(interzis plictisitilor de insemnari depresive si lamentatii)
Cred ca m-am nascut urland din toti rarunchii. Trecusem printr-un stres care m-a facut sa protestez. Si acum as mai protesta, dar au aparut cu timpul tot felul de limite cu care trebuie sa ma lupt. M-am nascut ca sa spun. Nu conteaza ce anume. Trebuie sa spun ceva. Trebuie sa ma exprim. Fie ca trebuie sa vorbesc, sa scriu, sa ingan sau sa fredonez ceva, sa pictez, sa creez in general. Chiar daca uneori din mainile mele ies nonsensuri sau stangacii.
As face de toate. Ma pricep la toate si la nimic. Nu ma caracterizez decat prin amatorism. Traiesc din amintiri (ceea ce trece acum prin mine tot la amintiri ajunge) si ma exprim cu ele. Asa cum pot. Tacerea este o atitudine pretioasa pentru mine doar in foarte putine situatii, pe care le consider apartinand sferei intimului.
Orice pas batut pe loc m-ar duce cat de curand la plafonare. Nu refuz evolutia, accept noul (acolo unde e cazul) cu bratele deschise. Ceea ce mi-a dat Dumnezeu prea putin este rabdarea. Poate ca daca mi-as canaliza toate fortele numai intr-o anumita directie (scris / pictat / fotografie / muzica sau mai stiu eu ce) as face tot posibilul sa ma instruiesc si sa ma perfectionez pana in panzele albe. Persoana care va face asa ceva nu ar mai fi decat cel mult un alt eu, departe de mine.
Ceea ce am creat pana acum nu mai are decat valoare pur personala. De-acum incolo (si sper sa reziste aceasta decizie) nu ma mai iau la modul personal absolut nici-o parere in legatura cu ceea ce creez. Chiar daca acestea exista si vor exista atata timp cat voi continua sa nu "tac"...
La revedere edituri, reviste si mai stiu eu ce. Nu-mi mai scot capul de vierme la inaintare. Sunt altii mult mai talentati ca mine care oricum au prioritate. Ma intorc la muzica, la citit, la calatorii, la gatit, la curatentie (de care mi-e atat de lene) si poate (cine stie cand o fi) la copii.
