Dn, mulțumesc, suflețel, că îmi apari în vis. Atât de afectuos, atât de plin de îmbrățișare, de săruturinevinovate, chiar dacă știm că ești așa cum ești și nu contează în cazul meu. Am atâta nevoie de ele!

A ierta pe cineva. E un miracol când descoperi că în sfârșit nu mai ai resentimente. Exercițiile de ”letting go” încep să dea roade. Caut mantrele potrivite pe care să mi le spun înainte să adorm. Cine știe cunoaște.

Mă așez în pat, e o oră rezonabilă de mers la nani, mai citesc vreo două pagini din romanuleroticbinescris al unui autor francez și mi se pare că aud niște gemete. Ah, cred că vecinul de dedesubt o are pe dama lui în vizită. Adorm și mă trezesc pe la miezul nopții auzind din nou (aceleași) gemete. D recent întins lângă mine încă nu doarme intrigat de aceleași gemete care revin cu întreruperi. Asta definitiv nu e distracție. Cineva suferă de ceva. Și se aude mai degrabă de deasupra, direct de pe podea. Lumini aprinse, jaluzelele sunt încă ridicate. Nu deschide ușa, nu răspunde la telefon. 112, pompierii forțează încuietoarea, salvatorii îl cară cu pătura pe scări pe bătrânul găsit aproape inconștient în apartamentul lui. Suntem obosiți, dar atât de impresionați de această situație neobișnuită, încât nu putem adormi (imediat).
Inițial nu aveam de gând să scriu despre asta. Cât la sută e destinul lui și cât la sută ar fi fost capacitatea noastră de a-l descoperi cât mai devreme pentru a mai avea niște șanse/speranțe decente de recuperare înainte de a deveni o legumă sau chiar de a se despărți de această lume? Oricum, nu ne vom pune lauri. E omenesc.

threadul de succes pe fb: furi o poză faină, iei un citat potrivit, de preferat unul cât mai ”profund”, eventual furi mai multe, pui și-un cântecel (unul din-ăla storcător de lacrimi) și, gata bomboana lipicioasă-n buzunare

pupincureală fiindcă îți țâțâie fundul. ce bine că asta nu sunt eu. prefer să plec în altă parte. momentan nu mă privește pe mine, ci e doar un apropos la ceea ce observ în alte ogrăzi.

Cărui motiv se datorează faptul că eu nu l-am (mai) sunat/căutat/băgat în seamă pe tata de mai multe săptămâni de zile, ca să nu zic că de fapt e mai mult de atât? Știu: am tendința să îl judec pentru alegerea lui de a o îngriji (aproape singur) pe bunică-mea și nu renunță la aceasă căpoșenie care îl adâncește pe zi ce trece în depresie. Este o karma pe care involuntar și-o asumă? Nu știu, dar am mustrări de conștiință și am nevoie/e timpul să vorbesc cu el. Și ar fi bine să nu fie prin telefon, ci să-i stau o vreme prin preajmă înainte să trecem la lucrurile importante ce au rămas de clarificat. Lucru care nu se va întâmpla prea curând. Și mai am nevoie să o iert pe bunică-mea, care poate că nu a greșit cu nimic prin a fi doar o femeie simplă și chinuită.

Ok, (deja de multă vreme) experimentez mai mult sau mai puțin conștient lucruri despre care momentan nu vreau să le spun pe nume, fiindcă sunt într-o fază lungă de autodefinire care se traduce prin multă nesiguranță, anxietate etc, dar despre care aflu și vreau să încep să aprofundez. Unele experiențe se potrivesc cumva cu acest nou pattern de a vedea lucrurile și poate că ele chiar sunt interconectate.
Am nimerit alaltăieri peste o fotografie recentă de-a ta pe care am salvat-o instant ca o școlăriță, așa cum am procedat cu mulți ani în urmă. E puțin impropriu să declari despre o persoană că o iubești, când de fapt v-ați întâlnit doar de câteva ori în viață și doar ați dormit o noapte alături. Sunt ani de când nu te-am mai întâlnit și vor mai trece, poate, tot atâția, dar știu în continuare că te iubesc, chiar dacă nu ești aici, te iubesc până dincolo de această viață... și nu știu cine este cel pe care îl iubesc, dar te-am ales și am ales să-ți trimit ție valurile acelea de simțăminte binefăcătoare cu care momentan mă inund când te revăd doar și prin intermediul unei banale fotografii. Primul pas. Al doilea este că încep să-mi reconstruiesc visul căruia i-am dat cu piciorul acum mult timp. Va veni și timpul acela, chiar dacă spui că nu se știe niciodată ce va fi mâine...
Ca un făcut, mi-a dispărut ca peste noapte răceala cu care mă chinuiam de vreo două zile.

