De-ale lui Păcală

Episoadele 15-20

A nu fi

Una dintre cele mai mari corvezi este să te ştii dator. Asta dacă te simţi, desigur. Şi să ştii că nu poţi restitui prea curând aproape nimic. Mai ales când preabunul şi inimosul prieten gaseşte întretimp un pretext chiar hilar să ceară înapoi până la termenul x ceea ce ţi-a oferit cu generoasele lui mâini.

Unora chiar le place să se complice astfel şi dacă n-ar face-o, nu şi-ar mai rezolva o sumedenie de probleme. Unul strânge, iar altul cheltuie şi-şi face treaba. Dar rămâne dator. Nu e cazul meu, dar cumva mă implică. Adică doar are ceva repercusiuni şi asupra mea. Mă gândesc adeseori că le e în sfârşit bine, că s-au pus pe picioare, că rezolvă ce mai e de rezolvat, dar sigur ajung din nou să se complice. Unii doar din ambiţie prostească. De câţiva ani se luptă cu morile de vânt şi umblă cu pantalonii rupţi in fund, nopţile nu le dorm de atâtea griji, doar ca să nu depindă de nu ştiu ce patron. Bagă mâna în foc pentru alţi looseri care mai apoi pleacă şi otrăvesc vecinătatea cu minciuni şi nerecunoştinţe.

Cam multe dar-uri şi doar-uri. Mă trezii şi moralist. Nu-i adevărat. Mă amărăsc de la tot felul de fleacuri pe care nu sunt în stare să le controlez, să le pun pe roate.

Porcăria

Bonus: eu şi noul meu prieten Hermann



und eine Aprikosen - Champagner - Torte für meine Freunde :D

Nimicuri

Trecu şi Paştiul catolic. La noi ninge cât n-a nins toată iarna. Mai mult decât şi-a imaginat cineva în zona asta. Acu o dau pe comentarii despre vreme. Apropos de vreme, era cândva o chestie la tv: pe harta Spaniei lipiseră o grămadă de sori şi visau la vacanţe calde şi frumoase. Motivul era ciuda pe sumedenia de nori cu ploaie adăpostiţi pentru totdeauna pe harta autohtonă. La noi plouă într-adevăr cam mult. Vara e scurtă şi răcoroasă. Dar zăpada se strânge rar aici în vest. Mai am doi trandafiri de plantat şi tot amân momentul. De Paşti - plictiseală cât cuprinde. Am mai povestit eu, Paştiul n-are farmec la oraş. În plus, şi-a pierdut semnificaţia religioasă, mistică, în favoarea celei comerciale. M-am săturat de iepuraşi, de forme de prajituri în forme de miei, de decoraţiuni cu ouă, flori şi pui de găină. Nu că le-aş fi adus la mine în casă. Le văd pretutindeni. Oricum treaba cu iepuraşul n-o sufăr de la bun început.
Singurul lucru de care mă bucur e că am liber şi frec menta, în mod productiv adică. Visez şi pictez. Aş minţi dacă zic că fac asta pe bandă rulantă. Nu mai pictasem de (chiar) mult. Aveam o idee dintr-un vis de-acum câteva zile. Mă trezisem aşa cu o frustrare şi am schiţat imediat imaginea pe o bucată de hârtie. Apoi m-am întins şi am adormit la loc. Un tânăr frumos pe care îl visez frecvent în ultima vreme s-a gândit să dispară. Un tren urca la orizont pe o rază de soare. De unde şi deducţia mea că tânărul s-a prefăcut în lumină. Am plâns după el, dar m-a încălzit faptul că aflasem totuşi unde e. Ieri am trântit ideea mea pe o bucată mică de carton învelit în pânză. Am ales nişte culori aiurea. Nu eram hotărâtă să scot o capodoperă. Ceea ce nici n-a ieşit. Lenea şi subconştientul au lucrat. Am pictat o porcărie. Nici nu-mi vine să o public. Superficialitatea şi lipsa de instruire mă împiedică să fac un lucru aşa cum ar trebui. Îmi vine să mă las de toate. Şi tot nu-mi convine. Nţ.

Inobservabilă

M-am visat aşa cum sunt. Mută, inobservabilă, invizibilă. Comodă şi frustrantă mască. Inodoră, incoloră, insipidă. Apă lină care se scurge pe lângă tine. După tine. Apă vălurită ca şi pletele pe care le-am eliberat din strânsoare ca să mă vezi. Ca să îţi doreşti să le atingi. Să îţi doreşti apoi o noapte întreagă de priviri. Ochi în ochi, atingere suavă, timidă, febrilă, un sărut moale şi cald aproape insesizabil. În liniştea asta lungă mă trezesc cu tristeţe şi adorm din nou şi mă bucur din nou de atenţia ta pentru care nu mai trebuie să încremenesc şi să mă prefac fatalist moartă.

Apropos, mâine am scris un text. L-am scos plin de praf dintr-o cutie învechită. Nu te râdea (zice mama), e un text naiv şi slăbuţ, aşa cum mi l-a dictat muza aia pricăjită şi cum a fost în stare mâna mea să îl pună pe hârtie.

Ihi

Plecă trăgând uşa după el. Paşii i se auziră pe treptele de lemn scârţâinde. Cheile clincăniră surd în buzunar. Uşa grea de-afară se trânti şi ea răsuflând cu protestul celui ce n-are chef să se deschidă. Se auzi pietrişul deranjat. Prin dreptul ferestrei largi se văzu trecând o pereche uriaşă de picioare. Umbra ei mai zăbovi un pic, îşi vârî capul prin geam şi mă salută rânjind.

Mesaj în sticlă

Leapşă de la Gramo. Ce-aş vrea eu să scrie pe biletul unei sticle aruncate în mare.

"Ofer recompensă găsitorului!"

Îl lepşuiesc pe Sorin. Dacă te tentează... ;)

Uitasem

Am mai înregistrat un capitol din Habarnam. Deşi trilu tuşeşte rău în ultima vreme.

Probleme tehnice

Dacă te-a speriat un ţipăt în timp ce te pregăteai să asculţi vreun fişier dintre cele încărcate pe trilulilu, îmi pare rău, nu e vina mea. Se pare că site-ul suferă mult zilele astea. Problema poate fi o glumă extrem de proastă făcută de un rău intenţionat. Şi dacă nu se rezolvă în timp util, îmi retrag toate fişierele. Rău nu îmi pare decât că (cel puţin momentan) nu mai am unde să-mi pun poveştile.

În legătură cu viza, tantia care trebuia să se ocupe a fost bolnavă, ghici, exact până azi, când i-a dat D un telefon. Aşa că mai stau acasă cel puţin o săptămână. Sper să se ţină de cuvânt.

LE - Se pare într-adevăr că nu mai ţipă, dar tot greu merge.

Bune şi rele

* I-am zis lui D: zilele astea vine 8 martie; aşa că trebuie să îmi oferi ceva, iar în loc de flori tăiate prefer un cârmâz sau măcar o floare în ghiveci. Şi şi-a adus aminte D că tocmai văzusem într-un prospect o ofertă la tufe de magnolie. Am plecat azi să luăm de haleală, apoi ne-am dus la o florărie (nu unde trebuia) şi n-am găsit. Dar am făcut rost de o altă tufă de care îmi doream, una din-aia cu flori ca nişte gălbenuşuri. Ne-am dus şi la magazinul cu pricina şi am săltat pe lângă magnolie şi o sălcioară plină momentan de mâţişori.

* În magazinul de haleală am întâlnit-o pe fosta mea vecină care a cazut iar şi şi-a rupt piciorul. Naşpa, că s-a chinuit mulţi ani cu un picior mai scurt, s-a operat acum vreo doi ani de câteva ori şi a mers cel puţin unul în cârje. Acum s-a întors iar la ele.

* M-au sunat de la magazin şi mi-au spus că atâta timp cât nu aduc un permis nou de muncă, nu mai pot munci. Acest permis ar trebui să vină o dată cu viza de şedere (permanentă sau măcar din nou temporară) pentru care am făcut cerere acum aproape două luni şi n-am nici-o veste. Aşa că trebuie să fac o vizită specială.

* Tot nici-o veste n-am nici despre nu ştiu ce act de asigurat social pentru care am sunat acum 5 luni la casa de asigurări de sănătate şi am mai sunat o dată acum doo-trei săptămâni, fără rezultat. Deci mai sunt unii şi pe-aici care se câcâie. Spre dezavantajul meu.

* Mâine sunt deci acasă şi mă uit la una din emisiunile mele favorite. :D

* M-am dus printre altele, foarte important de fapt, după drojdie de mucenici şi am uitat s-o cumpăr.

Păcală

Episoadele 10-14

Am chef de scris

Dar nu îndrăznesc să mă apuc. Ideea e aceeaşi. A stat destul de-o parte. Timpul s-a cernut peste ea. După ce am recitit textul acum câteva zile, am realizat şi eu în sfârşit că dacă nu dezvolt, dacă nu brodez pe lângă, dacă nu leg o poveste, nu are farmec. Îi lipseşte categoric ceva, îi lipsesc probabil multe ceva-uri. De asta eram oricum conştientă. Credeam totuşi că o mână de clişee pot face totuşi un film nu neapărat mut, dar cel puţin unul "no comment". Dar am chef de scris. Şi mă simt prea "mică". Mă tem că nu mă pricep. Deşi azi-noapte grija aceasta m-a trezit din aţipire. Îmi vedeam deja primele rânduri, vedeam lucruri nepovestite până acum. Mă mai gândesc.

Tot de-ale lui Păcală

Episoadele 6-9

Oareşce dezgust

Bine totuşi că faptul nu mă agită din toţi rărunchii ca să-mi smulg mai apoi toţi perii din cap. Oriunde o treabă începe frumos, cu cât se-adună mai mulţi (gloata adică, iar aici se înţeleg efectele trecerii ei), cu atât începe să se aleagă praful. Am două (sau chiar 3) cazuri concrete:

Unul este un portal românesc de creaţie (poezie, mai exact). Această poveste a început cu un om care scria şi el poezii şi care având acces la internet a decis să le pună pe un site. Apoi au apărut diverşi care la rândul lor scriau poezie şi i-au trimis un email şi l-au rugat să le posteze şi lor textele. Cu timpul aceştia au fost suficient de mulţi ca posesorul site-ului să implementeze un soi de interactivitate pe site. Aşa că a introdus posibilitatea creerii propriului cont, precum şi dreptul de a posta comentarii pe texte. Având în vedere mai mulţi (să le zic) factori (deşi nu e chiar cuvântul potrivit) cum ar fi talentul la scris şi interpretat versuri, fidelitatea faţă de site (adică activitate intensă, cu urme vizibile), vechimea şi priceperea la chestii tehnice pe web şi altele s-a creat o ierarhie. Unii dintre aceştia (în mare parte veterani) au devenit, mulţumită entuziasmului, dar mai ales timpului liber (fiindcă a citi şi selecta/elimina porcării de texte, ce au început cât de curând să împânzească site-ul e totuşi o muncă ce implică răbdare) au devenit cenzori. Cu alte cuvinte, ei sunt cerberii de care se loveşte (cel puţin o vreme) un novice pe site, până în momentul în care a postat suficient de multe texte convingătoare, atât cât-de-cât calitativ, cât şi măcar de bun simţ, adică fără injurii, atac la persoană şi altele. Aşa că la un moment dat (posibil o dată cu cenzorii) a apărut şi posibilitatea votării unui text (în nici-un caz propriu) cu steluţe în speranţa de a atrage atenţia asupra unui text bun. Începând cu un anumit loc (ceva mai jos de cenzori dar mergând până la ei şi la editorul site-ului (adică proprietarul) în ierarhie se află steluţarii. Unii dintre ei încep să aspire la locuri de cenzori. Cu cât eşti mai sus în ierarhie, cu atât ai mai mari şanse să ţi se citească şi ţie textele, şi mai ales să ţi se comenteze (chiar dacă unele comentarii sunt vrând nevrând negative sau răutăcioase şi ajungi desigur să te superi şi să ameninţi că părăseşti tarlaua, cum au făcut-o unii de câteva ori şi chiar s-au întors după o vreme). Aşa că tu ca novice începi şi comentezi pe la alţii, mult şi bine (sau prost) şi ajungi să te cunoască. Apoi pupi funduri (dacă te tentează), apoi dacă ai (în sfârşit) noroc te laşi pupat şi te-învăluie o serie de fumuri de care nu te mai scapă nimeni şi tot aşa.
Am părăsit această tarla nu spunând că plec, ci cu timpul pe care l-am pus la mijloc. Am scris tot mai rar poezie, m-a dezgustat atitudinea a diverse persoane de acolo, m-a doborât lipsa de răbdare în a căuta un text nu neapărat bun, dar măcar unul care să mă satisfacă. Totul a devenit o modă, totul decurge în sensul în care se îndreaptă gloata, se inspiră unii pe alţii şi pare că ajung să scrie toţi la fel. Aşa că ajung să se certe şi să se acuze de plagiat (pe lângă multe alte motive de ceartă, unele chiar total indiferent de poezie). Din rândurile noilor generaţii care se tot formează, unii ajung după un timp (când îşi dau seama ce se întâmplă de fapt într-o comunitate ca aceasta uriaşă) să zică ei înşişi: "treaba s-a împuţit" şi se cară sau se afundă în rahatul comun. Treaba, împuţită aşa cum e, merge mai departe. Site-ul are mii de vizitatori unici pe zi, aşa că (relativ) recent (cred, fiindcă până ieri n-am mai fost pe-acolo să văd ce şi cum) şi-a tras o plăcintă de reclame.

Cazul doi este tot un portal care copiază stilul UTube. Pe scurt: mi-am facut cont acum un an cu scopul entuziastic de a posta anumite piese de pus cu player cu tot pe blog. Orice membru are dreptul de a vota piese cu una până la cinci steluţe, în condiţiile în care 1 înseamnă naşpa, iar 5 - super. Acum o vreme, adminii au decis să facă public fiecărui membru (atunci când se loghează) lista cu cei ce i-au votat piesele. Aşa a aflat Marinică de la Cucuieţii din Deal, cel ce postează manele şi poze cu ţâţe goale sau filmuleţe funny copiate de pe proteve, cine i-a votat lui piesele cu 1. Aşa a început Marinică să se răzbune pe ăia care au îndrăznit să-şi bată joc de el, aşa s-au înnegrit listele cele negre de useri cărora li s-au interzis de către alţii anumite opţiuni importante în site, aşa au început să circule tot felul de mesaje între prietenii (ceva de genul fwd-urilor pe care le primeşti pe mail) din diversele şi nenumăratele grupuri din impresionanta reţea în care m-am băgat, cum că ar trebui ba să punem pe nu ştiu cine pe lista neagră, fiindcă şi-a retras toate fişierele, dar continuă să facă ravagii pe site dând numai note de 1, ba să facem lobby la admini să scoată chestia aia cu cine cât a votat ca să nu ne mai supărăm, ba să vizionez şi votez nu ştiu ce fişiere (ca să facă şi ei cât mai multe vizionări şi să câştige un amărât de tricou), lucru care a început să mă agaseze. Fiindcă nu asta am vrut. Dar era de aşteptat. Site-ul s-a îmbâcsit de tot felul de mediocri care au încărcat (mereu) aceleaşi piese şi care pun atât de mult la suflet în aceste fişiere de parcă ar fi propriile lor creaţii. Nu e de mirare de ce se atacă atât. Singurul lucru care mă încurcăpersonal este că serverul nu mai merge atât de sprinten ca la început şi deci fişierele mele apar mult mai târziu decât ar trebui. În fine, grabă oricum nu e.
Ideea era alta, cea de la începutul acestui text interminabil.

Amintiri de unu martie

Anu' ăsta mi-am luat o zambilă roz (în numele lui D care trebuia să mi-o ofere, fiindcă la ei nu există Mărţişor) cu tot cu bulb şi aştept să înflorească. Anul trecut pe vremea asta eram în spital şi făceam analize. Acum doi ani nu mai ştiu ce făceam. Acum mulţi ani abia aşteptam această zi. De cu seara aranjam pliculeţele: ăsta e pentru profa x, ăsta pentru diriga, ăsta pentru profa y. A doua zi stăteam la coadă la oferit mărţişoare. Unele profe primeau mai mult, fie pentru că erau mai îndrăgite, fie pentru că aveam oareşce interese. Aduceam cu mine mărţişoare pentru două trei colege, primeam la schimb altele de la ele şi făceam colecţie. De la băieţi nu prea aveam norocul să primesc. Fie erau în cea mai mare parte amărâţi, prost crescuţi sau pur şi simplu neinspiraţi, fie nu le plăcea de mine şi basta (cu alte cuvinte se învârteau mărţişoarele în jurul meu, dar nici-unul nu ajungea de bunăvoie la mine). Un singur băieţel, an de an, venea în ziua de 1 Martie cu un buchet mare de flori (de obicei frezii, mamă ce îmi lipsesc florile astea şi parfumul lor, fiindcă pe-aici nu le văd, nu că n-ar fi, dar sunt eu chioară) şi le împărţea tuturor fetelor din clasă. Povestea asta s-a repetat cu un alt tip, cândva prin liceu, care a preferat să ofere ceva personalizat (aproape, cred) fiecărei colege. Şi fiindcă era printre altele poet, nu lipseau felicitările cu versuri. Ce păcat că era un tip total neatrăgător. Dar avea noroc cu mine, că stateam în faţa lui şi mai putea copia de la mine pe la teze. :D