritoare şi cu dragă inimă. Aceleaşi fiinţe după care aş plânge dacă m-aş gândi cât chin e pe capul lor. Când îi văd însă cât de animale sunt, nespălaţi şi prost crescuţi, nu mai am milă cu ei. În fine... Ieri îmi venea să urlu la propriu, noroc că ştiu să mă abţin, însă în filmul meu urletul era cât o gură de şarpe când înghite un iepure.
Iar suntem cam puţine în magazin şi e lege: tocmai atunci când n-avem oameni e cel mai mult de muncă. Lipsa de experienţă a colegelor mele sau prostia lor dă ordinea lucrurilor peste cap, Frau M face ce face de capul ei lăsând priorităţile de-o parte, ne aglomerează inutil. Pe scurt: mai avem marfă în magazin (lucruri nepuse pe umeraş, mai avem nişte reduceri de efectuat, de mutat şi de rearanjat de pe urma lor, de efectuat şi de trimis raportul pentru inventar, de făcut ordine, de mutat în permanenţă lucruri de pe un suport pe altul sau de pe o masă pe alta, apoi vine din nou marfă (livrată o dată pe săptămână). Acum ştiu, primăvara şi toamna, când avem reduceri în masă şi vine marfa pentru noul sezon e foarte mult de lucru. Griji multe şi mărunte plus neplăcerile (şi nu "necazuri" cum le-am numit eu aseară din lipsă de chef de căutat nuanţa corectă) cu clienţii îmi pun nervii în tensiune.
Astăzi plănuiam să mă trezesc la prânz.
8 şi jumătate, iar soarele bătea generos în geam. D s-a dus să cumpere chifluţe şi am hotărât să frühstückăm în grădină. E atât de plăcut să muşti din chifla cu gem de soc (care, apropos, mi-a ieşit atât de bun, o senzaţie, am pus reţetă aici) în timp ce scoţi tălpile din papuci şi le sprijini pe muşchiul moale şi umed de rouă, în timp ce o pasăre necunoscută suspină un pic mai încolo pe gard sau o libelulă zboară printre frunzele de sfeclă ale lui Herr Brenni, în timp ce două trei viespi dau târcoale cănii de ceai îndulcit cu miere.
Mă tentează să ies cu şevaletul, n-am mai pictat de mult şi mi-e dor, însă nu prea am chef de martori (exemplu: vecinul grătărar de dedesubt după ce-şi vede cursa de formula 1), procesul creaţiei mele este (relativ) intim.
Apropos, am nişte pânze de care aş vrea să scap. Mă gândeam să le dăruiesc cuiva. Sunt pictate cu stângăcie, cu lipsă de experienţă. Nu le-aş arunca. Cel mult le-aş repicta. Adică le-aş acoperi cu altceva. Ca un palimpsest.
Dacă e cineva interesat, să-mi dea de veste!
