Lăsând la o parte semnificația sa religioasă, Crăciunul nu e neapărat doar o sărbătoare de familie, ci doar un prilej de a te călca pe bătături cu persoane pe care de fapt le (cam) eviți pe parcursul anului ca să nu vă scoateți ochii, fiindcă ele sunt cei ce vor rupe crusta unor răni adânci sau - dacă îi lași - vor aduce la loc o parte din fricile de care scăpaseși cu atâta efort în încercările tale meditative. "Fuck off!" le zici acestor persoane în mintea ta, te doare puțin și le ierți pentru intenția lor nevinovată și inconștientă de a-și proiecta pe tine propria lor realitate deformată și incompatibilă. Îmi pare rău, iartă-mă, te iubesc, te eliberez.
De acum încolo trebuie să rămân în borcanul meu peste care înșurubez capacul.

A-i da apă la moară soacră-mii: să încep să-i spun despre noua mea afacere și să mi se împlinească așteptarea. Ca o confirmare a ceea ce "mă așteptasem" cu foarte puțin timp înainte să deschid gura, frânele nu au întârziat să apară. Punct bonus: D cu sfaturile lui suplimentare. Mulțumesc, lecție definitiv învățată! Dar sunt recunoscătoare și timpului cât mai îndelungat care ne ține separate una de alta.

Lucruri și persoane pentru care sunt recunoscătoare

* vocea și urechea muzicală
* talent creativ
* ambiția de a exersa la mașinile de cusut
* familia, așa cum este
* iuliana (pentru deschiderea ochilor)
* șefa mea actuală
* vecinul de vizavi
* locul de muncă pentru că acolo am învățat germana și acolo am cunoscut mulți oameni din oraș
* ușurința și plăcerea de a exersa (învăța) limbi străine
* existența lui charlot
* experiențele care m-au făcut să cresc
*

Ca o revelație: cred că scopul venirii mele este de îmbucura pe ceilalți cu ceva. De a-i asculta pe cei cu nevoia de a vorbi cu cineva. De a le spune ceva pe limba lor (dacă sunt străini), de a-i ajuta cu ceva.

Încă sunt pe privat și voi mai rămâne așa vreme de câteva săptămâni, luni, habar n-am. E puțin aiurea să mă întorc la statusul de ”scriitoare în agendă”, fără alți cititori în afară de mine, dar mă voi obișnui. M-am apucat de meditații. Încercările mele sunt timide, mai cu ghidări înregistrate, mai de capul meu. Posibil că se fac resimțite unele efecte, e prea devreme să mă pronunț. Meditațiile ar trebui să devină un obicei banal (dar foarte important), zilnic, cel puțin o dată, ca spălatul pe dinți. De când eram mică și cam până după ce m-am căsătorit obișnuiam să mă rog seara, mecanic, înainte de culcare și îmi inchinam perna ca să nu visez urât. Recent într-unul din videorurile revelatoare cu influenceri în trezirea spirituală aflu despre un obicei util și benefic în îmbunătățirea vibrației locului în care dormi: îți binecuvântezi patul. Încep să cred tot mai mult, oricum nu e nimic nou în asta, că meditația și rugăciunea sunt cam pe același picior, cu diferența că foarte mulți (și nici eu) nu știu să se roage cum trebuie. Rugăciunea nu este doar o rostire mecanică de înșiruiri de cuvinte, este o detașare, o transă emoțională prin care cu disciplină și consecvență poți spera la împlinirea unor dorințe, vizualizându-te așa cum vrei să se întample.
Din noaptea în care am adormit îmbrățișându-ți geaca de motor am început să vizualizez o anumită scenă pe care mi-o doream să o petrec cu tine. Dorința mi s-a împlinit câțiva ani mai târziu. Dorinței acesteia i-am dat cu piciorul influențată fiind de alte evenimente. Știu acum ce trebuie să-mi iert, când meditez. Să resetez și să rescriu. Să te las să pleci. Te voi iubi mereu.
Citesc acum printre cuvinte, interpretez destine și decizii, găsesc în ele mici învățăminte, îndemnuri ascunse, coincidență sau poate nu, fiindcă încep să văd.
Știu că vreau să continuu să creez și că există lucruri cu modalități infinite de formare, o diversitate infinită de unicate. Știu că vreau să am un loc al meu unde pot să mă retrag în propria liniște și să mă adâncesc în creație. Fac efort să înțeleg ce pot face ca să mă accept în situația actuală, în contextul în care o decizie nouă pur (să-i zic) ”egoistică” de a șterge o decizie veche de autosacrificiu din milă este foarte greu de luat fără a afecta niște suflete. Copiii. 

”Living in a bubble”. Cam ăsta e statusul meu momentan. Punându-mi niște granițe foarte apropiate, izolându-mă de alți oameni, cu excepția celor cu care vin în contact la muncă, fără teatru, concerte, mers la film, nici măcar la Stoffmarkt, cumpărături reduse, cu mici excepții pentru pipotă. Inclusiv acest blog pus pe privat, doar fiindcă am vizitatori sosiți de pe o paginădubioasădepornochatdinucraina cu care nu mă împac fiindcă nu se pupă. Întorcându-mă în timp cu câteva săptămâni constat, ca și cum abia acum m-aș trezi, că nu e mereu așa. Un concediu într-o țară senzațională ca Norvegia pe care aproape nici că l-am savurat cum trebuie, ocupată fiind să mă cert cu cei 3 copii pe diverse teme. (O fază de început de regăsire, de trezire spirituală înainte să mă apuc să citesc și să aprofundez în domeniu, în care am fost mai mult furioasă decât calmă.) Senzația unui concert live cu vibrații faine direct către pitpalac și cu un mesaj sincronic aterizat direct pe puloverul pe care l-am adoptat, eu alegând drumul cel nou.
Mă caut pe mine, caut să-mi aflu scopul, caut să mă disciplinez, apoi voi scoate capul și voi ajunge să particip mai des la ceea ce-mi face cu adevărat plăcere.
Caut să găsesc emoția în ceea ce-mi doresc să fiu. Lucrez la imaginea în care mă văd pe viitor, e un training ca pe bicicletă. Dacă ar fi să-mi urmez drumul, aș fi plecat de mult de acasă. Alegerea mea de acum 15 ani a fost una făcută mental, iar efectele ei le voi trăi până în momentul în care voi zice stop. Compromisul îmi risipește timp. Dar... unde mă grăbesc?

Dn, mulțumesc, suflețel, că îmi apari în vis. Atât de afectuos, atât de plin de îmbrățișare, de săruturinevinovate, chiar dacă știm că ești așa cum ești și nu contează în cazul meu. Am atâta nevoie de ele!

A ierta pe cineva. E un miracol când descoperi că în sfârșit nu mai ai resentimente. Exercițiile de ”letting go” încep să dea roade. Caut mantrele potrivite pe care să mi le spun înainte să adorm. Cine știe cunoaște.

Mă așez în pat, e o oră rezonabilă de mers la nani, mai citesc vreo două pagini din romanuleroticbinescris al unui autor francez și mi se pare că aud niște gemete. Ah, cred că vecinul de dedesubt o are pe dama lui în vizită. Adorm și mă trezesc pe la miezul nopții auzind din nou (aceleași) gemete. D recent întins lângă mine încă nu doarme intrigat de aceleași gemete care revin cu întreruperi. Asta definitiv nu e distracție. Cineva suferă de ceva. Și se aude mai degrabă de deasupra, direct de pe podea. Lumini aprinse, jaluzelele sunt încă ridicate. Nu deschide ușa, nu răspunde la telefon. 112, pompierii forțează încuietoarea, salvatorii îl cară cu pătura pe scări pe bătrânul găsit aproape inconștient în apartamentul lui. Suntem obosiți, dar atât de impresionați de această situație neobișnuită, încât nu putem adormi (imediat).
Inițial nu aveam de gând să scriu despre asta. Cât la sută e destinul lui și cât la sută ar fi fost capacitatea noastră de a-l descoperi cât mai devreme pentru a mai avea niște șanse/speranțe decente de recuperare înainte de a deveni o legumă sau chiar de a se despărți de această lume? Oricum, nu ne vom pune lauri. E omenesc.

threadul de succes pe fb: furi o poză faină, iei un citat potrivit, de preferat unul cât mai ”profund”, eventual furi mai multe, pui și-un cântecel (unul din-ăla storcător de lacrimi) și, gata bomboana lipicioasă-n buzunare

pupincureală fiindcă îți țâțâie fundul. ce bine că asta nu sunt eu. prefer să plec în altă parte. momentan nu mă privește pe mine, ci e doar un apropos la ceea ce observ în alte ogrăzi.

Cărui motiv se datorează faptul că eu nu l-am (mai) sunat/căutat/băgat în seamă pe tata de mai multe săptămâni de zile, ca să nu zic că de fapt e mai mult de atât? Știu: am tendința să îl judec pentru alegerea lui de a o îngriji (aproape singur) pe bunică-mea și nu renunță la aceasă căpoșenie care îl adâncește pe zi ce trece în depresie. Este o karma pe care involuntar și-o asumă? Nu știu, dar am mustrări de conștiință și am nevoie/e timpul să vorbesc cu el. Și ar fi bine să nu fie prin telefon, ci să-i stau o vreme prin preajmă înainte să trecem la lucrurile importante ce au rămas de clarificat. Lucru care nu se va întâmpla prea curând. Și mai am nevoie să o iert pe bunică-mea, care poate că nu a greșit cu nimic prin a fi doar o femeie simplă și chinuită.

Ok, (deja de multă vreme) experimentez mai mult sau mai puțin conștient lucruri despre care momentan nu vreau să le spun pe nume, fiindcă sunt într-o fază lungă de autodefinire care se traduce prin multă nesiguranță, anxietate etc, dar despre care aflu și vreau să încep să aprofundez. Unele experiențe se potrivesc cumva cu acest nou pattern de a vedea lucrurile și poate că ele chiar sunt interconectate.
Am nimerit alaltăieri peste o fotografie recentă de-a ta pe care am salvat-o instant ca o școlăriță, așa cum am procedat cu mulți ani în urmă. E puțin impropriu să declari despre o persoană că o iubești, când de fapt v-ați întâlnit doar de câteva ori în viață și doar ați dormit o noapte alături. Sunt ani de când nu te-am mai întâlnit și vor mai trece, poate, tot atâția, dar știu în continuare că te iubesc, chiar dacă nu ești aici, te iubesc până dincolo de această viață... și nu știu cine este cel pe care îl iubesc, dar te-am ales și am ales să-ți trimit ție valurile acelea de simțăminte binefăcătoare cu care momentan mă inund când te revăd doar și prin intermediul unei banale fotografii. Primul pas. Al doilea este că încep să-mi reconstruiesc visul căruia i-am dat cu piciorul acum mult timp. Va veni și timpul acela, chiar dacă spui că nu se știe niciodată ce va fi mâine...
Ca un făcut, mi-a dispărut ca peste noapte răceala cu care mă chinuiam de vreo două zile.

A scrie lucruri pe fb, la fel cum le-ai scrie pe blog, e ca și cum ți-ai da singur ciocane în cap. Astăzi era vorba despre cum am fost eu martoră (incognito) la niște mici încălcări (fiindcă nu pot să le zic nici măcar tâlhării) și nu am reacționat în niciun fel. Mai întâi am observat un Ars**h care a parcat pe locul pentru mămici, într-o parcare aproape goală. Nu m-am dus la el să-i zic ceva, nici nu i-am lăsat bilețel de amor în parbriz. Apoi am observat din mașină două țigănci care tocmai se îndepărtau bucurându-se de niște mere proaspăt culese din grădina altora. Cum ziceam - o bagatelă. De când încerc să mă împac cu gândul că orice reacție negativă, chiar și dacă e în sprijinul unei legi civice, îmi poate creea situații similare în care totul mi se întoarce (déja vécu!), evit să mă mai amestec, karma știe ea ce face. Cu ocazia asta am șters pe cineva, lucru pe care trebuia să-l execut de mult.
Ieri - Kensington complet, un pic de Voces8 și cusut două rochii.

Azi voiam să mă reapuc de cusut, îmi pregătisem deja de ieri niște tipare, am tăiat câteva materiale, tocmai ce-mi făcusem ordine în livingul în care lucrez și în care se întâmplă, în rest, de toate. Dar încep orice altceva ca să nu încep cu ceea ce mi-am propus. Mă uit la filmulețe salvate, duc rufe la spălat, vorbesc cu mama etc. E trecut de amiază și simt că nu mi-am împlinit rostul pentru astăzi. Disciplina și consecvența nu sunt punctul meu forte. La fel precum răbdarea, încrederea. Și, divagând, pe lista de defecte adaug mizantropismul, răceala afectivă cu cei apropiați în contrast (și în contradicție cu mizatropismul) cu dispoziția mea de-a-i servi pe alții.
După ce am citit 3 sferturi din cartea primită recent, am închis-o și am pus-o deoparte. Puține lucruri nu-mi sunt familiare și am crezut că nu mă influențează, dar după ultimul capitol mă simt debusolată. Sunt multe aspecte de pus cap la cap. A conștientiza ceva despre care oricum nu ești sigur cât este de adevărat ridică nivelul fricii. Nu neapărat o frică de genul ăla ”mă bate Dumnezeu”, ci una mult mai profundă. Că evoluția unui suflet către desăvârșire este un proces atât de îndelungat, că are nevoie de nenumărate reîncarnări, încât nu-i nicio problemă, dacă ai irosit o viață și nu ai învățat nimic, nu-i nicio grabă, mai ai încă vreun catralion de șanse, important este „stay pozitive”, să te iubești pe tine însuți, să alegi cum îți dictează sufletul și să nu te gândești doar la tine.
Muzica lui Dn e ca durerea aia pe care nu o simți direct când te tai, e chinul ăla care se întoarce câteva zile mai târziu când începi să te trezești.

o fluturare timidă cu mâna, un clipit complice cu ochiul, doi ani între voi, o îmbrățișare caldă cu zâmbet larg, holding hands, își amintește de tine, mâini calde și moi, da, mai are inimioara, e acasă, fâstâceală, nu știu ce să-ți spun, a, toate cântecele alea noi pune-le într-un album, îl aștept, ai uitat să menționezi cât te bucuri că s-a întors, dar speri că a simțit, pozeeee multe fără și cu blitz, bucură-te de apropierea lui, nu e al tău decît pentru câteva momente, el a ales un alt drum și te simți foarte ok la gândul ăsta. big hug la despărțire, nu știi exact cât de mari sunt prostiile pe care le-a făcut recent, nu te afectează, nu te interesează, nu îți pasă, îl ierți și îl întâmpini ca pe fiul rătăcitor, deși nu e cazul. despărțirea ca o promisiune de revedere, deși nu cu gândul ăsta ai plecat de-acasă. pe curând, Dn...