Aş prefera să nu mă întrebe nimeni ce mai fac, ce am făcut sau ce am de gând. Sunt chestii pe care le scot cu greu din mine în felul ăsta. Le scot cu lehamite, dacă nu vin firesc.
Stau la o masă mare laolaltă cu alţi oameni. Degustăm din bunătăţile care ni se aduc periodic, mai degrabă spus: căutăm mâncarea în farfurii, cu excepţia felului principal ceva mai generos. Le studiez mişcările simandicoase, tacticoase de persoane care (poate) n-au cunoscut niciodată sărăcia lucie, dar nu e adevărat, fiindcă e cumva în sângele lor să fie binecrescuţi. Asta este calitatea lor, aceea de a se ridica umili, dar senini, din mizerie, de a renaşte din propria cenuşă, de a merge mai departe. Nu e adevărat că nu există cârcotaşi, că nu există leneşi, că nu există ţărani. Dar diferenţa pe care o observă orice român sau latin la neamţul pur neamţ este doza aia de formalism, de detaşare, ce rămâne în timp între membrii aceleiaşi familii. Un fel de a nu te băga unde nu-ţi fierbe oala, chiar dacă te macină grijile sau curiozitatea. În fine, divaghez sau poate nu, le studiez felul în care îşi porţionează friptura şi îşi servesc legumele peste masă, le studiez figurile afectate în momentul în care îşi împărtăşesc unii altora vestea reînchiderii nuştiucărui café din oraş, redeschis înainte de Crăciun, dar bătut de năpastă, mai exact de spargerea unei ţevi de apă. Şi mă întreb, ce ar fi fost aşa important cu café-ul ăla, că mie mi-e Scheiß egal când mă gândesc câte maratoane am de făcut în magazin în următoarele săptămâni, ceea ce nu m-ar deranja dacă n-ar fi (fost) vizitat cu regularitate de potenţialii clienţi.
Afară plouă mult şi bate vântul, tipic pentru această zonă şi perioadă a anului, poate se încălzeşte naiba şi vine primăvara, că nu mai vreau să închid, de frig, uşa (defectă de nuştiucând) după fiecare aiurit.
Mă scald în diverse tendinţe paranoide, panicoase şi mizantropice.
Se lasă seara dincolo de geamuri, se aprind lumini, se răcoreşte. Din momentul în care se lasă întunericul uşa rămasă deschisă îmi creează o senzaţie de nesiguranţă, ceea ce nu înseamnă frică de baubau, ci un fel de anxietate inexplicabilă. Sunt câteva persoane înăuntru. Câteva dintre ele paşnice, tăcute, altele (în parte copii) freacă menta exclusiv pe la noi, fiindcă n-au altceva mai bun de făcut, răscolesc (aproape) fără niciun scop prin cutii, pe mese, printre suporturile de haine, ating obiecte şi le lasă, fac zgomote inutil, plimbă sau umplu cărucioare şi le abandonează în mijlocul drumului etc. Nu îi mai suport. Din postura de "cel de partea cealaltă a baricadei" nu mai vreau să îi văd. De fapt nu vreau decât liniştea mea proprie pentru care nu prea mai am timp. M-am obişnuit cu cercul meu îngust şi acum sunt obligată să ies din el.
Şi ca să las scris undeva (dar te rog să nu insişti, ştiu eu de ce, toate la timpul lor) o să dau (cândva, sper cât mai curând) jobul ăsta pe altceva mai bun. Ştiu eu ce. Ar cam fi timpul.
KH e un tip cu şarm. Dacă nu era însurat şi nici eu măritată, dacă nu era prea bătrân m-aş fi îndrăgostit de el.
Că tot vorbeam de zodii. Am eu o chestie şi îmi place să-mi pun intuiţia la încercare şi să ghicesc cu aproximaţie cam ce zodie e fiecare. De cele mai multe ori lungimea mea de undă s-a întins fără ocoliş până la persoane din (clar) balanţă, uneori taur, uneori leu (nu şi gemeni), femei din vărsător, şi bărbaţi din scorpion (cu precizia că aceştia pot dispărea fără un semn în orice moment). KH e balanţă. S-a simţit. La venire şi la plecare KH a dat mâna cu toată lumea (ca de obicei), iar cu mine s-a pupat. Socru-meu la fel. O fi învăţat treaba de la români, ăştia ai mei sunt ceva mai pupăcioşi. Cu KH m-am văzut doar de câteva ori în aceşti 4 ani. Am aflat de la bun început că prestează într-un cor şi îl admir, a aflat şi el de la mine că am cântat, apoi i-am cântat ceva şi a constatat diferenţa de timbru vocal, de intonaţie etc. De altfel nu ştiu cum se face, dar e clar că un cor de bulgăroaice (de exemplu) nu sună la fel ca un cor de nemţoaice. Nevasta lui KH îmi pică greu, deşi n-are nicio vină. KH ştia de astă vară că muncesc la kik şi că vreau să plec. Azi îmi venea greu când îi spuneam că tot la kik muncesc. Aceeaşi placă.
Şedeam la masa aceea uriaşă, frumos decorată cu lumânări, şaluri şi aranjamente florale. Şi mă trezeam întinzând nasul după un parfum binecunoscut de frezie. Mă întrebam de unde vine, cine îl poartă, mă uitam în jur. L-am găsit în freziile mari şi albe înfipte în buchetele din care am desprins una, spre (aproape) uluirea tantiilor de dincolo de masă, care nu s-ar fi atins de ele nici rupte. Le-am spus că eu, de 4 ani de când am venit, n-am văzut pe nicăieri primăvara la florari aceste flori minunate. Că poate nu le prieşte clima, că-s prea sensibile, habar n-am. Găseşti tot felul de bulbi de lalele, branduşe, narcise, zambile. Frezii nu. Cum nu, întreabă ele. Eu nu le-am văzut nicăieri în afară de cele din buchetul de azi. Pe care l-am primit să-l iau cu mine acasă.
Să fie tendinţa de solitar, să fie teamă, să fie neîncrederea în sine şi în oameni, să fie neştiinţa de a cultiva prieteniile, dezamăgirea pe care o provoc uneori cu sau fără ştiinţă, să fie distanţa sau drumurile care pur şi simplu se despart. Nu ştiu. Dar am senzaţia că rămân tot mai singură. Iar asta chiar n-am vrut.
