L-am zărit după o veşnicie de distanţă şi tăcere. Ceva ne schimbase pe amândoi. Nu mai era el, ci doar tatăl copiilor săi, omuleţul obosit de lucrul îndelungat, dar neclintit de la îndemnul lăuntric de a-şi întinde covorul pentru rugăciuni şi cel ce îşi răsfaţă nevasta seară de seară. Îşi lăsase perciuni şi mi se scuza pentru încăpăţânarea schimbătorului de viteze şi pentru gropile din asfalt. Căldura, cearcănele şi părul dat pe spate mi-l desfiguraseră. Ne-am întors în oraşul începutului. Două café con caramel cândva. Un inel strecurat pe deget pe sub masă. Pe inel un nume corect. Dar atât de nebinevenit. Un kitsch pe care l-am acceptat cu inconştienţă. Pe care n-am ştiut, n-am vrut, nu mi-a fost dat să îl refuz. Darul unei iubiri la fel de rotunde, dar la fel de nepotrivite. Pentru care timp a existat cât să se nască şi să moară. Dintr-un vis împlinit. Dintr-un capriciu.
