04 decembrie 2008

Mda

Se întâmplă rareori, dar se întamplă. Vine momentul când inconştient mi-o caut cu lumânarea. Există oameni bolnavi, nu neapărat agresivi, dar, mă repet, mai degrabă bolnavi cu care trebuie să am de-a face. Ăştia sunt oamenii care găsesc jignire în orice cuvânt care li se adresează. Sunt oameni care nu s-au mai certat de mult (inclusiv eu, deşi nu fac neapărat parte din categoria cărora care caută neapărat motiv de ceartă) şi oameni care practică cearta ca pe un sport de performanţă.
Concret: Printre nenumăraţii clienţi care-şi pierd frecvent (şi cu orele) timpul prin magazine ca al nostru la fel ca într-un parc de distracţii (ceva de genul, ce facem azi, mami, mergem la kik, uraaa) apare şi o familie fericită cu puradel. El înalt, extrem de brunet şi cu figură de esteuropean, dacă nu cumva chiar de dincolo de graniţele Europei (poate confund, mi-e Scheissegal), ea inodoră, incoloră, insipidă. Însoţiţi de o altă insipidă. Se plimbă încet, încet printre suporturile de haine, printre mese, n-au nicio grabă. El foarte mândru îşi priveşte îngăduitor odorul. Îi face toate poftele. Îi dă o minge. Aud zgomotul inconfudabil (şi obsedant, cu care m-am obişnuit în filiala cealaltă) al căderii mingiei pe podea, după care anunţ cu un ton prietenos, dar tare (ca să mă fac auzită dintr-un colţ îndepărtat) că jocul cu mingea nu e permis în magazin. Insul nu zice nimic, se plimbă mai departe cu odrasla care se plictiseşte şi începe să se strecoare printre suporturile superînghesuite şi doldora de haine. Mă trezesc iar vorbind şi-i spun prietenos că nu e voie acolo. Se trezeşte şi tat'so spunând iritat deja că ce, că de ce n-are voie. Îi justific scurt că dacă se întâmplă vreun accident şi-i păţeşte pruncul ceva, ce-ar fi? Pleacă mai departe. Apoi mă întreabă pe acelaşi ton cât costă nişte maieuri care n-aveau (toate trei) nicio etichetă. Îi rezolv (atât cât oboseala îmi mai permite) problema, nu e mulţumit, sunt prea scumpe. Într-un final scot aspiratorul şi îmi fac în continuare de lucru pe lângă ei. În sfârşit se pregătesc să plece, îşi plătesc trofeele, pruncul mai primeşte un dar de la tati: o cutioară cu soluţie pentru baloane de săpun. Mă uit intenţionat la mâna care o oferă, la mâna care deşurubează capacul, la primele baloane de săpun care ies prin cerculeţ şi încă o dată mă încearcă naiba spunând că nu-i voie cu baloane de săpun înăuntru. Atât i-a trebuit turcului (sau ce naiba de naţie era) să urle la mine că bombăn cam mult, că e a treia oară când mă leg de bietul copil (care, pun pariu, era atât de mic încât să nu-şi dea seama nici de intenţia mea, nici de faptul că nu vreau să-i fac niciun rău, dar nu-i nimic s-a simţit tata lezat în locul lui), că e doar un copil, când eu doar spun că sunt lucruri care nu sunt permise într-un magazin. Mă străduiesc printre urletele lui de castravete înţepat în cur să-i explic de ce n-are voie copilul să alerge printre suporturile de haine. Vine şi şefa de filială între timp. Calmă, fără să ia partea nimănui (e păţită cel mai probabil, aşa că nu se agită) îi expune aceleaşi motive. Dacă odrasla ar cădea cu nasul într-un umeraş rupt sigur că tot vina noastră ar fi, că doar s-ar petrece la noi în magazin. Bolnavul zice că-i problema lui, deşi nici el nu crede. Nici măcar nu-şi dă seama. El doar trebuie să urle. Că i-am rănit de trei ori copilul şi că el nu lasă pe nimeni să se atingă de copilul lui. Nu am nimic de demonstrat, decât că oamenii bolnavi înţeleg deformat multe chestii. Că în timp ce mă adresam copilului, mă adresam automat şi tatălui, fiindcă şi adulţii trebuie de multe ori educaţi, chiar dacă lucrul acesta nu prea mai e posibil. Arăta cu degetul spre mine şi eram perfect convinsă că e bolnav. Cele două femei pe care n-am apucat să le studiez nu ziceau absolut nimic, dar pare (din spusele colegelor mele) că se simţeau penibil. I-am sugerat cu ultima fărâmă de tărie să ne oprim din ceartă, şefa mea deja trăgea de mine să tac, că mă agit degeaba. Era deja cam prea târziu. Aspiram în continuare plină de nervi şi cu lacrimi. Un alt client trece bonom pe lângă mine şi-mi spune să nu mă mai gândesc la asta, că d-ăştia ca el sunt destui (sau părea că îi cunoaşte aluatul). Mamă, ce apă la moară mi-a dat. Şi el şi şefa. Mă durea gâtul, mi se schimonosea involuntar faţa. Şi dacă m-aş fi ascuns undeva singură, tot mi-ar fi fost jenă de mine însămi să plâng, dar mamă ce aş mai fi plâns. Şi nu din cauza a ceea ce mi-a zis bolnavul. Mi-era Scheissegal. Ci doar că m-am agitat atâta, că mi-am consumat energia inutil cu unul ca el, să-mi bag picioarele. Că eu mă străduiesc să am o atitudine ireproşabilă şi fairplay cu toţi şi toate şi mă trezesc că în unele situaţii nici măcar asta nu mai funcţionează. Că un bărbat înalt, răzvrătit şi idiot ridică tonul la o femeie mică şi (aparent) fără apărare ca mine. Că n-are sens să fi scris despre toate acestea acum, chiar şi dacă a trecut o noapte peste ele.