Sunt al nuştiucâtelea om născut pe această planetă care se întreabă la un moment dat ce înseamnă de fapt "te iubesc". Cât de sincer şi de profund (mai) este să laşi la iveală, să faci cunoscut faptul că iubeşti. Dacă a rezona atât de mult cu sentimentul exprimat prin orice mijloace şi de la orice distanţă poate fi un punct (cât de mic, dar sigur) de sprijin, de echilibru, de bunăstare până la urmă.
Ce sens au discuţiile dominate de "dacă" şi de condiţia aşezată (implicit) după acesta, atâta timp cât ştii că nimic nu mai este (şi nici nu va mai fi) la fel sau nu mai este (şi nici nu va mai fi) deloc, că timpul şterge încet, încet urmele trecutului şi aduce altceva cu el?
Ce sens are să spui că iubeşti dominat de afect şi de prezenţa persoanei iubite, dacă ştii că în secunda imediat următoare fiecare îşi vede de drumul lui şi se bucură în continuare pe cont propriu de ceea ce-i rezervă viitorul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat între timp?
Urmăresc (anul ăsta cu mai puţin interes decât în anii trecuţi) emisiunea aia în care Germania caută Superstar. Câte talente n-au rămas astfel pe bară şi câte n-or să mai stea... Îi vezi pe unii care te-au extaziat la început cu vocea lor sublimă, care au şansa de a merge mai departe, dar la care observi că nu evoluează, că ceea ce exprimă nu e suficient, că ceea ce-şi aleg să cânte nu e pe calapodul lor, că nu au alură de star, că scena nu e pentru ei, că de cele mai multe ori reprezentaţia lor e fadă, lipsită de feeling. Unul singur dintre ei a reuşit în seara asta, poate eram eu un pic dusă, poate nu, însă "you are so beautiful" parcă era pentru mine. Acela va câştiga detaşat acest concurs, un tip deosebit, cu talent, cu voce deosebită, cu sentimentele lui împărtăşite sincer. În seara asta m-am simţit exponenţial mai frumoasă decât sunt.
Mi-ar plăcea pe de altă parte să fiu în stare să pot spune pe şleau ceea ce mă zgândără de la o vreme. Dacă nu o fac este pentru că fie stric farmecul, fie este vorba strict despre tot felul de prostioare şi absurdităţi. Sunt toate egoisme, orgolii, sechele ale lipsei de comunicare (şi/sau ale indiferenţei) sau de sincronizare până la urmă, mici disperări, dorinţe imposibile, copilării care nu-şi au rostul aici. Dar pe a căror sursă aş tăia-o la un moment dat din rădăcini. Ar fi singura soluţie să... în fine... Who cares?
Dacă vrei să mă înţelegi, ia şi ascultă:
