Două chestii

1. Voi, ăştia care vă duceţi la Gaudeamus (şi io nu), v-am mai zis, vă "detest".
2. Nu vă vaccinaţi anti porcină. Vaccinul e o gogoaşă. Medicul meu m-a sfătuit să nu.

PS. 3. Mă simt invadată de emailuri cu fişiere PPS. :)) Cele două mame ale mele...

Săptămâna 13

Nu vreau să spun decât că e într-adevăr senzaţional să vezi totul ca la cinema şi să fie live pe măsură ce ecograful explorează toate părţile corpului şi organele copilului tău, să-l vezi mişcându-se, dând din mâini şi din picioare, să-i vezi şi să-i auzi inima Toate într-un cadru cât se poate de intim al unei institut privat pentru ale cărui servicii am scos ceva bănuţi din buzunar. În poza doi se vede piciorul drept (talpa) înclinat uşor spre stânga).

Cum poate deveni minunată...

...o zi mohorâtă, gri şi ploioasă de noiembrie.
Te aşezi undeva la mijloc, lângă tine el ţine în braţe o ciupercuţă. Între voi se scurg începuturi şi sfârşituri nenumărate. Cu buzele lui uşor răsfrânte, întredeschise, uitătura lui blondă, inocentă se abate spre tine, îl surprinzi, între voi electroliză şi, uite-aşa, totul se termină acolo. Ai o groază de remuşcări că nu îndrăzneşti mai mult. Rupi o parte din el şi o iei departe cu tine. O lipeşti din când în când ca pe un plasture sau ca pe o grefă de piele chiar pe locul acela de unde ai luat-o. Timp, timp, timp, ca un zbor de scrisori răsturnate de sus dintr-un coş de răchită. Îl regăseşti singur, ciupercuţa a dispărut din peisaj, iar între voi o lungă scrisoare neterminată. Nu vă spuneţi nimic, ştiţi tot, vă priviţi în tăcere, apoi îl întrebi ca prin vis dacă poţi să faci un gest mărunt şi egoist. El clipeşte, apoi închide ochii. Groaza de remuşcări nu îşi mai are locul. Îl atingi aproape insesizabil pe un deget. Îi iei mâna moale într-a ta şi îţi răspunde. Te priveşte blond, electrolitic şi se apropie de tine. Mâinile voastre se iubesc electrolitic...

Iar dimineaţa uiţi să te mai trezeşti visând aiurea pe acorduri familiare ca acesta:

Jurnale, gânduri şi alte ocupaţii

Cât de sincer este un jurnal? Cât de mult laşi din tine paginilor lui? Întrebări inutile, cred, fiindcă răspunsul cel mai banal este că depinde de mulţi factori şi mai ales de ceea ce intenţionezi cu jurnalul. Cred că jurnalul într-o formă oarecum brută, neşlefuită îşi are originea undeva în perioada adolescentină, când simţi la un moment dat că te-apucă strechea şi vrei neapărat ceva al tău, intim, o ureche fidelă căreia să-i laşi gândurile tale, angoasele, fericirile, dorinţele, speranţele, deziluziile. Îl umpli la început cu tot felul de poze de artişti preferaţi şi de poezioare stupide, câteva crochiuri timide şi multe altele. Uitasem să menţionez, jurnalul era o agendă sau orice caiet amărât pe care-l ascundeai sub pernă sau într-un sertar cu cheiţă. Jurnalul putea fi citit doar de cei aleşi de tine, dacă ţineai neapărat. Am umplut acum vreo 10-15 ani câteva registre şi agende cu tot felul de prostioare pe care le credeam utile în viitor. Existau atunci (cel puţin) o sumedenie de superstiţii în care credeam prosteşte, la ce oră strănuţi sau sughiţi, cum să cucereşti zodia x, calcule esoterice cu cifre şi litere, mici ritualuri divinatorii cu cărţi de joc. Toate acestea îşi găseau şi ele loc între paginile pline cu amintiri (proaspete) despre primul dans şi primul sărut, despre cearta cu nu ştiu cine, despre visuri şi dezamăgiri, despre aventuri şcolare, petreceri, plimbări sau ieşiri la teatru, toate povestite aşa cum s-au petrecut, clişeu după clişeu, uneori cu lux de amănunte. Aşa arată jurnalul unei visătoare cu picioarele pe pământ şi cu multe de ce-uri la activ. Un jurnal de care acum mă jenez eu însămi când caut în el un dram de originalitate în exprimare, în aerul lui aliterar stupid şi ignorant. Asta eram. Poate că asta sunt şi acum.
Nu ştiu ce fac acum verişorii mei, cei cu zece ani mai tineri, dacă i-a tentat vreodată scrierea pe hârtie, indiferent a ce. Cert este că au fiecare conturi pe Hi5 şi tânjesc după comentarii la pozele în care apar la mare cinste pupându-se cu prietenele lor. Nu ştiu dacă i-a tentat vreodată vreo carte sau un alt gen de muzică decât ceea ce ascultă mediocrimea. Nici nu prea mă interesează. Alţii ca ei şi ca noi, fiindcă am evoluat de la jurnal la blog, aşteaptă feed-back-uri. Poate chiar şi eu, deşi nu pretind. Se vede ce scriu. Fie bat câmpii, fie devin prea serioasă. Nu ştiu ce mă prinde mai bine. Ne face bine să scriem, însă autocenzura este la ea acasă. Aici decizi ce vrei să rămână. Laşi totul să se decanteze, păstrezi câteva fragmente disparate de film. Le pui cap la cap cu măiestrie şi dacă vrei le faci cunoscute. Dacă ai succes, ai şi feed-back, în funcţie de cui şi cum te adresezi.
Una din ocupaţiile mele din trecut a fost (ceea ce nu a înţeles oricine, ba chiar a fost un subiect de tachinat) cusutul unui gobelin. Unul singur. L-am început acum zece ani şi nu l-am mai terminat. Am lucrat la el 3 veri la lumina îndelungată a zilelor lor, am cusut lejer 4-5 ore pe zi şi am terminat 2/3 în două veri. În cea de-a treia l-am abandonat încet (descoperisem internetul). L-am luat cu mine aici, l-am ţinut în mare ascuns într-un dulap şi l-am regăsit de curând, îngălbenit oarecum de timp. M-am reapucat de cusut. Aş fi putut în schimb să mă ocup de cele trei cărţi din lista actuală de citit. Nu ştiu dacă aşa fost să le nimeresc de data asta, însă cel puţin două dintre ele nu-s aşa uşor de digerat, sunt bune, mai bine le servesc cu porţia. Ador cititul, dar mă pune deseori pe gânduri. Mă trezesc uitându-mă în gol. Cusutul la goblen mă goleşte de ele. Nu este neapărat introspectiv. Însă gândurile aiurea dispar ca printr-o sită. Nimic nu mai pare atât de grav pe cât am eu talentul să exagerez. De aceea, de câte ori simt că înnebunesc pun mâna pe gherghef şi trec la treabă.

