"[...] daca cititorul sare o singura fraza din romanul meu, nu-l va intelege - si totusi, unde mai exista pe lumea aceasta un cititor care nu sare nici-un rand? Nu sunt oare eu insumi cel mai mare saritor de randuri si pagini intregi?"
Milan Kundera, "Nemurirea"
Tot el, intr-un capitol anterior:
"Nebunul care se mai incumeta azi sa scrie romane si vrea sa le asigure protectia, trebuie sa le scrie in asa fel incat sa nu mai poata fi adaptate, altfel spus sa nu mai poata fi povestite. [...] mai toate romanele scrise pana in zilele noastre sunt prea supuse regulii de actiune. [...] toate se intemeiaza pe o unica inlantuire cauzala a actiunilor si evenimentelor. Aceste romane se aseamana cu o strada ingusta, de-a lungul careia personajele sunt gonite cu biciul. Tensiunea dramatica [...] transforma totul [...] intr-o simpla etapa ce duce la un deznodamant in care se concentreaza toata semnificatia celor intamplate anterior. Cuprins de flacarile propriei sale tensiuni, romanul se mistuie ca un snop de paie. [...] Romanul nu trebuie sa se asemene cu o cursa ciclista, ci cu un ospat cu multe feluri de mancare."
Uite asa se scuza autorul unui roman care risca sa fie catalogat drept plictisitor de catre cititorul abatut de la sirul povestii la care asista si confruntat cu cateva "feluri de mancare" nu neaparat mai greu digerabile, dar care parca - la prima vedere - nu si-ar avea locul. Tocmai aici e spilul. Ca povestea in sine e una cat se poate de banala. De altfel, in jurul ei apar acele mici povesti ("felurile de mancare") cu rostul lor complementar si moralist fara de care romanul nu ar mai sta in picioare.
Si acum ma intorc la primul citat. De ce se indoieste autorul de existenta cititorului care nu sare nici-un rand? Ori rade de mine, ori chiar se intreaba serios. Ori alba, ori neagra. Sau, cum mi-a fost dat sa aud, ori fata, ori baiat. Si daca se intreaba serios atunci ii raspund eu, ba chiar daca as avea email-ul lui i-as spune: EU! Eu sunt unul dintre cititorii care citeste tot fara sa scape o singura virgula. Si daca ar fi sa sar ceva, as sari restul cartii pana la capat, fiindca este realmente plictisitoare, greu de salvat.
Mai era unul, Cartarescu, intrebandu-se retoric intr-un editorial daca va mai citi cineva ultimul volum din Orbitor la care continua sa lucreze ca sa-si duca din respect opera pana la capat. Si lui tot asa i-as raspunde. Nu neaparat din respect, cat din placere si/sau din dorinta mea (de imprastiata) de a termina ceva inceput.
Ce rost are sa sari peste fragmente? Ce rost mai are sa spui ca ai citit o carte cand ti-ai furat palaria de la prima fraza pe care ai ignorat-o? Este cazul celor ce se afla, evident, la prima lectura a cartii respective. Mai are rost sa continui?
Legatura dintre cele doua fragmente citate? Poate nici-una. Poate fiindca era sa ma plictisesc, dar cred ca am scapat la timp. Prietenii stiu de ce. Citisem deja mai bine de jumatate din roman cand profesorul de germana (care l-a observat pe masa) ma tachina in acest sens. Nu a reusit sa ma convinga. Cu siguranta voia doar sa ma enerveze.
De fapt, m-am obisnuit cu cititul (ma refer la beletristica, sa fim intelesi), iar plictisitor mi s-ar mai parea poate doar Sadoveanu si altii ca el.
Gata, hai ca m-am carat!