A scrie lucruri pe fb, la fel cum le-ai scrie pe blog, e ca și cum ți-ai da singur ciocane în cap. Astăzi era vorba despre cum am fost eu martoră (incognito) la niște mici încălcări (fiindcă nu pot să le zic nici măcar tâlhării) și nu am reacționat în niciun fel. Mai întâi am observat un Ars**h care a parcat pe locul pentru mămici, într-o parcare aproape goală. Nu m-am dus la el să-i zic ceva, nici nu i-am lăsat bilețel de amor în parbriz. Apoi am observat din mașină două țigănci care tocmai se îndepărtau bucurându-se de niște mere proaspăt culese din grădina altora. Cum ziceam - o bagatelă. De când încerc să mă împac cu gândul că orice reacție negativă, chiar și dacă e în sprijinul unei legi civice, îmi poate creea situații similare în care totul mi se întoarce (déja vécu!), evit să mă mai amestec, karma știe ea ce face. Cu ocazia asta am șters pe cineva, lucru pe care trebuia să-l execut de mult.
Ieri - Kensington complet, un pic de Voces8 și cusut două rochii.

Azi voiam să mă reapuc de cusut, îmi pregătisem deja de ieri niște tipare, am tăiat câteva materiale, tocmai ce-mi făcusem ordine în livingul în care lucrez și în care se întâmplă, în rest, de toate. Dar încep orice altceva ca să nu încep cu ceea ce mi-am propus. Mă uit la filmulețe salvate, duc rufe la spălat, vorbesc cu mama etc. E trecut de amiază și simt că nu mi-am împlinit rostul pentru astăzi. Disciplina și consecvența nu sunt punctul meu forte. La fel precum răbdarea, încrederea. Și, divagând, pe lista de defecte adaug mizantropismul, răceala afectivă cu cei apropiați în contrast (și în contradicție cu mizatropismul) cu dispoziția mea de-a-i servi pe alții.
După ce am citit 3 sferturi din cartea primită recent, am închis-o și am pus-o deoparte. Puține lucruri nu-mi sunt familiare și am crezut că nu mă influențează, dar după ultimul capitol mă simt debusolată. Sunt multe aspecte de pus cap la cap. A conștientiza ceva despre care oricum nu ești sigur cât este de adevărat ridică nivelul fricii. Nu neapărat o frică de genul ăla ”mă bate Dumnezeu”, ci una mult mai profundă. Că evoluția unui suflet către desăvârșire este un proces atât de îndelungat, că are nevoie de nenumărate reîncarnări, încât nu-i nicio problemă, dacă ai irosit o viață și nu ai învățat nimic, nu-i nicio grabă, mai ai încă vreun catralion de șanse, important este „stay pozitive”, să te iubești pe tine însuți, să alegi cum îți dictează sufletul și să nu te gândești doar la tine.
Muzica lui Dn e ca durerea aia pe care nu o simți direct când te tai, e chinul ăla care se întoarce câteva zile mai târziu când începi să te trezești.

o fluturare timidă cu mâna, un clipit complice cu ochiul, doi ani între voi, o îmbrățișare caldă cu zâmbet larg, holding hands, își amintește de tine, mâini calde și moi, da, mai are inimioara, e acasă, fâstâceală, nu știu ce să-ți spun, a, toate cântecele alea noi pune-le într-un album, îl aștept, ai uitat să menționezi cât te bucuri că s-a întors, dar speri că a simțit, pozeeee multe fără și cu blitz, bucură-te de apropierea lui, nu e al tău decît pentru câteva momente, el a ales un alt drum și te simți foarte ok la gândul ăsta. big hug la despărțire, nu știi exact cât de mari sunt prostiile pe care le-a făcut recent, nu te afectează, nu te interesează, nu îți pasă, îl ierți și îl întâmpini ca pe fiul rătăcitor, deși nu e cazul. despărțirea ca o promisiune de revedere, deși nu cu gândul ăsta ai plecat de-acasă. pe curând, Dn...

