:)

"du strahlst" mi s-a spus. Şi nu o dată. Oare cum fac? Deocamdată să vezi ce-o să mai strălucesc eu după maratonul din săptămânile ce urmează. :D

Sunt dezamăgită

Treaba stă în felul următor. Am găsit acum o săptămână finally filmul ăla ieftin cu Richard Gere tinerel şi bine făcut şi nud. Dar unde e nudul ăla de două-trei secunde pozat de sus în toată splendoarea lui pentru care am cumpărat filmul şi pe care l-am aşteptat atâta cu sufletul la gură? A fost tăiat o dată cu preţul la montaj? :P Sau l-am văzut eu în alt film? :))

L.E. - Mai e un film, hmm ;;)

Kaffee und Kuchen

Te invit la o felie de prăjitură cu ricotta şi cireşe. Eu am mâncat-o caldă, că n-am mai rezistat. :D

Zgomote de duminică

Vecinii noştri de sus în liniştea prânzului în dormitor: tuptuptuptuptuptuptupaaahaaahtuptuptuptupahaaahtuptupşiaşamaideparte. Cum să mă obişnuiesc eu cu toate acestea fără să am un sentiment de jenă, mai ales când ştiu că...?

Aş vrea să

Dlskla

Din nou despre

Ezitam dacă să intervin sau nu asupra acestui subiect răsdiscutat, întors pe toate părţile. N-am judecăţi de valoare, fiindcă nu-s în cea mai potrivită măsură să o fac, ci doar mă simt împinsă de, evident, tendinţele depresive ale momentului, când îţi vine să zici că îţi bagi picioarele, doar ca să mai atenuezi un pic din efectul dezamăgirii. Nu vreau să mă plâng că sunt dezamăgită şi afectată de depresia aferentă începutului de an, le accept (îmi dau silinţa, cel puţin), lucru care nu îmi interzice să tac, totuşi. La un moment dat îi spuneam lui S, care cu bunăvoinţă încerca să mă aducă înapoi cu picioarele pe pământ, că dacă-mi fac iluzii într-un anumit sens (ceea ce impune automat riscul dezamăgirii şi al consumului de energie inutil) nu mă deranjează atâta timp cât dramele (fatalist, asta e) care se creează îmi confirmă periodic că încă mai exist, că încă mai simt. Avantajul lor este că ard un timp, se consumă şi se sting. Dar nu se uită. Nici nu trebuie. Oricum, nu voiam să ajung aici.
Unele lucruri devin clare de la un timp, doar că îmi trebuie ochi să le văd. Am plecat din Ro din mai multe motive. Cel mai important este că l-am găsit pe unul dintre cei mai buni şi puţini prieteni pe care i-am avut vreodată. Deşi nici acesta n-ar înţelege niciodată raţiunile pentru care aleg să fac ceva anume, ceva egoist. Asta ţine de intim, de sfera personală şi nu că e el nuştiucum. M-am obişnuit cu el aşa cum e. Ne-am dat pe brazdă unul altuia.
Am cunoscut cândva un tip care după foarte puţin timp în ziua în care l-am întâlnit mi i-a prezentat pe prietenii lui cei mai buni. Erau trei familii tinere, fiecare cu câte un copil. Locuiau fiecare cât se poate de înghesuit, cu resurse minime, dar suficiente, se adunau unii la alţii periodic, scoteau chitara şi cântau, se înjurau fără rezerve, îşi spuneau verde în faţă ce nu le convenea, mâncau din aceeaşi ciorbă, îşi spălau copiii în aceeaşi chiuvetă şi îi legănau în acelaşi pat. A era singur. Divorţase. Printre altele, ea adoptase aceiaşi prieteni, prietenii lui, ea nu avusese alţii asemenea. Cu mine s-ar fi petrecut probabil la fel. Prietenii mă adoptaseră, îmi puseseră poreclă, mă simţeam bine cu ei, cu toţi. A a dispărut instant. N-avea sens să insist. Dar mă gândeam la aceşti prieteni.
Unde-i găseşti, cum să te porţi cu ei, cum să-i răsfeţi (fără ass-licking, desigur, you know what I mean), cum să nu-i răneşti, cum să-i iubeşti, cum să-i ierţi şi să fii iertat? Dacă nu fiind tu însuţi. Ce sens ar avea atâtea măşti, ce sens ar avea prejudecăţile? Ce sens are să spui în serie lamulţianuri şi sărbătorifericiteblabla când sunt atât de superficiale? Întrebări dintr-o perspectivă rece. Că dacă stau să mă adâncesc în mine îmi voi găsi cu siguranţă defectele. Şi ce rezolv? Nu suntem pe acelaşi calapod, pleci şi fără să-ţi spun eu. Şi chiar pleci. Pleacă mulţi. Cu ce greşesc, totuşi?

Inventar de prieteni

Are sens?

Senzaţii

Aş prefera să nu mă întrebe nimeni ce mai fac, ce am făcut sau ce am de gând. Sunt chestii pe care le scot cu greu din mine în felul ăsta. Le scot cu lehamite, dacă nu vin firesc.
Stau la o masă mare laolaltă cu alţi oameni. Degustăm din bunătăţile care ni se aduc periodic, mai degrabă spus: căutăm mâncarea în farfurii, cu excepţia felului principal ceva mai generos. Le studiez mişcările simandicoase, tacticoase de persoane care (poate) n-au cunoscut niciodată sărăcia lucie, dar nu e adevărat, fiindcă e cumva în sângele lor să fie binecrescuţi. Asta este calitatea lor, aceea de a se ridica umili, dar senini, din mizerie, de a renaşte din propria cenuşă, de a merge mai departe. Nu e adevărat că nu există cârcotaşi, că nu există leneşi, că nu există ţărani. Dar diferenţa pe care o observă orice român sau latin la neamţul pur neamţ este doza aia de formalism, de detaşare, ce rămâne în timp între membrii aceleiaşi familii. Un fel de a nu te băga unde nu-ţi fierbe oala, chiar dacă te macină grijile sau curiozitatea. În fine, divaghez sau poate nu, le studiez felul în care îşi porţionează friptura şi îşi servesc legumele peste masă, le studiez figurile afectate în momentul în care îşi împărtăşesc unii altora vestea reînchiderii nuştiucărui café din oraş, redeschis înainte de Crăciun, dar bătut de năpastă, mai exact de spargerea unei ţevi de apă. Şi mă întreb, ce ar fi fost aşa important cu café-ul ăla, că mie mi-e Scheiß egal când mă gândesc câte maratoane am de făcut în magazin în următoarele săptămâni, ceea ce nu m-ar deranja dacă n-ar fi (fost) vizitat cu regularitate de potenţialii clienţi.

Afară plouă mult şi bate vântul, tipic pentru această zonă şi perioadă a anului, poate se încălzeşte naiba şi vine primăvara, că nu mai vreau să închid, de frig, uşa (defectă de nuştiucând) după fiecare aiurit.
Mă scald în diverse tendinţe paranoide, panicoase şi mizantropice.

Se lasă seara dincolo de geamuri, se aprind lumini, se răcoreşte. Din momentul în care se lasă întunericul uşa rămasă deschisă îmi creează o senzaţie de nesiguranţă, ceea ce nu înseamnă frică de baubau, ci un fel de anxietate inexplicabilă. Sunt câteva persoane înăuntru. Câteva dintre ele paşnice, tăcute, altele (în parte copii) freacă menta exclusiv pe la noi, fiindcă n-au altceva mai bun de făcut, răscolesc (aproape) fără niciun scop prin cutii, pe mese, printre suporturile de haine, ating obiecte şi le lasă, fac zgomote inutil, plimbă sau umplu cărucioare şi le abandonează în mijlocul drumului etc. Nu îi mai suport. Din postura de "cel de partea cealaltă a baricadei" nu mai vreau să îi văd. De fapt nu vreau decât liniştea mea proprie pentru care nu prea mai am timp. M-am obişnuit cu cercul meu îngust şi acum sunt obligată să ies din el.
Şi ca să las scris undeva (dar te rog să nu insişti, ştiu eu de ce, toate la timpul lor) o să dau (cândva, sper cât mai curând) jobul ăsta pe altceva mai bun. Ştiu eu ce. Ar cam fi timpul.

KH e un tip cu şarm. Dacă nu era însurat şi nici eu măritată, dacă nu era prea bătrân m-aş fi îndrăgostit de el.
Că tot vorbeam de zodii. Am eu o chestie şi îmi place să-mi pun intuiţia la încercare şi să ghicesc cu aproximaţie cam ce zodie e fiecare. De cele mai multe ori lungimea mea de undă s-a întins fără ocoliş până la persoane din (clar) balanţă, uneori taur, uneori leu (nu şi gemeni), femei din vărsător, şi bărbaţi din scorpion (cu precizia că aceştia pot dispărea fără un semn în orice moment). KH e balanţă. S-a simţit. La venire şi la plecare KH a dat mâna cu toată lumea (ca de obicei), iar cu mine s-a pupat. Socru-meu la fel. O fi învăţat treaba de la români, ăştia ai mei sunt ceva mai pupăcioşi. Cu KH m-am văzut doar de câteva ori în aceşti 4 ani. Am aflat de la bun început că prestează într-un cor şi îl admir, a aflat şi el de la mine că am cântat, apoi i-am cântat ceva şi a constatat diferenţa de timbru vocal, de intonaţie etc. De altfel nu ştiu cum se face, dar e clar că un cor de bulgăroaice (de exemplu) nu sună la fel ca un cor de nemţoaice. Nevasta lui KH îmi pică greu, deşi n-are nicio vină. KH ştia de astă vară că muncesc la kik şi că vreau să plec. Azi îmi venea greu când îi spuneam că tot la kik muncesc. Aceeaşi placă.

Şedeam la masa aceea uriaşă, frumos decorată cu lumânări, şaluri şi aranjamente florale. Şi mă trezeam întinzând nasul după un parfum binecunoscut de frezie. Mă întrebam de unde vine, cine îl poartă, mă uitam în jur. L-am găsit în freziile mari şi albe înfipte în buchetele din care am desprins una, spre (aproape) uluirea tantiilor de dincolo de masă, care nu s-ar fi atins de ele nici rupte. Le-am spus că eu, de 4 ani de când am venit, n-am văzut pe nicăieri primăvara la florari aceste flori minunate. Că poate nu le prieşte clima, că-s prea sensibile, habar n-am. Găseşti tot felul de bulbi de lalele, branduşe, narcise, zambile. Frezii nu. Cum nu, întreabă ele. Eu nu le-am văzut nicăieri în afară de cele din buchetul de azi. Pe care l-am primit să-l iau cu mine acasă.

Să fie tendinţa de solitar, să fie teamă, să fie neîncrederea în sine şi în oameni, să fie neştiinţa de a cultiva prieteniile, dezamăgirea pe care o provoc uneori cu sau fără ştiinţă, să fie distanţa sau drumurile care pur şi simplu se despart. Nu ştiu. Dar am senzaţia că rămân tot mai singură. Iar asta chiar n-am vrut.

;;)

Ce să oferi unei bătrâne care împlineşte 85 de ani? Apucă-te de pictat. Nu e chiar ceea ce am vrut, dar am intrat în criză de timp şi mi-a ieşit chestia de mai jos. Am folosit şi nişte decupaje pe care le-am aplicat la un moment dat pe tablouaşe când încă nu erau gata. E vorba despre vaze şi despre suporturile lor, tăiate cu nişte foarfeci în zig-zag.

Urmează un al doilea autonud. Săptămâna viitoare, sper. Deocamdată o schiţă.

M-am tuns:

Dreaming again

T, şi tu, Brutus?

Că tot n-am ce face

Apropos de ceea ce văd de la fereastră. Ăsta e un răsărit senin, mişto. Vreau să încerc să-l pictez.

P.S. De făcut am de fapt destule. Nici nu ştiu de ce să mă apuc. :P

Tot un P.S.



Kings Of Leon - Closer


Ăsta e chiar mai mişto decât "Sex on fire". Ah, la minor-urile astea... :P :D

Gospodina secolului

Scheiß egal, je m'en fiche, like I care, mi se rupe. Groaznic. Ce se întâmplă în restul lumii: inundaţii, incendii, cutremure, prăpăd, războaie pe mine nu mă interesează. Eu mă pieptăn şi coc prăjituri.

Astea sunt cuiburile mele de viespe.

Reţeta e aici.

PS - Vai de spatele meu! :(

Lună (plină) în gemeni

A fost alaltăieri, acum e în rac, mâine e în leu, răspoimâine în fecioară. Nu m-am ghidat niciodată după fazele lunii. Ştiam doar că la lună plină poţi să te tunzi, iar luna în scădere ajută la slăbit. Nu ştiu ce mi-a venit azi să mă uit pe niscaiva indicaţii astrologice, voiam să văd ce influenţe are luna plină în gemeni asupra zodiilor, dar n-am găsit, nici răbdare n-am avut să caut. Zilele următoare sunt bune de copt pâine, de făcut curăţenie, de aerisit, de spălat, de tuns, de activităţi creative. Tocmai la ţanc. Am 3 zile libere. Pe care le aştept ca pe pâinea caldă. Numai bine, mă apuc de nişte cuiburi de viespe, nu-s pâine, da'-s cu drojdie şi or să-mi iasă, că mi-au ieşit şi chiflele azi-dimineaţă, pe care le-am şi mâncat la micul dejun cu brânzeturi şi cu miere. Poimâine mă tund, am programare. Ce nu merge e tocmai coloana mea de vertebre care (pentru prima oară) înţepeneşte în zona toraco-lombară dintr-un motiv necunoscut, dar bănuibil. Nasol.
Îţi mulţumesc că mă ierţi şi că exişti. Aşa mai simt şi eu că simt şi că exist.


The Cure - To Wish Impossible Things

Zuza

Cine îşi poartă capul în nori schimbă o geantă cu alta şi uită abonamentul de călătorii acasă. Cine e cu capul în nori are noroc şi găseşte câţiva gologani în portemonnais şi îşi cumpără ca fraierul bilet.
Azi am fost înceată. A gândi pe jumătate, a fi aiurit, a fi pripit. Am visat în sfârşit ceea ce niciodată nici măcar în vis nu m-aş fi aşteptat să trăiesc. M-a obsedat toată ziua şi mă va mai obseda şi mâine. Nu povestesc. Ţin totul în mine ca pe un galben preţios ascuns în sân. E atât de ciudat de confortabil şi de plăcut sentimentul ăsta de frustrare... Mă regăsesc pe mine cea de astă toamnă.

Şi eu... Şi eu.

Obsesia în continuare.

.

˙˙˙ış ǝuıןdǝp ıɹǝɔăʇ ıǝun ןɐ sonʇdnןoʌ ış ǝʇuıqɹǝıɟ ןnɔıɹǝunʇuî uî ǝsɐpunɟnɔs ǝs ǝɯnן ɐƃɐǝɹʇuî ˙ǝuıs ǝp ǝɹǝpɹǝıd 'ǝɹıdısıɹ 'ǝɹıdoʇ ăʇǝןdɯoɔ o ɐן ăuâd ɐǝ nɔ ǝʇsoƃɐɹp ʇnɔăɟ ıɟ şɐ˙˙˙

mi-ar plăcea să zic şi eu cu atât mai mult când mă gândesc că în cuvinte ai putea să ascunzi o parte din mine

10x to eduard

Adaug

Trebuie să adaug că în tipologiile pe care le descriu, şi în care e posibil să generalizez sau, dimpotrivă, să particularizez prea mult, se poate încadra oricine dintre noi în funcţie de o sumedenie de factori. Aş vrea să nu fiu luată prea în serios cu toată povestea asta. Nu mă pricep, dar mă joc un pic pentru propria mea "linişte".

Psihologia clientului (de la Kik) - Clientul "n-am ce face"

Clientul "n-am ce face" este cel care se plictiseşte cam mult acasă. În general locuieşte în vecinătate. Fără prea multe surse de entertainment la dispoziţie, el ne face frecvent câte o vizită, eventual ori foarte matinal, ori cu (foarte) puţin înainte de închidere (inclusiv sâmbăta), şi îşi face de lucru în magazin. De cele mai multe ori el are foarte mult timp liber, aşa că nu se grăbeşte. Studiază fiecare suport de haine în parte, fiecare masă, ocupă cabina de probă cu "orele", probează diverse haine, caută cusururi la lucrurile de care ar fi interesat, dă o sumedenie de ture. Este unul dintre clienţii care găsesc cele mai negăsibile lucruri, fiindcă are timp să scormonească, ceea ce nu înseamnă că timpul îi ajunge şi pentru ştergerea urmelor deranjului lui. Clienţii "n-am ce face" ori caută ore întregi, ori vin scurt şi se îndreaptă direct spre lăzile cu chilipiruri. În orice caz, ei ori nu cumpără mare lucru, ori umplu căruţul, dar nu au cine ştie ce de plătit. În această categorie intră în mare parte casnicele, pensionarele şi copiii, iar printre ei foarte mulţi Ausländeri.

Ultima mea proaspătă obsesie

Blink 182 - I Miss You

A venit iarna

O dată la doi-trei ani dă şi pe la noi zăpada mare. Autostrăzi închise, trafic îngreunat, etc. Dar la crăpatul zorilor e aşa o linişte plăcută pe străzile proaspăt înzăpezite şi pustii... Mi-aminteşte de liniştea din munţi. Tabăra de la Parâng. Ehe...
Asta văd eu pe-nserat de la fereastra casei mele.

Psihologia clientului (de la Kik) - Clientul disperat

Scurt şi cuprinzător, clientul disperat vine în ultimul moment. Ca la dentist când are o măsea cariată, inflamată şi extrem de dureroasă. Pentru acest client există câteva categorii de produse care, sezoniere fiind, nu se găsesc decât pe o perioadă scurtă de timp şi pe care clientul le caută numai în caz de absoută necesitate. Printre acestea enumăr spre exemplificare câteva:

* umbrele când plouă
* căciuli, mănuşi, fulare, ciorapi, pulovere când e frig
* acelaşi lucru + costumaţie de schi când dă zăpada
* hârtie sau sacoşele de cadouri şi felicitări când vine Crăciunul
* costumaţii şi accesorii când începe carnavalul
* suporturi de lampioane cu bec pentru copii când vine Sfântul Martin (undeva prin noiembrie, când se face procesiunea Sf. Martin)
* măşti şi accesorii de Helloween

Restul e clasic: ori mai întâi se uită (ca o oaie beată) şi când nu (mai) găseşte vine şi întreabă, ori întreabă direct. Din disperare, de obicei, se alege cu ce mai rămâne.

Psihologia clientului (de la Kik) - Clientul reclamei

(în lucru)

Clientul reclamei vine întotdeauna cu prospectul după el sau, cel puţin, cu nelipsita întrebare de genul "unde aveţi (de exemplu) chiloţii din reclama de la tv". El este perfect convins că vânzătorii ştiu exact la ce se referă, că aceştia visează la orice oră din zi şi noapte ce culoare şi ce motive au obiectele respective şi speră din tot sufletul să le găsească disponibile în magazin. Clienţii reclamelor de la kik sunt în general oameni care cred că obiectele specificate în mediile publicitare sunt mult mai avantajoase ca preţ în comparaţie cu restul mărfii şi cum acestea includ de cele mai multe ori motive la modă (genul Disney, Larry McHeart, SpongeBob etc) ele devin un must have.
Clientul reclamei este unul dintre cei mai nefericiţi şi afectaţi clienţi în momentul în care constată că în prima zi de ofertă (adică acea zi în care devine valabil prospectul) nu mai găseşte obiectul căutat.
Problema Kik (şi probabil şi a altor magazine de tip discount şi nu numai) este momentan că oferta începe miercurea, iar prospectul apare deja sâmbăta cu câteva zile înainte, zi în care vânzătorii sunt obligaţi să desfacă şi să prezinte marfa din prospect. Conflictul devine şi mai mare în momentul în care unii şefi (de filiale sau de circumscripţii) dispun ca o parte din marfă (nonfood de exemplu) să fie prezentată imediat ce soseşte, iar restul (obiecte de îmbrăcăminte) să aştepte în magazie. Clientul vine sâmbăta cu prospectul în mână, dacă are noroc găseşte şi cumpără, dacă nu, i se spune că prospectul e valabil începând de miercuri. Acelaşi client care va veni mai apoi miercurea se va supăra şi se va lamenta din motivul că marfa din prospect deja nu mai este disponibilă. Acelaşi client va reveni după o vreme şi se va lamenta din nou spunând din auzite că a existat deja la vânzare marfă din prospectul respectiv cu mult mai devreme de apariţia prospectului. Acelaşi client, fript o dată, va reveni din nou sâmbăta cu speranţa că va găsi ceea ce speră să poată cumpăra şi va pleca la fel de bosumflat când va afla că marfa respectivă nu este încă prezentată.

(încă nu ştiu dacă e mai bine să povestesc exemple decât să mă împiedic în limbajul ăsta de lemn; mă mai gândesc)

Psihologia clientului (de la Kik)

Despre asta n-a scris nimeni până acum. Poate mă apuc eu de ea. Până atunci strâng material. :P

Şiii...

...ce realizez eu anu' ăsta că-mi mai trebuie este un laptop (ca să nu mă mai bat cu D pe comp), îmi doresc să scot şi cablurile afară (adică se-nţelege) şi eventual să-mi iau permisul de conducere. :p

later edit, ca să nu irosesc spaţiul infinit al acestui blog
PS: De parcă azi n-ar fi doar a doua zi din an. Şi nici vineri.