De ce vreau eu să plec acasă

Nu ştiu cât rezolv plecând. Las o groază de lucruri în urma mea. Majoritatea începute de mult şi găsite de mine într-un anumit stadiu. Le las cum le-am găsit sau poate chiar mai rău. Aş vrea să mă dau de trei ori peste cap şi să mă prefac într-un obiect fermecat care să rezolve printr-o rostogolire sau printr-un pocnet toate problemele. Nu ştiu ce am să fac. Plec cu mai multe gusturi amare. Caut repere. Le găsesc. Ele se fixează apoi în timp, rămân acolo, rămâne şi o speranţă lângă ele. Dar pe-aia o omoară îndoielile, fi-r-ar să fie. Eşti micuţă, caldă, sensibilă, dulce, unică. Aşa rămâi. Numai că drumurile se despart la loc, ele doar s-au încrucişat o dată. Raportăm acum totul la trecut. Mai sunt prea puţine de spus, mereu aceleaşi, apar din nou plictiseala, oboseala, sufocarea, intimul fiecăruia şi toate celelalte ce vor şterge încet contururile noastre. Ajutate de lacunele de comunicare. Iert ceea ce n-am a ierta. Ţinem unii la alţii. Însă rămânem ca şi virtuali. Mă lupt să înţeleg. Îmi doresc imposibilul, care nici măcar nu ştiu cum e. Sunt prea egoistă şi neînţelegătoare. Şi nu vreau asta. Cred că dau prea mult din mine degeaba. Că sunt în stare să sufoc. Devin imposibilă. Un fenomen al naturii, cum îi zic de multe ori lui D. Şi nu vreau asta. Nu vreau deloc asta. Deci, cum ziceam, Wackelpudding. Nu mai am cu cine vorbi despre toate acestea. Nici măcar cu tine cititorule, oricine ai fi. Teoria chibritului este una din maniile mele. Cu asta am să mă îngrop... Iartă-mă tu mai întâi, căci eu mă iert cu greu pe mine însămi.