22 și voi continua să număr

D a anunțat că e gay. Informația asta a picat într-un moment de extremă sensibilitate pentru mine. Nu că ar avea vreo legătură directă. El e un star, eu sunt o adolescentă visătoare. Nu credeam că mă afectează, ceea ce nu înseamnă că nu mă bucur pentru el. Săptămâna viitoare îl revăd în Köln. Cu alți ochi. Artistul, oricum, nu se dezice.
Uneori când simt că ceva nu e în ordine, îmi calculez bioritmul. Încă nu-i înțeleg perfect semnificația, dar de cele mai multe ori se potrivește. 4 septembrie 2019, bioritmul emoțional este 97% pozitiv.
Mă simt... praf. Atât de dornică de afecțiune, cum nu am mai avut de mult nevoie. Și nu neapărat s-o primesc, cât să o dau, fiindcă așa mi se întoarce, și simt că (e ca și cum) nu aș avea cui. Ieri am primit o carte, sper eu, prețioasă. Am devorat deja primele pagini. Sper, la capătul citirii ei, să rămân măcar cu un aha și să încep să ies curajoasă din ceață.

Doamne iartă-mă! 1. Un meme copiat de pe fb, citez întocmai: ”Toamna este despre culori, lumini, frunze, copaci, iubire, doruri, nostalgii...” și o poză colaj kitsch multicolor cu un septembrie pe ea și gata aforismul cu efecte cathartice. 2. Iei un copil mic în curul gol care se joacă angelic într-o piscinioară gonflabilă, nu-i al tău, dar îți e nepot, deci ești pe deplin îndreptățit, îl filmezi, îl pozezi și îl pui pe instagram, fb etc. Cum ziceam: Doamne, iartă-mă!

Azi am spart intenționat două farfurii. Am dat la propriu cu ele de pământ. De câte ori nu am vizionat acest clișeu pe care nu îndrăzneam să-l fructific. Mă simt mai bine, dar nu sunt sigură că am rezolvat ceva. Trăiesc într-un mediu aglomerat și dezordonat. Mă simt sufocată. Cel mai probabil e vina mea și lipsa de răbdare, dar pretind ceva și nu se întâmplă nimic, fiindcă nu sunt șmecheră. Din punctul ăsta de vedere cred că semăn cu bunică-mea care e dementă.
Concediul meu a fost o invitație la stres programat. O singură persoană pare că a empatizat cu mine în momentul în care mi-a spus că mi-am irosit concediul fără să mă odihnesc.
Țin în mine de multă vreme un îndemn dureros, fiindcă e adevărat și prețios. M-am abținut multă vreme să-i fac loc, de teamă că ar putea să trădeze ceva. ¡ᴉțǝɹʌ ᴉî nu ăɔɐp 'ᴉᴉdoɔ ăʇɐpoᴉɔᴉu ᴉțǝɔɐɟ nu 'ᴉunq ᴉuǝɯɐo

Evenimente, vești, stări de fapt, unele extrem de negative. Toate din aceeași sursă. Țara de tot rahatul din care am plecat acum 15 ani, schimbările climatice duse la extreme, păduri rase de pe fața pământului, moartea albinelor, tonele de gunoaie, bacteriile ucigașe din spitale, seceta, crimeledelacaracal cu "consimțământul" autorităților care nu intervin etc. Peste asta adaug frustrarea după un furt din magazin neprins la timp și agitația cauzată de doi copii în apartament. Nu e de mirare cu ce zâzanie încă mă suport astăzi până când se va face în sfârșit liniște.

Am fost la o nuntă africană la care nu prea aveam chef să merg. Deja trece timpul și mi se estompează impresiile. Dar nu uit parfumul intens de mosc / santal cu care cel mai probabil s-a dat toată familia, despre care am crezut inițial că e tămâie folosită la un ritual acasă, fiindcă și-au luat incredibil de mult timp să ajungă și la biserică, și la local, muzica și dansul, peștele prăjit, pipotele și alte câteva produse necunoscute nouă din meniul african, maimuța clasei poposită weekendul ăsta la noi și uitată pe sub scaune în local, eu plecând încă o dată la 3 noaptea spre localul de unde ne întorseserăm, ca să recuperez maimuța, și făcând taxi pentru 3 nuntași ciocolatii care voiau spre gară și care doreau să ajungă în același oraș cu mine. Atât.