...o zi mohorâtă, gri şi ploioasă de noiembrie.
Te aşezi undeva la mijloc, lângă tine el ţine în braţe o ciupercuţă. Între voi se scurg începuturi şi sfârşituri nenumărate. Cu buzele lui uşor răsfrânte, întredeschise, uitătura lui blondă, inocentă se abate spre tine, îl surprinzi, între voi electroliză şi, uite-aşa, totul se termină acolo. Ai o groază de remuşcări că nu îndrăzneşti mai mult. Rupi o parte din el şi o iei departe cu tine. O lipeşti din când în când ca pe un plasture sau ca pe o grefă de piele chiar pe locul acela de unde ai luat-o. Timp, timp, timp, ca un zbor de scrisori răsturnate de sus dintr-un coş de răchită. Îl regăseşti singur, ciupercuţa a dispărut din peisaj, iar între voi o lungă scrisoare neterminată. Nu vă spuneţi nimic, ştiţi tot, vă priviţi în tăcere, apoi îl întrebi ca prin vis dacă poţi să faci un gest mărunt şi egoist. El clipeşte, apoi închide ochii. Groaza de remuşcări nu îşi mai are locul. Îl atingi aproape insesizabil pe un deget. Îi iei mâna moale într-a ta şi îţi răspunde. Te priveşte blond, electrolitic şi se apropie de tine. Mâinile voastre se iubesc electrolitic...
Iar dimineaţa uiţi să te mai trezeşti visând aiurea pe acorduri familiare ca acesta:
