Yay

Sunt cetăţean al Republicii Gramo. Detalii aici. :D

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Părerea mea care nu e nici o părere

Apropos de icoane în şcoli. Rândurile următoare sunt o opinie dintr-un subsol de însemnare de la Gramo. Am mai adaptat-o un pic şi m-am hotărât s-o păstrez şi aici.. :P

Am prins icoanele pe pereţi la şcoală destul de târziu. Mai întâi m-am bucurat vreo 3 ani jumate de figura răposatului, pe vremea căruia (poate nu) întâmplător treceam în drum spre şi dinspre şcoală pe lângă o biserică. În special sâmbăta când ieşeau tantiile cu colivă de la pomenit şi primeam uneori o groază pacheţele întregi pe care le devoram fie la faţa locului, fie mergând acasă. Până ajungeam în faţa blocului, ca să nu mă vadă careva cu ele. :P
Aşa am cunoscut-o pe vremea aia şi m-am împrietenit cu ea (şi nu numai eu, ci şi o mulţime de alţi copii din cartier) pe femeia de la lumânări. Era o tipă extrem de evlavioasă şi avea drag de copii. Cu ea am făcut primele "ore" de religie, total necondiţionat, pe şest, desigur, seara în biserică. Atunci am învăţat mai multe rugăciuni şi cântece, atunci ne povestea despre tot felul de minuni şi altele. Era destul de fascinant acolo seara cu liniştea din biserică şi doar cu două-trei lumini aprinse în câte un colţ.
Religia în şcoală m-a prins în clasa VI-a sau a VII-a, o vreme m-a fascinat şi acolo. Prezenţa icoanei nu m-a influenţat în nici-un fel. Eram deja oarecum îndoctrinată. Dar nu definitiv.
M-am căsătorit cu un evanghelic botezat ortodox doar ca să se poată cununa cu mine şi m-am mutat într-o zonă în mare parte reprezentată de protestanţi care nici măcar nu îşi fac cruce. Aici m-am confruntat cu un alt fel de concepţie în ceea ce presupune învăţătura creştinească, m-am îndepărtat de ritualul ortodox, m-am îndepărtat de orice ritual (mai puţin o simplă rugăciune înainte de culcare, ca un talisman) şi am rămas doar la singura concluzie că Dumnezeu e unic indiferent de religie, că El este puterea superioară de pretutindeni şi cam atât. În rest, o simplă icoană pentru care s-a făcut atâta tamtam nu cred că incomodează pe nimeni, atâta timp cât nu se abuzează cu opulenţă (ca în cazul prezentat aici) de însemnele bisericeşti şi nu se impune absolut nimic din învăţăturile religioase. Copiii de prostestanţi vizitează periodic nişte lecţii în cadrul bisericii până la vârsta de 14 ani când se petrece ceea ce se numeşte "confirmare". Cu alte cuvinte, la vârsta asta copilul este suficient de matur să decidă singur dacă învăţăturile l-au convins de existenţa lui Dumnezeu (şi astfel acceptă botezul) sau rămâne ateu şi îşi vede de ale lui. Cine mai are dreptate aici? Fiindcă protestanţii se bazează pe Scriptură şi o urmează, iar ortodocşii (posibil şi catolicii) impun o serie de canoane despre care biblia nu pomeneşte. Posibil, fiindcă, ruşine mie, m-am apucat să citesc Biblia (am citit eu, oricum, o variantă povestită) şi m-am împotmolit la Geneză. :) :P

