Asta e o insemnare de la sapte poste departare. Nu mai stiu cat masoara o posta, dar imagineaza-ti postele alea din povesti pe care le strabatea cate-un viteaz cu cizme fermecate si pe care mi le imaginam inghitind munti si vai fiecare in parte.
Ieri stateam cu D in gara. Si, in timp ce trenul nostru (de la Dortmund) intarzia, ma holbam mai mult pierduta la automatul de bilete. Si tot uitandu-ma la el ma vedeam peste vreo 3-4 saptamani in acelasi loc impreuna cu ai mei, mama+tata (da, acum e sigur, si-au luat biletele si vin sa ne viziteze) aratandu-le ce si cum, plimbandu-i pe ici pe colo ca si cum as fi de-a casei. Cum adica? Pai, alooo, te afli aici de 1 an jumate! A fost ca un fel de criza de acomodare sau mai degraba un moment de trezire din inconstienta. Carevasazica am trait ca anesteziata si nu am realizat exact unde sunt? Problema se poate pune si asa: uneori imi imaginez ca sunt intr-o calatorie lunga pe vapor. Acostarile vaporului reprezinta intoarcerile mele in tara de origine, acolo unde mai trag o gura de aer dupa care urmeaza cat de repede reimbarcarea.
Si ca o ironie a sortii sau cum naiba sa o numesc (daca m-am exprimat gresit, astept in acest caz o sugestie), m-am atasat atat de mult de echipa lui Klinsi si de norocul si succesul acestora de pana ieri, incat am rezistat cu stoicism si fara probleme cele 120 de minute cocotata pe un scaun intr-un bar ca sa-i vad pe baieti cum lupta proiectati pe panza. Fara doar si poate a fost un meci pe care il asteptam. S-a jucat in sfarsit fotbal. Lasand la o parte scenele de teatru ale italienilor, a fost un meci de la egal la egal. Si, parerea mea, interzis cardiacilor. Iar cele doua goluri de la sfarsit: pur noroc de-o parte si ghinion de cealalta. De altfel, nebunia si haosul create de primul gol mi l-au facut extrem de previzibil si pe cel de-al doilea. Tipic italienesc, cum zicea una pe langa noi. Sau nu? Oricum au mai inscris italienii un gol in ultimul minut in acest campionat. Exact in meciul in care au facut blatul la greu. Ce sa mai? Cele doua goluri mi-au luat si mie piuitul. Si, damn, iar au iesit italienii in strada! :)))
Intorcandu-ma acasa mi-aduc din nou aminte ca in 3 saptamani vin ai mei. In acest caz sunt necesare niste reamenajari fundamentale de mobilier, aruncarea unor vechituri si crearea de spatiu pe care oricum mi-o doream si cu si fara musafiri. Nici nu iti imaginezi cat de greu este sa-l urnesti pe omul de langa tine si sa-l faci sa ia mai repede o decizie. Nu are nici-o treaba. Nu se grabeste absolut deloc. Si sa-l vezi ce frumos face cand se trezeste si el in sfarsit si intra in panica. Nu pot sa-l conving ca nu economiseste nici-un ban daca se chinuie sa transporte mobilierul de aruncat in alt oras (fiindca e gratis) si cu masina proprie (biata noastra masinuta noua), doar ca sa nu plateasca gunoierii in orasul propriu. Doamne, o caruta de nervi... Si tot el realizeaza mai tarziu ca nevasta are intotdeauna dreptate. ;)) Sper sa rezolvam aproape tot pana atunci. La cat de calculati si de precauti sunt, se vor misca destul de greu. Tot ceva decat nimic...
