Ezitam dacă să intervin sau nu asupra acestui subiect răsdiscutat, întors pe toate părţile. N-am judecăţi de valoare, fiindcă nu-s în cea mai potrivită măsură să o fac, ci doar mă simt împinsă de, evident, tendinţele depresive ale momentului, când îţi vine să zici că îţi bagi picioarele, doar ca să mai atenuezi un pic din efectul dezamăgirii. Nu vreau să mă plâng că sunt dezamăgită şi afectată de depresia aferentă începutului de an, le accept (îmi dau silinţa, cel puţin), lucru care nu îmi interzice să tac, totuşi. La un moment dat îi spuneam lui S, care cu bunăvoinţă încerca să mă aducă înapoi cu picioarele pe pământ, că dacă-mi fac iluzii într-un anumit sens (ceea ce impune automat riscul dezamăgirii şi al consumului de energie inutil) nu mă deranjează atâta timp cât dramele (fatalist, asta e) care se creează îmi confirmă periodic că încă mai exist, că încă mai simt. Avantajul lor este că ard un timp, se consumă şi se sting. Dar nu se uită. Nici nu trebuie. Oricum, nu voiam să ajung aici.
Unele lucruri devin clare de la un timp, doar că îmi trebuie ochi să le văd. Am plecat din Ro din mai multe motive. Cel mai important este că l-am găsit pe unul dintre cei mai buni şi puţini prieteni pe care i-am avut vreodată. Deşi nici acesta n-ar înţelege niciodată raţiunile pentru care aleg să fac ceva anume, ceva egoist. Asta ţine de intim, de sfera personală şi nu că e el nuştiucum. M-am obişnuit cu el aşa cum e. Ne-am dat pe brazdă unul altuia.
Am cunoscut cândva un tip care după foarte puţin timp în ziua în care l-am întâlnit mi i-a prezentat pe prietenii lui cei mai buni. Erau trei familii tinere, fiecare cu câte un copil. Locuiau fiecare cât se poate de înghesuit, cu resurse minime, dar suficiente, se adunau unii la alţii periodic, scoteau chitara şi cântau, se înjurau fără rezerve, îşi spuneau verde în faţă ce nu le convenea, mâncau din aceeaşi ciorbă, îşi spălau copiii în aceeaşi chiuvetă şi îi legănau în acelaşi pat. A era singur. Divorţase. Printre altele, ea adoptase aceiaşi prieteni, prietenii lui, ea nu avusese alţii asemenea. Cu mine s-ar fi petrecut probabil la fel. Prietenii mă adoptaseră, îmi puseseră poreclă, mă simţeam bine cu ei, cu toţi. A a dispărut instant. N-avea sens să insist. Dar mă gândeam la aceşti prieteni.
Unde-i găseşti, cum să te porţi cu ei, cum să-i răsfeţi (fără ass-licking, desigur, you know what I mean), cum să nu-i răneşti, cum să-i iubeşti, cum să-i ierţi şi să fii iertat? Dacă nu fiind tu însuţi. Ce sens ar avea atâtea măşti, ce sens ar avea prejudecăţile? Ce sens are să spui în serie lamulţianuri şi sărbătorifericiteblabla când sunt atât de superficiale? Întrebări dintr-o perspectivă rece. Că dacă stau să mă adâncesc în mine îmi voi găsi cu siguranţă defectele. Şi ce rezolv? Nu suntem pe acelaşi calapod, pleci şi fără să-ţi spun eu. Şi chiar pleci. Pleacă mulţi. Cu ce greşesc, totuşi?