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Noapte bună, copii

E timpul să dormiţi. Sandmänchen a trecut de mult pe la voi şi şi-a împrăştiat nisipul fermecat dătător de somn. Nu vă mai trebuie poveşti. La revedere Albă-ca-Zăpada, Făt-Frumos, Tom Degeţel, Cenuşăreasa şi toţi ceilalţi. Poveştile nu sunt pentru copii, ci pentru oameni mari. Poveştile sunt crude şi cauzatoare de coşmaruri. În grădiniţă se pune praful pe cărţile cu poveşti. Nu vă speriaţi, dragi copii, nu o să mai ştiţi ce-i aia frică, cei ce vă povestesc vă mint, fiindcă deformează intenţionat povestea ca să nu vă sperie. Şi dacă-i pe-aşa, să se-arunce şi toate tancurile, puştile şi săbiile, toate surprizele de ouă din ciocolată, să se desfiiţeze toate jocurile cu ciuruit de personaje şi toate desenele animate pline de vietăţi oribile. Chiar şi Tom & Jerry, Popeye şi Bugs Bunny. Că nu vă trebuie. Nu vă mai faceţi probleme, IKEA îşi cere înapoi scaunele prost concepute de la care copiii se pot îneca ducând la gură amortizoarele de cauciuc cu care au fost inconştient prevăzute.
La revedere condiţii riscante de viaţă cu care am crescut până acum fără probleme.

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Trödelmarkt

Mare Trödelmarkt mare, ieri în Wuppertal-Vohwinkel. D zice: hai şi noi! Nu mai fusesem de vreo doi ani. Pentru cine nu ştie, Trödelmarkt sau Flohmarkt e un târg de vechituri la care se-adună fie diverşi dealeri, fie (în cea mai mare parte) particulari care au o seamă de obiecte vechi şi vor să scape de ele. Târgurile astea au foarte mulţi fani, fiindcă poţi găsi lucruri uneori în stare foarte bună şi le poţi cumpăra cât se poate de avantajos. Ba chiar le poţi negocia, ăsta-i farmecul. O categorie aparte sunt colecţionarii. De obicei ăştia îşi fac apariţia cât mai de timpuriu posibil ca să prindă "bucăţile" cele mai bune. Nu mult mai era până să ne hotărâm şi noi s-o luăm din loc mai spre miezul nopţii aşa, când tarabele nici măcar complet amenajate nu sunt. Cam pe la ora asta mişună colecţionarii cu lanternele în mână după Schnäppchen. Şi zic: nu, tu, dragă D, eu vreau să dorm să mă odihnesc. Ce să fac eu cu lanterna? Nici nu văd bine :P. Cine are experienţă, are. Aşa că ne-am dus la culcărică, n-am putut adormi de grijă, iar peste vreo 4 ore am luat un Frühstuck rapid şi am întins-o la Wuppertal. Am lăsat maşina într-o parcare la capătul de linie din Oberbarmen şi am continuat plimbărica noastră cu trenul suspendat. Cine vine la Wuppertal, musai să se plimbe cu Schwebebahn-ul, ca e unic şi cel mai bătrân din lume (peste 100 de ani) şi n-a căzut decât o dată. Ba cu el s-a plimbat şi-un elefant care a căzut şi nişte pinguini până la Zoo. :D
Undeva pe la penultima staţie ne-am dat jos din tren, iar dedesubt era strada pliiină de-o parte şi de alta (pe o lungime de vreo 2km) de tarabe cu bunătăţi. Unii Trödleri aveau obiectele frumos aranjate, alţii erau mai dezordonaţi. Nu contează. Era ora 7. Începea să se crape de ziuă, iar prin târg mişunau deja o groază de inşi. Unii apucaseră deja "viermele". Cu fiecare oră, oferta devine din ce în ce mai neinteresantă, fiindcă oamenii cumpără. Lucruri mişto de colecţie: păpuşi, cărucioare de păpuşi, felinare, lămpi cu gaz, telefoane, ceasuri, radio-uri, râşniţe de cafea, mori de piper etc, toate vechi, în stare mai mult sau mai puţin bună, care au aparţinut cândva unei bunici şi care un pic recondiţionate şi bine puse în evidenţă pot fi nişte decoruri fantastice. Casă mare să ai pentru ele. :D Unii caută şi oliţe de noapte. De orice fel. Am văzut-o ieri la tv pe una care umblă defel prin Trödelmarkt-uri după aşa ceva. Avea un etaj plin. Muzeu, nu glumă.
Cea mai largă a fost desigur oferta de porţelănării, tacâmuri, cristale şi pahare, seturi complete sau desperecheate. Astea rămân cam ultimele pe mese şi cred că într-o ultimă instanţă ajung să fie sparte fără milă (numai ce e porţelan) pe la câte un Polterabend (o petrecere de dinainte de nuntă care se practică pe-aici din superstiţie). Ne-am rupt şi noi picioarele preţ de vreo, fără glumă, nouă ore. Am rupt inima târgului pe care l-am străbătut în lung şi în lat. Nu prea am ştiut ce să caut, dar mi-au venit pe drum nişte idei şi bineînţeles nu am neglijat cărţile. Erau foarte multe cărţi, din păcate majoritatea kitschuri, dar printre ele, cu nu prea multă răbdare am găsit vreo patru care sper eu să merite, toate în germană, una complet nouă, două de Paul Auster, una de Wladimir Kaminer şi una de Arundhati Roy pe care am plătit în total 5,50 de euroi. Cred că e timpul să mă reapuc să mai citesc şi în limba ţării adoptoare, chiar dacă o să mă chinui o vreme şi n-o să pricep mare lucru. :) :P În rest (nu prea aveam chef să spun, dar hai) m-am ales cu câteva chestii de care am nevoie prin bucătărie, majoritatea nefolosite, deci în condiţii foarte bune. O vreme mi-or fi de folos. :D
Următorul târg: peste vreo 3 săptămâni la Schwelm, ceva mai aproape. Să vedem. :D

PS - Pe foc am prima mea dulceaţă de struguri. Miam. :D

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Haos la gară

Există undeva vreo mică eroare care dă peste cap bunul mers al lucrurilor în gara mare a Berlinului? Dacă da, unde?

Din experienţa noastră, pe scurt: Ajunşi cu trenul rapid ICE la Berlin, ne-am dus la un centru de informaţii turistice (pentru care am dat câteva ture ca să-l găsim) şi apoi hai să ne îndreptăm spre zona de unde ne putem urca într-un SBahn (tren personal) care circulă cu un tempo de autobuz sau de metro (detaliu mai puţin important).
Gara arată destul de futuristic, curată, cu restaurante, magazine inclusiv de cristale nuştiudecare (că n-am chef să dau nume), cu trepte rulante, lift şi panouri de afişaj. Dacă te duce mintea (şi mă mai duce şi pe mine uneori, ceea ce s-a întâmplat şi de data asta, norocul meu :))) poţi observa pe panourile din dreptul şi de deasupra scărilor rulante diverse simboluri care te ajută la orientare. Şi am ochit şi eu întâmplător unul dintre ele: pe ăla care trebuia. Undeva la etajul 1. Cumva cred că eram destul de aproape. Mă trezesc cu ai mei (3 inşi, nemţi): "hai cu liftul". În mintea mea: "normal, pentru ea (fiindcă are o dizabilitate motorie) e mai uşor". Ne urcăm în lift şi apăsăm pe OG1 (etajul 1). Liftul, ca să ne facă o favoare, vorbeşte şi ne spune unde suntem. Cel puţin afişează undeva. Ne dăm jos din lift, "nu suntem unde trebuie". Cred că eram de fapt bine. Caută D un plan de plecări pentru trenuri personale: "fantastic, nu scrie (nu e) nicăieri". În faţa ochilor mei "urla" un panou pe care se afla un S mare alb într-un cerc verde (sau invers, în fine). Ceea ce era clar, SBahn-urile pleacă numai dintr-o anumită zonă (aia indicată de panou). Ceea ce era destul de clar că trebuie să ne îndreptăm într-acolo şi mai vedeam noi mai apoi. "Nu, hai înapoi în lift". Este de necrezut. Între timp mai întâlnim şi pe alţii în/la acelaşi lift la fel de rătăciţi ca noi (ba chiar de mai multe ori), exclamând că "n-au mai pomenit un aşa haos tocmai în gara mare". Că "de fiecare dată se întâmplă aşa". Aşa că mai facem o serie de ture cu liftul în sus şi în jos, o plimbare de care aveam neapărată nevoie neştiind la ce etaje ne aflăm (sic!). Până într-un final când au ajuns tot la concluzia indicată de mine. Accesul la SBahn se face de la etajul 1.
Aş fi vrut să redau "povestea" cât mai clar posibil. Timpul (o săptămână şi un pic) şi-a pus pecetea pe memoria mea şi posibil pe veridicitatea tuturor detaliilor. În mare parte, garantez totuşi că nu mint. M-am plimbat gratis cu liftul din Berlin-gara-mare. :D

PS- Apropos de biciclete, că tot am citit la Gramo. Ce frumos şi ce degajat circulă bicicliştii prin Berlin. Chiar pe şosele. Şi nu se tem de maşinile din trafic. Nu dă nimeni peste ei. Cele mai multe biciclete le-am văzut de altfel la Münster şi la Amsterdam. Vreau şi eu aşa. :D Şi mai puţină teamă, din partea mea.

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Jocurile şi jucăriile copilăriei mele

Că tot şomez de la o vreme. Provocare de la Gavagai: ce şi cu ce mă jucam când eram de-o şchioapă.

Nu pot spune că am dus lipsa jucăriilor, deşi n-aveam extraordinar de multe. Aveam talentul să strâng şi să păstrez în condiţiile în care mai aveam şi-un frăţior tembel. Jucăriile lui nu rezistau niciodată multă vreme întregi. Părinţii mei aveau grijă să cumpere în timp o seamă de jucării pe care ni le dădeau în special (dar nu numai) de Moş Gerilă. Într-un an s-a nimerit să primim, fără glumă, câte un sac de jucării fiecare. Din care s-a ales din păcate praful, fiindcă le-am cărat cu noi la ţară şi ba le-au furat alţi copii, ba pur şi simplu s-au stricat sau s-au pierdut.

Am avut şi eu maimuţă din-aia de cârpe cu salopetă, de care zice terorista, (ba chiar două la un moment dat), căreia i-am făcut şi "operaţie" pe burtă. Mi-a fost dragă multă vreme. Am avut tot felul de păpuşi dintre care îmi amintesc una de cauciuc (inclusiv parul "desenat") pe care o chema Irina, mai era una cu capul spart (i se desprindea calota) care nu părea a fi producţie românească, apoi mi-am dorit multă vreme o păpuşă cu părul lung, aşa cum mi l-am dorit şi pe-al meu, fiindcă mama mă tundea mai mereu destul de scurt. Admiram orice femeie cu părul lung. Şi am primit una cu nume pretenţios.
Mi-am dorit păpuşă mare, am avut şi de-aia. Apoi păpuşă de cârpe cu cap ţuguiat. Apoi bebeluş. Apoi păpuşă din-aia gen Barbie, de care mi-am cumpărat singură într-un final şi de care mi-a fost ciudă la scoaterea din ambalaj când am observat că era pe jumătate cheală (adică porţiunea de păr prinsă în creştet acoperea o porţiune cheală). Păpuşa asta am ascuns-o multă vreme sub comoda cu televizor, fiindcă nu voiam să descopere ai mei pe ce mi-am aruncat banii.
Am avut şi un Pinocchio tot de cârpe, prima mea păpuşă cred, pe care am salvat-o de undeva dintr-o magazie, fostă uscătorie de bloc, când a trebuit să repet manevrele de handling la pediatrie. Am vrut s-o iau cu mine, dar maică-mea mi-a recomandat s-o las să mă aştepte, că mai vin şi eu pe-acasă.
Apoi am mai avut o bucătărioară minusculă cu sertăraşe, crăticioare, masă, scaune. Am avut multă vreme o pungă plină de cârpe şi petice pe care o tot căram cu mine de colo-colo şi din care îmi plăcea să confecţionez (mai degrabă visam eu că o să fac şi o să dreg) haine pentru păpuşi. Am avut trusă medicală. Am avut gherghef de ţesut şi de cusut. M-au fascinat întotdeauna activităţile astea artizanale.
Cât eram mai mici, îl păcăleam pe frati-miu şi ne jucam "de-a doamnele". Îi dădeam păpuşă, diverse recipiente. Ne aşezam fiecare de fiecare parte a patului. Dădeam bureţii jos şi făceam din ei fotolii. Foloseam şifonierul pe post de lift. Ne plictiseam repede, mai ales frăţiorul, şi rămânea de fiecare dată o debandadă pe care trebuia desigur (mare corvoadă!) să o strângem. Ne plăcea să ne ascundem în lada patului. Să ne rostogolim în jos pe jumătatea verticală a canapelei.
Uneori dădeam cărţile jos din bibliotecă şi ne jucam de-a librăria. Şi să nu uit, uneori ne aşezam tot aşa, de fiecare parte a patului, ca după nişte baricade, de unde aruncam unul altuia tot felul de bileţele de hârtie pe care scriam tâmpenii şi care ne distrau nemaipomenit.
La ţară ne jucam cu căruciorul de butelii, la care mai înhămam uneori şi un câine mic, agitat şi entuziast. Îmi plăcea să întărât câinii nervoşi (reacţie în lanţ).
Obiectele periculoase gen cuţite, chibrite şi altele nu m-au tentat. Dar m-a tentat o chestie de fier cu gaură pe care mă aşezam şi o foloseam pe post de toaletă.