Gânduri de(spre) viitor

Momentan sunt într-un mic concediu medical. Nu am păţit nimic. Am nevoie de linişte. Medicul care mă urmăreşte mă înţelege, aşa că mi l-a dat cu ochii închişi şi că pot oricând repeta povestea. Cu această ocazie am fentat, sper, ultima săptămână de maraton. Începând de săptămâna viitoare o iau mai uşor. Ceea ce nu înseamnă neapărat că scap de un anumit stres. În fine. Burtica se rotunjeşte uşor, ca un strat de grăsimuţe suprapus pe colăceii deja existenţi. Am terminat primul trimestru aproape fără simptome. Nu ştiu de ce am trăit mereu cu senzaţia că burta creşte dintr-o dată şi apoi gata, scuipi conţinutul. Nu că aş fi fost ignorantă. Poate e mai degrabă lipsa de răbdare. Abia aştept să aflu dacă e într-adevăr fetiţă, ca să mă bucur şi mai tare, ceea ce nu înseamnă totuşi că e musai. Am numele aproape pregătite. Caut variaţiuni. Şi bineînţeles, abia aştept să-i pregătesc câteva lucruşoare, să-i pregătesc dormitorul. Dar mai ales baia, care cumva ne "stă în drum", în sensul că are prioritate în ordinea logică a lucrărilor din casă. Şi, semn bun, D s-a mobilizat în sfârşit şi a chemat un instalator. Mai trebuie să vorbim cu un faianţar şi cu puţin noroc, dar mai ales cu finanţe (pentru care probabil ne vom mânca de sub unghii), terminăm baia până la sfârşitul anului. Ar fi super. Nu-mi fac iluzii, însă. Zilele astea îmi redescopăr muzica. Am o colecţie (la cât am strâns până acum), cel puţin pentru mine, uriaşă. Sunt încă pe tractor călare, asta e, dar muzica merge. Trebuie. Îmi voi creşte copilul cu muzică. Îmi doresc un fotoliu de citit. În pat nu-mi mai place. Pe jos e relativ incomod, deşi am o pernă. Trebuie să renunţ la anumite creaţii dulci. Îmi plac, sunt extrem de dulci, dar mi se face greaţă de ele. Nu prea ştiu cum să fac, e chestie de dependenţă. O s-o tai din rădăcină, cel mai probabil. M-am cam săturat. E un joc stupid.

Grevă la metrou

Băi, am prins şi eu una din-asta nasoală. Eram la liceu pe vremea aia. Undeva prin centrul capitalei. Străbăteam de două ori pe zi, cinci zile pe săptămână (uneori şi în week-end, fiindcă serveam repetiţii la cor) deja mult rutinatul drum, două staţii amărâte cu metroul. Într-o iarnă cu frig (anii '90, oricum), cu zăpezi, cu tot tacâmul, într-o perioadă în care între Universitate şi Tineretului nu circula decât măria sa Expresul (781 sau 784), cine îşi mai aminteşte, ăla verde cu bilete tot verzi cred, cumpărate de la şofer, care avea un traseu absurd, părerea mea, ajungea undeva la capătul oraşului pe nişte străduţe extrem de înguste şi desfundate şi care mergea mai încet şi decât un tractor, deci reiau, într-o iarnă cu frig, cu zăpezi şi cu tot tacâmul mă întorceam şi eu seara de pe la şcoală. Afară era întuneric, traficul era îngreunat, iar metroul era în grevă. Iar în staţia de Expres era o coadă aproape kilometrică. Ne înghesuiam efectiv ca sardelele în aceste autobuze tuşitoare fără prea mult spaţiu între scaune şi circulam striviţi trasmiţând din spate în faţă şi înapoi bani şi bilete pentru cei care, ignorând regula statului la coadă, intraseră pe uşa de la mijloc. În zilele acelea au circulat cu siguranţă şi câţiva particulari fericiţi posesori de autobuze care s-au îmbogăţit pescuind miloşi cârdul de oameni ai muncii oropsiţi de grevă şi ducându-i pe traseul Expresului (sau al metroului) către casele lor. Nu ştiu dacă nu cumva existau totuşi deja şi nişte maxi-taxi-uri pe traseul ăla. Am circulat prea puţin cu ele.
Apropos de greve, studenţii nemţi au prea puţin timp de studiu. Aşa că intrară şi ei în grevă.

Gummibärchen în săptămâna 12

Mda

Nu ştiu dacă mi se trage de la sarcină sau de la faptul că nu am reparat compul încă şi mă chinui cu tractorul în timp ce renunţ la multe din obiceiurile mele variate internauto-calculatoristice (că nu ştiu cum să le denumesc) sau de faptul că refuz să mi te-arăt şi mă încăpăţânez să tac (cu toate că mai şi trişez pe ici pe colo), însă am o stare insuportabilă de lehamite, de chef de nimic, amestecată cu plictis şi cu senzaţia de cădere a tavanului în cap. În acest moment stau şi mă întreb dacă ar fi chiar o decizie bună să rămân acasă pe toată perioada sarcinii, fiindcă aşa aş avea parte de linişte, sau dacă nu cumva mai bine tac şi mă stresez în continuare cu cretinii. Nu am intenţia să te deprim cu toate aspectele astea negative. În fine...
Mă întreabă diverşi acuma cum am de gând să nasc. Gândurile astea le am de ani de zile. Din diverse experienţe - colaterale, evident - am ales din start cezariana. Vaaai, că aşa şi pe dincolo. Cine vrea să cunoască avantajele şi dezavantajele, e netul plin de ele. Cu ocazia asta am realizat că forumurile pe această temă sunt toate pline de speriaţi de bombe contra slabi de inimă. De ce ar fi mai rea una ca alta? Eşti mai puţin mamă că iese copilul pe altă parte, că se naşte mai puţin stresat de efortul travaliului şi fără risc de sufocare prin circulară de cordon sau risc de hipoxie cerebrală cu infirmităţile motorii şi/sau psihice aferente, că scapi de ruptură de cervix şi de perineu şi de incontinenţă urinară şi de altele? Nu mă sperie dubla tăietură (pe abdomen şi pe uter). Nu mă sperie riscul de probleme respiratorii ca urmare a lichidului amniotic rămas în plămâni, ăla se aspiră. Nu mă sperie riscul de infecţie, nici că nu pot alăpta imediat, nici că rămân grasă. Etc. Cezariana e în cazul meu sfântă. Unele se montează că totul va fi bine cu naştere normală. La mine totul va fi bine cu cezariană. Cred în ea.

Bună dimineaţa

Telefonul meu nu sună aproape niciodată. Mesaje primesc foarte rar. Explicaţia e foarte simplă: nu prea am de la cine. De cele mai multe ori sunt reclamele providerului sau saluturile şi gândurile bune ale câtorva membri ai familiei (lui D) cu care ţinem legătura. Inutil să mă repet că n-am prieteni. Şefa mea de echipă mă sună rar şi doar în interes de serviciu. C. mă sună şi ea f.f rar, are şi ea problemele ei, teoretic ea mi-ar putea fi mamă.
Azi dimineaţă m-a trezit un sms neaşteptat. Soneria de sms, aproape inaudibilă de altfel, e un scârţâit de uşă veche de lemn. Prin deschizătura ei primesc salutări cu numele tău în ele.
Germana, ca orice limbă cu personalitatea ei, are în vocabular câteva cuvinte fără corespondenţi unici în română. Geniesser. E minunat. E substantivul atribuit unei persoane care se bucură de ceva anume (orice). Un tip care trăieşte intens clipa. Care degustă şi se bucură şi degustă şi totul e aşa frumos. Mi se spunea cândva că sunt pragmatică. Pe vremea aia nu ştiam sensul cuvântului. Nu l-am întrebat ce înseamnă, dar l-am luat ca pe un compliment. Eram una dintre fericitele persoane care văd frumosul în jur, care caută utilitatea în banal, deşi nu mă vedeam chiar aşa. Din punctul ăsta de vedere ar mai fi necesare nişte introspecţii. În împrăştierea mea îmi caut ordinea, caut să îndepărtez imperfecţiunile, caut să nu mă mai repet, caut să fiu clară, precisă, îmi caut diafanul, inocenţa, dulceaţa, naturalul, caut să scap de pripă, de agitaţie, caut să spun doar ce trebuie, caut să nu obosesc, caut să nu rănesc pe nimeni.
Cred totuşi că nu mi se potriveşte. Sunt atât de fraieră uneori, încât îmi scapă cuvintele tale calde, mă concentrez prea puţin la ele, apoi caut să mi le amintesc şi mă întreb dacă ele au fost spuse într-adevăr sau le-am visat. Sunt invidioasă pe Geniesser, oricare ar fi el. El îşi trăieşte viaţa după alte principii, mai puţin sacrificiale decât ale mele. Geniesserul mă bucură oricând, pe Geniesser îl iubesc, însă mă doare în acelaşi timp. Geniesserul e egoist. Îl invidiez. Egoismul meu în cazul lui nu are sens, e absurd. De aceea tac. În fine... acum o şterg zügig (în viteza trenului). Sunt de fapt prin preajmă. :P :)

Filosofeli femeieşti

Răsărit de un roşu fascinant şi ciudat. Zile încurcate, ploi şi timp de murături. Continuu să tac. Aş vrea uneori să dispar. De fapt o fac deja de când mă ştiu. Dispar cumva în mine însămi. Ceea ce se vede, strălucirea de care mi-a mai zis încă cineva astăzi, sunt doar faţadă. Eu de fapt nu exist decât foarte adânc în mine.
Kik face economie de personal şi de ore de muncă*. Săptămâna asta m-a cam epuizat. Ce bine că s-a terminat azi. Nu mă deranjează munca, ci doar stresul, corvoada pe care le impune ea, disperaţii şi toţi cretinii, suita de nervi. Am aflat că ar exista posibilitatea să mă anunţ bolnavă până la începerea concediului prenatal. N-ar strica să stau acasă pe aceiaşi bani. Să văd cum fac. Nu vreau neapărat să profit "pe nedrept" de acest drept. E vorba totuşi de nervii mei până la urmă. Care nu mai sunt aşa mulţi. Mă simt slăbită, deşi am început să mă vitaminizez. Mă bucur intens de ceea ce-mi rezervă viitorul. Mă sperie oamenii în general, agitaţia lor. M-apucă uneori o stare de lehamite, o senzaţie inexplicabilă de lipsă de ajutor. Apoi revin la starea de bucurie. Am atâtea şi atâtea de făcut... :)

* Celor ce vor să se angajeze cândva la Kik, nu le recomand, jobul e prost plătit. Eu am de gând să renunţ şi să-mi caut ceva mai bun.

.

De câte ori se gândeşte la ceva anume, zuzei i se face frig. Timp pentru tăcere.

:)

Tocmai mi-am adus compul de la reparat. Nu pot să spun cât de dezamăgită sunt. E la fel cum l-am dus. Un harddisk formatat complet nu ajută cu nimic. Bine măcar că mi-a salvat omul şi folderul care nu mai avusese noroc. Cred că îl arunc pe geam. :(

Am visat azi pe... şi pe..., frustrări mai vechi sau mai noi, dureri la fel de dulci amândouă.

Cu 8 zile de concediu nu mai ajung acasă înainte de naştere. Mi se pare prea puţin. Vin la vară cu plod cu tot. :D

Vitamine şi o prăjitură cu fulgi de porumb

Cred că zilele astea o să umplu blogul cu o grămadă de prostioare. Azi-noapte, în timp ce stăteam cu ochii pe pereţi împreună cu D care nici el nu putea dormi, mi s-a făcut poftă de o prăjitură cu fulgi de porumb. După ce-am făcut un drum în plus la magazin ca să duc o cheie cu care am plecat aseară din greşeală, de aiurită ce sunt, m-am oprit la farmacie să iau nu ştiu ce vitamine prescrise de medic. Una dintre ele era în varianta valabilă doar până în săptămâna 12. Am renunţat la pachetul de 60 de tablete şi am luat doza la jumătate. Ce sens mai are dacă sunt deja în a 11a săptămână. Nu-i nimic, mi-arată farmacista, există şi varianta de la săptămâna 13 până la alăptare. Cool, zic, eu, o iau şi pe-asta atunci. Mai adaugă şi-un pacheţel cu magneziu tot de pe reţetă. 50 de euri, zice ea. M-am crucit, dar n-am zis nimic. Ce înseamnă cincizeci de euri. Trei perechi de pantaloni la kik. 5 pulovere. O groază de mărunţişuri de la lada de 50 şi de 10 cenţi. Piaţa la piaţă pe o săptămână. În fine. Mă duc la magazin să-mi iau fulgi de porumb. Constat că de fapt nu mai am bani. Ce naiba, doar n-o să plătesc cu cardul o pungă de fulgi, aşa că iau şi un borcănel de salată de icre, singurele pe care le găsesc prin zonă, nemţii nu prea papă aşa ceva, nişte iaurt, mai adaug şi două castroane de plastic (pentru amestecat diverse), că erau la ofertă, şi gata.
Acasă am găsit reţeta asta şi m-am apucat de ea. Cine vrea să-mi urmeze exemplul, îl sfătuiesc să nu mărunţească fulgii direct în punga lor de plastic. Se va trezi cu ei pe jos.
By the way. Mă duc eu ieri către ogor. Şi cum ajung în staţia de autobuz, tocmai ce vine trenul. Păi mă urc în tren, ce dacă ajung prea devreme. Sunt şantiere prin zonă care întârzie autobuzele. Mă aşez frumuşel, cald şi bine, nu scot cartea, că-i doar o staţie. Şi m-apucă visarea. Trenul se opreşte între timp, coboară unii şi pleacă mai departe. Când se-anunţă staţia următoare, Scheisse, cobor şi eu şi trec pe partea cealaltă. Nu-i nimic, iau trenul înapoi. Chiar urmează să apară. Se anunţă 10 minute întârziere, hai pe jos, cât o fi, poate prind şi autobuzul pe drum, în timp ce mă îndrept spre bulevard, tocmai trece autobuzul meu. Din fericire timpul mi-a fost suficient, mă opresc în dreptul unei farmacii, ca să-mi iau în sfârşit vitaminele. Pauză de masă. Mda.
Nu ştiu cum e acum pe-acasă (prin Ro, adică), dar o viitoare mamă care face prima vizită la medic primeşte o geantă plină de pliante informaţionale, dintre care cea mai mare parte dintre ele sunt reclame la diverse produse cu specific. Şi mă întreb, cum supravieţuiau pe vremuri gravidele fără suplimentul de acid folic, de iod şi de altele?

Şi cum urgenţa grăbeşte decizia, m-am înscris (din nou) la şcoala de şoferi.
Trebuie să-mi fac paşaport nou.
Trebuie să-mi cumpăr haine pentru burtoase (într-o bună zi).
Mda, mi-am găsit de lucru. :D

B (2)

gata ninsoarea, gata gheţuşul, gata murăturile de aprilie. visam cu ochii deschişi în iarba fragedă a unui mai însorit la un tip cu burtă, barbă şi chelie. şi mă gândeam la o doză de vitamine pentru vitalitatea lui masculină, mă gândeam la paharul cu vin roşu ce migra spre guriţa lui cu buze inexistente, bea iubitule, bea, Gregorian, ce frumos, şi tu nu poţi. am adormit lângă el fără griji pentru condeiul flasc pe care aveam eu să-l trezesc cumva.
nu mai facem Paştele împreună, a murit o mătuşă, plec la O. nu-mi mai raspunde la telefon. cine ştie, n-are semnal, pune sârme ca la radio. şi ce-ai făcut? m-au sedus doi tipi. şi? şi nimic. i-am refuzat. sunt cu tine, nu? ce fraieră ai fost. mda. cred că ar trebui să mă uiţi, m-am îndrăgostit de altcineva. de cine? nu-ţi spun. e de pe sait? nu-ţi spun. faza e că am plusat amândoi...
lumea se terminase şi reîncepuse de câteva ori până seara şi iar se terminase şi iarăşi începuse. eşti o fraieră dacă îi răspunzi, ce mai vrea de la tine dacă ţi-a dat papucii. după o discuţie imposibilă de câteva ore în care părea indecis mi-o dezvăluie în toată splendoarea şi frăgezimea ei pe blue eyes, cea care plusase cu un mail. ea e o himeră... când i-am dat bandana înapoi mi-a spus că e un gest de clasa 4a. era un gest de despărţire. era fericit lângă himera lui radioasă. nu m-a lăsat în pace, gesturile mele erau incalificabile. eram extrem de vinovată. în ziua în care i-am recitat unui preot lista cu păcate, incluzând detalii semnificative din copilărie şi din viaţa mea sexuală, am crezut că mă eliberez. din secundele imediat următoare am decis să nu mai calc niciodată în lăcaşul acela.
pe vremea când încă mai credeam că jobul mult visat va intra în casă şi mă va lua de mână, B se despărţea de blue eyes, fiindcă e prea bătrân pentru ea şi nu o lasă maică-sa, tu eşti realitatea spunea, vreau cu tine în vamă, vreau cu tine peste tot, Madredeus şi câinele cerşind atenţie lângă patul bătrânesc al părinţilor plecaţi la ţară.
ce ţi-a trebuit să spui că ţi-a băgat ăla limba până-n gât? ce mă interesează pe mine? trebuia să mă încingi. ce căutam eu de fapt lângă burta aia cu chelie şi barbă? se presupune că noi făceam dragoste? zile fierbinţi de vară şi terorisme de messenger, blue eyes e la cairo, o lasă maică-sa să fie cu mine. să fiţi fericiţi. himera radia lângă el. ce te interesează pe tine cum mă f** eu cu blue eyes? am vrut să ştiu dacă şi cu ea s-a întâmplat cum s-a întâmplat cu mine. i-am povestit şi lui A. ne-am spart de râs. treaba asta a făcut înconjurul lumii. mda, tot degeaba dacă natura te-a lăsat doar cu un creionaş. şi bleg pe deasupra.
ignore list.
B s-a căsătorit între timp cu o bunicuţă.

B

pe B nu l-am urât niciodată. pe vremea când răchita făcea micşunele, iar eu încă nu plantasem o serie de trandafiri adevăraţi în grădina din faţă şi nici caloriferul nu trepida ca apucatul la fiecare jet de apă încălzită, am cunoscut un tip interesant. scria eseuri, poezii şi proză pe un sait şi modera uneori pe ascuns discuţiile plictisitoare dintr-o cameră de chat. de când aştept să apari... te-am văzut la cenaclu şi nu ştiam cum să dau de tine. ai scris ieri un poem tare interesant. e primul care mă prinde. acel ajută-mă să mă îmbrac... oau, chiar vorbeşte cu mine. cel la care microfonul cenaclului zăboveşte preţ de cel puţin jumătate din program. vii şi mâine? cred că da. sunt cam bolnav, dar văd eu cum fac.
era un sfârşit de martie minunat în care de fapt păsările călătoare se întorc nerăbdătoare acasă, iar acasă plouă şi ninge şi plouă şi ninge, iar eu îmi reparasem două carii pe gratis la I care era în practică la stoma.
tocmai vin de la dentist. oau mie nu-mi place la dentist, aşa că nu obişnuiesc să merg. crecă are o groază de stricăciuni în gură, îmi zic. hai acolo în cerc, cu noi. tema de azi: jocuri şi jucării în poezie. se citesc diverse texte. trântesc şi eu unul proaspăt scremut mai de dimineaţă când s-a pus iar strat generos de zăpadă, iar autobuzele cu călători striviţi în ele nu plecau din staţie. ceva cu ninsoare, cu Shiva, cu nu ştiu ce geamantan cu vise de cer, slăbuţ, jenibil chiar. mie mi-a plăcut mult poemul despre nimic, spune F, mi-aminteşte de Seinfeld. jucăriile cele mai îndrăgite sunt pistoalele, puştile, tancurile, joaca de-a pacea nu are nimic interesant. mergi şi tu la M? ne înghesuim cu toţii în câteva taxiuri şi ajungem într-un apartament în care lătra un câine. M era extrem de agitată. lăsase pe jos un căcăluş. muzică, fum, înghesuială prin toate cotloanele, A experimentează iar delicii culinare prin bucătărie, lupişor îmi intrepretează poemul cu ninsoarea. eu aş zice vise din cer. mda, sună cam stângaci, văd eu ce-i fac. de fapt nu i-am mai făcut nimic. lupişor se bălăbănea pe-o uşă de dulap cu bărbia în piept. se trezeşte, tresare şi întinde mâna spre paharul din imediata apropiere. ajută-mă să mă îmbrac. străzile dormeau sub gheţuş. lupişor, bei asta şi dispari.
urmează un poem cu dedicaţie. o replică. apoi replică la replică. vai, steluţe (în genele ei). iarăşi cenaclu, iarăşi afterparty la M acasă, căcăluşul de rigoare. burta moale a lui B era o pernă strânsă în braţe. în întuneric lenevind pe o laviţă i-am căutat gura. un sărut larg, fără aer de dinţi stricaţi. gura lui bărboasă.
băi, ce naiba ai, lasă-mă să dorm, mă deranjezi. frate-miu se întoarce pe partea cealaltă. iar deschide asta compul. bună pisoi, ce faci. zi de zi, pisoi, până la cenaclul următor. mergem la C şi M să vedem meciul. eşti mişto. meciul e un vals împedicat într-o mare de nisip. hai să jucăm mima pe propoziţii. M face o criză de nervi din nimic şi pleacă de-acasă. după un timp în care I îşi pretinde inelul de logodnă de la P, M se întoarce şi se linişteşte. în fine, e ziua lui B şi primeşte în dar un tricou cu lupişor. plecăm spre casă amărâţi, viaţa e un căcat, bună seara şoferule de taxi, e mişto cu tine. bună dimineaţa...
la R la ţară ne aştepta o generaţie de dulciuri expirată sub un pom de crăciun. ne certaserăm cu vântul puternic şi cu mărăcinii din zăvoi, rătăcind aiurea în drum spre râu. yesterday şi colinde la poartă, A ne-a gătit nişte puţulici demenţiale.
B n-a înţeles niciodată ce e aia dragoste cu mâinile. cum adică. păi mă freci toată seara şi mă-ncingi şi dup-aia mă laşi aşa? nu înţelegi ce-am vrut să spun. în fine, vii sâmbătă la O? mda, vin, dar le-am promis lui C şi M că mergem la ei. mergem la O, e mişto cu tine, dansăm un pic, vreme de pus murături. B era pe gânduri. C ne povestea aventurile lui tabără. cum şi-au tras-o unii, toţi patru într-o căsuţă de camping, cum s-a răsturnat căsuţa cu ei şi cum i-a certat un prof. bă, păi voi aţi dat cu toţii în acelaşi sens?
în week-endul ăsta vii la mine.
(va urma, poate)

Noi doi

Noi doi ne-am întâlnit cândva într-o gară micuţă, micuţă. Mulţimea străvezie se strecura grăbită printre noi. Te vedeam de la fereastră. Te văzusem un timp nedeterminat, aşteptându-mă micuţ, zgribulit, curios prin câmpuri, dealuri, păduri şi sate, pe poduri, la răscruci, în tunele. Mă văzuseşi de atâtea ori coborând, aurie, radiantă şi micuţă, micuţă, dulce. M-ai luat de mână şi mi-ai deschis uşa unui taxi pentru care ai plătit dublu ca să ne poarte până undeva, vizavi.

Una, alta

Gummibärchen dă semne că există. Nu, încă n-a început sesiunea de antrenament la paralele, dar simt diverse mici înţepături, semn că cel mai probabil creşte şi îşi face loc în apartament, cel mai probabil mai sparge un zid, ceva. N-aş vrea să fac ca toate viitoarele mămici şi să raportez cu punct şi virgulă toate stadiile de dezvoltare ale maimuţei. Ideea este că nu vreau să copiez pe nimeni, nici nu prea aş avea cum, deşi blogurile de sarcină abundă momentan. Încă nu se vede nimic, n-am început să cumpăr nimic. Poate ne reapucăm şi noi şi terminăm la timp cu şantierul.

Emisiunea de lipeli între diverşi looseri e o glumă proastă a realizatorilor ei pe seama candidaţilor, împachetată "frumos" cu fundă. Nu ştiu de ce mă mai uit, poate doar pentru că e un mijloc util şi gratuit de distracţie pe seama naivităţii, a lipsei de duh, ca să nu zic a prostiei crase a unora. Cei mai mulţi dintre ei se îndrăgostesc instant, femeile pregătesc daruri penibile de genul unor desene pe hârtie sau al unor aşa-zise poezii de despărţire sau al unor inimioare din lumânărele aprinse presărate direct pe pat, cu care, cred ele, işi impresionează pretendenţii. Tot felul de gesturi ieftine, siropoase, de care mi se face inevitabil greaţă. Ceea ce n-are absolut nicio legătură cu sarcina, care deocamdată mă scuteşte de complicaţii fiziologice.