Ceea ce mi-am dorit extrem de mult şi tot n-am avut a fost o maşinuţă din-aia cu pedale şi volan pe care mi-o imaginam conducând pe stradă pe lângă maşinile adevarate. Cam astea ar fi, în mare.
Şi fiindcă e leapşa, provoc şi eu pe Medeea.

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Înapoi acasă

O iau pe scurt. Berlinul e un oraş uriaş care s-a schimbat mult atât după război cât şi după revoluţia din 1989 (deschiderea porţii către vest). Nostalgicii ştiu de ce. În orice caz nu în rău. Trei zile sunt superpuţine ca să poţi vizita tot ce ţi-ai propus, chiar dacă aceasta este doar o infimă parte din mulţimea de atracţii turistice.
D. şi-a făcut foarte conştiincios temele (îi place tare mult să se organizeze şi să planifice) şi a făcut un program cu tot ceea ce înseamnă vizite, muzee, străzi, orar, mijloace de transport, aproximare de costuri etc. Ce bine că el organizează şi eu "degust" direct. Chiar dacă acest program a fost o mare alergătură, o întrecere cu timpul, nu am nimic de regretat. Sunt multe (şi în acelaşi timp foarte puţine) lucruri pe care le-am bifat pe listă (într-o ordine aleatoare):

* palatul Charlottenburg (reşedinţa regilor Prusiei), în mare parte distrus şi restaurat
* cele două centre est/vest cu o mulţime de mall-uri
* piaţa Postdam - trasată de o dungă deasupra căreia se afla un zid acum 18 ani
* Friedrichstraße (cu magazine pentru sclifosiţi, cam cum e Königsallee în Düsseldorf, sper să nu mă încurc)
* KaDeWe (magazinul vestului)
* turnul TV (cu văzut panorama de sus noaptea)
* Alexanderplatz
* colecţia "Picasso und seine Zeit" în muzeul Berggruen
* Brandenburger Tor, evident
* Pariserplatz şi bulevardul "Unter den Linden"
* o tură contracronometru în insula muzeelor din care am acoperit muzeul de antichităţi (cu capul lui Nefertiti), galeria naţională de artă (cu opere din sec XIX) şi muzeul Pergamon (cu templul din Pergamon, poarta din Ishtar şi arta scrierii babiloniene şi secţia de artă islamică)
* domul berlinez cu cavoul dinastiei Hohenzollern (un cimitir de cripte, majoritatea în formă de sicrie, impresionant de sinistru, zic eu).
* biserica "ruj cu pudrieră" (Keiser-Wilhelm-Gedächtniskirche)
* biserica Nikolai şi casa Knoblauch
* Weltuhr (ceasul lumii) unde îşi dau majoritatea întâlnire
* un pic din Wannsee şi vila Max Libermann
* muzeul de instrumente muzicale (pe ultima sută de metri)

Restul ne rămâne pentru altă dată. Musai! :)
Ceva poze poţi vedea aici.

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Also

M-am întors. Fu frumos, fu bine (cu excepţia unei perechi de picioare "rupte"), se termină prea repede. Povestesc mâine, dacă îmi tihneşte.
În rest, la ceva timp după operaţia de astă primăvară, am din nou ceva dureri vagi de burtă. Mă duc să mă împuşc.

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Ausflug

Berlin, Berlin, wir fahren nach Berlin! Aşa strigau nemţălăii anul trecut sperând la o finală de campionat. Aşa strigăm noi azi, fiindcă mâine dimineaţă avem tren. Trei zile picioare să am, că de pingele nu mi-e milă. :D Hai, pa!

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Chestie care îmi smulge podoaba capilară

"...Filmarile au inceput saptamina trecuta. Rolul protagonistei, Eva, va fi jucat de celebra actrita Vanessa Redgrave (foto), careia..."
Întrebare: cine este, domne, această Vanessa Redgrave?
Nu este prima oară când aud alăturându-se numelui unui artist (actor, muzician, mai ştiu eu ce, dar în special actor) epitetul "celebru" sau "faimos", ca şi cum numele ar fi insuficient, n-ar spune mare lucru celui ce-l percepe, decât dacă îl ridici la un anumit rang, demers de care de exemplu Brat Pitt nu mai are nevoie, fiindcă Brad Pitt e un brand, pe cand Vanessa Redgrave, nu o dată categorisită "celebră" (mi s-a întâmplat să surprind aceasta pe un post TV vorbind despre un film nemţesc în care joacă şi celebra sus amintită), este doar o actriţă mai puţin mediatizată al cărei talent ar sta sub semnul îndoielii.
Aş dezbate mai mult exploatând ideea cu pricina, dar nu mă pricep. Îl provoc pe Adi, asta numai în cazul în care îl interesează subiectul şi are ceva mai multe de spus. :P

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Ziua în care nu mi-ai promis nimic

Mi-ar fi plăcut să-ţi scriu. M-aş fi aşternut infinită pe o mie de hârtii. Alături de mine aş mai fi desenat un trifoi albastru cu patru foi. Copia celui ce-l găsisem într-o carte. Norocul altuia dăruit fără conştienţă. Mi-a fost suficient să-mi imaginez că nu tu eşti acela căruia să mă trimit. Dar m-ai surprins. "Hai să facem un lucru de adolescenţi: să ne scriem. O să-mi scrii tu mai întâi, da?" Nu erai tu acela. Scrisul despre tine nu îţi era prieten. Doar îţi aminteşti cât de lacunar ai fost pe vederea aceea, tu cel ce plecaseşi de multă vreme. Ţi-erau suficiente "sunt bine", numele şi atât. Aveam îndoieli. Dar mă fascinai. Aşa că ţi-am scris. Ştiam că n-o să-mi răspunzi. După trei ani de tăcere m-ai rugat să nu-ţi reproşez nimic. Visam cu ochii deschişi în căsuţa veche de paiantă ascunsă într-un pliu de pământ. Te dusesem cu entuziasm în vârf de deal, mai sus de casă, acolo unde mă opream de fiecare dată să caut dincolo de orizont, să număr casele din vale şi turlele de pe dealul de dincolo de zăvoi, să urmăresc drumul până la munţi, să măsor timpul după poziţia soarelui pe cer, să ascult lăcustele certându-se de sete prin iarbă.
Ţi-am scris şi nu mai ştiu. Îmi studiam portretul recent redescoperit şi pus ca un afiş pe perete şi scriam probabil despre mine. Iar scrisorile mele te-aşteptau nedeschise de nici-o mamă curioasă pe televizorul din odaie. Autrecutzeceani din ziua în care m-ai rugat să îţi scriu, dar în care nu mi-ai promis nici-un răspuns.

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Din lipsă de inspiraţie

Acum câteva luni mi-a făcut băiatul o surpriză şi m-a plimbat printr-un labirint undeva la tripla graniţă Olanda-Belgia-Germania. Am făcut atunci un filmuleţ cu telefonul (se explică astfel calitatea lui îndoielnică). Din păcate n-am mai avut memorie ca să pot prinde şi ţinta, dar, în fine... În labirint se întâmplă cam aşa:



PS - Să nu te surprindă, familia H. vorbeşte poliglot amestecat.

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Fleacuri, ciudăţenii, mărturii

1. Există (cel puţin) o cititoare (pe care întâmplator o cunosc) ce iubeşte la nebunie cărţile. De aceea, cărţile ei arată ca noi, fiindcă cititoarea noastră le lecturează aproape închise.
2. Limba română are o surioară geamănă care uneori mai calcă şi strâmb sau se uită câş. Posibil că regia a solicitat atât un traducător român, cât şi unul moldovean, fără să ştie că ei vorbesc aceeaşi limbă. Şi cu toate acestea, ei chiar nu vorbesc aceeaşi limbă. De-aia s-a inventat şi-un dicţionar, nu? Te rog citeşte cu atenţie şi ia aminte!




Lingvilecţia se află în prospectul din ouăle kinder cu surprize.

3. Vai ce copilaş drăgălaş! De curând a deprins mersul pe "două" picioare. Mămica răbdătoare îl îndeamnă să împingă de căruciorul de cumpărături cel colorat (special pentru plozi, de altfel), noua lui senzaţie, în direcţia dorită de ea. Limbajul lui include fără să-l doară ceva şi onomatopeele "au, au". Toată drogheria răsună de glăsciorul lui ca un clinchet îngroşat. Încăpăţânarea de a nu se despărţi de prietenul lui, căruţul, se lasă cu un mic accident, o căzătură sub vagoneta cu pricina şi o descălţare. Mama pare că-şi pierde răbdarea, dar nu îşi ia copilul în braţe. El trebuie să umble şi să descopere lumea. Două babe în spate par mai răbdătoare decât ea, ba chiar excesiv de amabile cu pruncul "năzdrăvan". O tanti pestriţă intrată şi ea de curând trage după ea un câine de care i-a fost milă să-l lase afară. Gemetele copilului enervează câinele. Copilul scăpat din mâna mamei plătitoare la casă împinge vociferând căruţul undeva prin dreptul câinelui. Câinele scapă un lătrat ascuţit, copilul se sperie şi începe să urle.

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Încă mai avem timp

'cause I wonder where you are
and I wonder what you do
are you somewhere feelin' lonely
or there's someone loving you?

Şedeam pe buza balconului sub care se căsca un hău sublim. Ce-ar fi să cad? Să mă las pe spate şi să cad? Nuuu, nu te las eu să cazi. M-ai luat rapid în braţe şi m-ai ridicat de-acolo. Leneveam întinşi pe canapea, noi şi nimeni. Unii, alţii sporovăiau pe-afară. Mai ţii minte cum mă mângâiai pe abdomen? M-ai luat din nou la dans aşa cum o făcuseşi cu o seară înainte şi-mi plăcea. Ţi-am fredonat şi a rămas cântecul. Aşa cum au rămas dansurile noastre, aşa cum au rămas insistenţele tale, aşa cum au rămas sărutul curios în miez de noapte pe-o stradă pustie, genunchii tăi, încreţiturile zâmbetului tău cald, "albastrule" pe post de alint şi entuziasmul meu.

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Band Of Horses

Băieţii ăştia sunt geniali. Mor după ei. Momentan sunt favoriţii mei, deşi sunt mulţi mulţi alţi muzicieni care pentru mine se află în această categorie. Îi recomand cu căldură. Cică pe 9 octombrie (mai puţin importantă data) apare noul lor album. Să văd cum pun mâna pe el. ;)
Până atunci mă delectez cu:



şi cu:



şi cu:



şi bineînţeles cu:



şi cu altele.

Dacă te-a mâncat curiozitatea, să ştii că ai ascultat (de sus în jos): "Monsters", "St. Augustine", "The Funeral", "The Great Salt Lake"

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Vreau propuneri de titlu

Am mâzgălit-o ieri. Din păcate n-am titlu. Mă ajuţi? Aştept propuneri. Din fericire originalul arată mult mai bine. Culorile sunt mai intense. Să văd cum pot regla fotoaparatul ca să obţin o poză mai bună.

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Rauchen verboten

În Germania, începând de astăzi, minorii nu mai au voie să fumeze în spaţii deschise şi nu mai au voie să cumpere ţigări. Tot de astăzi se interzice fumatul în gări şi mijloace de transport (trenuri, de exemplu). În unele landuri s-a interzis deja de o lună fumatul şi în cârciumi sau restaurante. E asta cea mai bună soluţie să dezveţi un fumător inveterat?

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche