11 ore

Sunt ruptă. Mă trezesc, mă duc la treabă, vin şi mă culc la loc. Până pe 12 trebuie amenajată filiala nouă a unui magazin. Uriaşă în comparaţie cu celelalte. Ieri a fost zi de curăţenie, de spălat praful de pe mese şi de montat stative de haine. Azi au început să vină pachetele cu marfă. Sute. Mii. Dă-i şi desface tot, sortează, pune pe umeraşe. Mâine urmează o nouă şarjă. Mâine ar fi trebuit să fie liber. Sărbătoare. Nu în cazul nostru. Mai sunt o groază de lucruri de făcut. Bine că măcar primim de haleală, că nu mai car după mine. Şi mă tot chinui să mă înţeleg cu angajatoarele pentru un-căcat-de-hârtie pe care trebuie s-o ceară la casa de asigurări, acţiune pe care mi-o pasează binemersi mie. Şi cu D care o ţine lungă şi lată că nu e treaba mea. O căruţă de nervi şi un spate rupt. Dar am vrut-o, nu?

Punct

Nu pot să mă abţin. N-aş fi vrut să înjur pe blog, dar trebuie să mă descarc.
Du-te dracului, du Scheißkerl nenorocit! Continuă să taci, că atât de mult îţi place să fii singur. Egoistul pământului...

:D

Am pus mâna pe minijobul prost plătit. M-a sunat aia aseară şi m-a invitat la interviu pentru care m-am dus un pic cam la mama naibii. Noroc cu net-ul că există hărţi şi planuri de călătorii. Mi-a oferit un post într-un oraş vecin, deci mă duc cu trenul şi dau bani pe abonament şi accept să mi se oprească şi de pensie din ei. Că şi-aşa sunt mulţi rău. Sper că e cel puţin temporar acolo până se găseşte ocazia să vin în oraşul în care stau. Şi am să insist pentru asta. Un pas mic, dar l-am făcut. :) De săptămâna aviatoare intru în câmpu' muncii. Măcar cele 12 zile de probă de care nu văd de ce n-aş trece. :P

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Also (episodul ţâşpe)

Mi-am pus un pahar de otravă cu gust de cola ca să golesc o sticlă, că aşa am eu talentul şi entuziasmul să golesc tot ce trebuie golit şi să scap de un obiect în plus în calea altuia nou-nouţ pentru care alt entuziasm, altă corvoadă în aşteptarea epuizării ş.a.m.d., şi m-apuc să bloguiesc din nou despre mici fleacuri, evenimente şi alte amănunte din experienţa tumultoasă a subsemnatei.
Also, una la mână: scăpăm de poştaşii fără cheie care au talentul uneori să ia locul ceasului deşteptător de 3 ori pe dimineaţă pentru poşta altora care nu-s acasă sau care şi-au stricat/închis definitiv soneria din motive de deranj. Cu alte cuvinte, asociaţia de locatari/proprietari s-a întâlnit săptămâna trecută cu scopul de a semna în sfârşit protocolul instalării unor cutii de scrisori exterioare clădirii. Cu această ocazie D a profitat şi-a invitat-o pe la noi la un pahar de vorbă pe proprietara apartamenului de lângă, cel în care stă turcul (şi în care au stat odinioară italienii) şi cel pe care doar în visele noastre deocamdată ni-l dorim accesoriu la locuinţa actuală în speranţa că într-o bună şi prea frumoasă zi îşi vor face apariţia şi mult aşteptaţii şi doriţii nepoţi ai socrilor şi părinţilor mei şi ne-ar trebui nişte spaţiu suplimentar pentru intimitate şi confort.
S-a mirat tantia de cât de frumos şi util am reuşit să amenajăm un apartamentuţ de 50m2, am mai impresionat-o şi cu miniexpoziţia de mâzgăleli semnătura subsemnatei, apoi dintr-una într-alta am ajuns şi la subiectul apartamentul de lângă. În nici-un caz direct, (nici pentru ea şi nici pentru noi) ci mai pe ocolite aşa, mai cu apropo-uri că ne-ar interesa, dar că pe piaţă sunt oferte destul de avantajoase cu diverse preţuri, că ăsta de lângă ar fi totuşi destul de bun, dar că deja plătim nişte rate, iar încă o serie de dobânzi usturătoate ne impun nişte reţineri, că eu încă n-am pus încă mâna pe nici-un job cu salar generos, că turcul are chiria neplătită încă, că ea ar vinde cu un anumit preţ şi chiar ne-ar ajuta printr-o înţelegere care să ne scutească de anumite dobânzi şi uite-aşa. A rămas că trebuie să mai calculăm.
Între timp fusesem (chiar în aceeaşi zi) la un târg de joburi, care era mai degrabă un fel de adunătură de diverse organizaţii care să te orienteze spre ceva anume sau să îţi acorde o ultimă şansă. Acolo am întrebat pe cineva de la Arbeitsagentur în legătură cu situaţia mea, că am terminat un Ausbildung în România care în Germania nu se recunoaşte, dar nici şomeră nu sunt şi nici nu mă pot încadra, fiindcă salariul lui D e suficient de mare ca să ne întreţină pe amândoi şi că ce aş putea face, însă domnul cu pricina m-a trimis la unul din departamentele Diaconiei sau ale Caritasului şi să vorbesc acolo, fiindcă el Arbeitsagentur nu se ocupă decât cu şomeri cărora le plăteşte anumite cursuri sau specializări, iar mie n-au cum. Am plecat de la târg mai mult cu ochii în ceaţă, fiindcă nici Diaconia, nici nu ştiu ce instituţie pentru integrarea străinilor nu avea nici ce-a mai mică idee ce se poate face cu mine într-un mod cât mai convenabil de ambele părţi. Aşa că a doua zi am luat frumuşel adresa dintr-un Stadtblatt local, în care se anunţa la rubrica oferte de job "căutare de ajutători" in câteva filiale ale unui magazin de ieftinituri, am scris o scrisoare de intenţie şi am plecat cu ea la poştă. Carevasăzică eu acum candidez pentru un minijob prost plătit, dar pentru care nu ar trebui să străbat decât 5 minute de-acasă. Să vedem ce şanse am, chiar dacă spun înainte să am detalii concrete, chiar dacă am spart mai alaltăieri în baie o oglinjoară direct în 4 bucăţi relativ egale, ani de ghinion cică, ducă-s-arşipeapasâmbetei, fiindcă nu mă impresionează superstiţiile de genul ăsta.
Între timp ne trezim cu un telefon de la proprietăreasa de mai devreme (iniţial nu ştiam ce vrea, fiindcă noi nu am fost acasă, dar i-am găsit numărul pe display, şi credeam prin absurd că a şi găsit alt cumpărător de apartament) care îmi oferă posibilitatea să câştig nişte bani (frumuşei chiar) dacă mă duc din când în când pe la ea pe-acasă şi o ajut la diverse treburi din gospodărie, fiindcă o paşte bătrâneţea şi începe să nu mai poată şi sunt atâtea de făcut. Ba chiar va veni şi mă va lua de-acasă cu maşina, deşi stă în acelaşi oraş (dar ceva cam prea în deal pentru mine, părerea leneşei şi comodei). Cum să nu accepţi? A rămas că trecem ieri pe la ea şi vorbim şi stabilim. Şi ne-am dus mai pe seară aşa. Şi zic hai să nu mergem chiar cu mâna goală. Măcar o chestie cât de mică. Şi mi-am amintit de o farfuriuţă miniaturală de Horezu cu magnet în ea care zăcea prin dulap, fiindcă frigiderul nostru e încorporat în mobilier. Am ajuns, i-am dat atenţia, tare s-a bucurat şi imediat ne-a arătat şi de ce: avea frigiderul plin de magneţi suveniruri din diverse surse. Ce coincidenţă, nu?
În plus, m-am minunat de prezenţa unei pianine albe pe care abia aştept să o ating într-o zi, dacă mă lasă.
Miercuri vine să mă ia ca s-o ajut să facă ceva cu merele care au căzut din pomul bogat (anul ăsta) din grădină, pe care le-a depozitat în pivniţă şi de care i se face milă pe zi ce trece, fiindcă nu le mai vine rândul.
Ne-a mai arătat camerele de sus, iar la coborâre (care dă cumva direct în antreu) a luat hainele de pe umeraşe şi ne-au ajutat (ea şi barbat-su) să ne îmbrăcăm. Credeam că încă mai sunt interesaţi de palavre, deşi de-abia veniserăm de ceva mai puţin de-o oră, deşi discutaserăm şi ne-arătaseră ceva amintiri de prin croaziera lor de pe Dunăre şi de vizitele prin oraşele riverane, inclusiv româneşti, însă nu, scoaterea cât se poate de naturală a hainelor de pe umeraş a însemnat şi "datul nostru cât mai subtil afară din casă". Mai contează?
Vineri l-am vizitat pe Bo (profesorul de germană) la VHS, şcoala unde m-am "integrat", la o cafea şi mi-a sugerat să fac nu ştiu ce curs de calculator şi comunicare şi să dau un examen ca să am patalama şi să fiu credibilă când caut un job mai bun. Tot el mi-a recomandat să mă anunţ drept "căutătoare de job", dacă şomeră nu merge, la Arbeitsagentur şi mi-a găsit pe net o serie de şcoli de Physioterapie la care aş putea studia gratuit dacă trimit nişte scrisori de intenţie acum şi (posibil că) aş avea şansa unui loc peste câţiva ani. Să vedem. Deocamdată visez la cai verzi pe pereţi să-mi deschid un atelier de creaţie de obiecte decorative sau altele cu vânzare, deşi piaţa e suprasaturată, iar într-un oraş aşa de mic ar muri îngropat în datorii, visez să mă apuc să scriu iar o poveste pentru copii (am deja o idee), să mai pictez câte ceva, să-mi pun laminat, să-mi renovez şi reamenajez cămara, care şi-aşa e prea îngustă, să termin de citit nu ştiu ce carte, să-mi mai iau un raft, o pernă pentru scaun cu husa aferentă, să pregătesc daruri, că acuşi vine Crăciunul, şi mai ales să schimb nişte componente la tractorul de la care bloguiesc (şi nu mai termin o dată, Doamne, ce prolifică sunt azi, ce-o fi cu mine?) şi care îmi fac desktopul amar şi plin de punctuliţe, dunguliţe şi alte năzbâtii. Hai, bâşti, că terminai!

Un peseu mititel: turcul fumează mahoarce al căror damf puturos migrează din baia lui într-a noastră prin nişte găuri (încheieturi incomplete de zid) insesizabile. Ca s-o scurtez: la noi în baie pute fără speranţe de mai bine, dacă nu intervenim. Cum?

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Nimicuri binefăcătoare sau frustrante

* De când m-am mutat aici, de aproape 3 ani, îmi doresc să scap de trei piese de mobilier rămase plocon de la proprietarul de dinainte, de care ne-am folosit cu vârf şi îndesat fiind extrem de comode, dar care erau incredibil de urâte, mari, demodate, roase de un animal şi care ne stăteau în drum. Multe discuţii au pornit pe subiectul ăsta, fiindcă aruncatul pur şi simplu al mobilei ne costă bani în acest oraş, aşa că trebuie transportate în vecinătate, cel mai sigur pe la soacră-mea unde e gratis, dar de unde remorcă, păi de la Joseph sau de la Manfred, păi da, şi când te duci, păi nu ştiu şi uite-aşa am tărăgănat-o. O altă soluţie ar fi fost să întrebăm pe cineva. Pe unul din beţivii din capătul străzii, că aia sunt sigur amărâţi. Pomană curată. Salvarea a venit într-o bună zi când am realizat că noul nostru vecin, un turc care a zis că nu rămâne definitiv aici (ce bine, că am vrea noi să luăm şi apartamentul în care stă, dacă avem bani, să vedem cum facem rost), nu ar putea refuza oferta noastră generoasă de a lua în primire 3 chestii de şezut sau întins pe ele confortabil şi gratuit. Aşa l-am rugat pe D să îl întrebe: nu vrea? Şi vine D şi zice: ştii ce mi-a răspuns? Vrei să le arunci şi nu ştii unde? :)) Omul şi-a dat seama imediat că vrem să scăpăm de ele. În fine... Speranţele mele de a avea în sfârşit spaţiu şi de a rearanja restul de mobilier din casă, exact aşa cum îmi imaginam deja de la un timp, s-au năruit din nou. Până alaltăieri când ne-am trezit cu el la uşă că vrea să le ia, temporar până îi vine nu ştiu ce comandă care mai întârzie vreo două luni (?). Na gut, l-au ajutat şi D cu socru-meu (care tocmai sosise în vizită) să le care şi au dispărut imediat. După ce-au plecat babacii, ghici ce am făcut! Era cam târzior, dar nu oră de culcare. Dă-i şi mută. Scoate cărţile dintr-un raft pe care l-am întors pe colţ, mută masa, mută computerul, tot ce era pe masă, aspiră, întoarce patul. Am făcut o "Arbeitsecke" şi o "Schlafecke". Nu mai am computerul direct lângă pat. La TV nu se mai poate vedea decât din pat, dar nu-i bai, că funcţionează doar seara vreo 2-3 ore. Ştiu eu ce ştiu. Dacă mobila se întoarce, nu mai are unde. Aşa se hotărăşte şi D s-o arunce, dacă nu cumva ne ajută turcul. Aşa ca între vecini binevoitori şi amabili ce suntem. :D

* Comentariul unui tip la ultima mea poezie de pe atelier m-a dat pe spate. E normal, nu? Dar să nu exagerăm, că mă umflu în pene şi nu e bine... :))

* Ce-am mai făcut? Duminică am "trântit" o prăjitură delicioasă cu mere. O reţetă găsită pe un forum.

* Sâmbătă m-am întâlnit la supermarket cu fostul meu profesor de germană de la Intregrationskurs. Am sporovăit o vreme, apoi mi-a scris un email şi ne-am dat întâlnire.

* Sâmbătă noaptea ne-am dus cu lanterna la Trödelmarkt la Schwelm, că aşa procedează unii ca să "prindă viermele", adică să găsească bunătăţi care dispar repede, şi am ajuns prea devreme. Străzile erau pustii. Vreo doi-trei se instalaseră deja. Ne-am ales cu două furculiţe cu gât spiralat, apoi n-am mai avut răbdare să mai aştept. D o ţinea una şi bună că hai să mai aşteptăm, eventual hai să profităm de timpul ăsta mort şi să alimentăm şi noi la o benzinărie. Eu am prins momentul, eram obosită că nu stătusem deloc toată ziua, mi-era cam rău în maşină, îmi fusese şi la venire, şi am insistat să mergem acasă. Era D cam dezamăgit. Am ajuns, m-am băgat în pat şi am adormit instantaneu, ca o pruncă, aşa cum zice Vio. Tot restul nopţii am visat numai vechituri din Trödelmarkt.

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Aufpassen!

Pe mine m-a născut mama împiedicată. Adică vreau să zic: pe drum să ies afară m-am împiedicat şi am lungit un pic naşterea. Şi de-atunci mă împiedic periodic, adică fie de vreo treaptă, fie mai intru în câte-un gard, mă lovesc de lucruri prin casă, calc în gol sau dau cu capul în stâlp. Cum? Nu ţi-am povestit? Ba chiar mi s-a întâmplat de două ori :O. Păi eram eu ceva mai de-o şchioapă aşa şi mergeam pe o străduţă din cartier, pe un trotuar îngust şi mă holbam prin grădinile oamenilor. Şi unde nu mă trezesc c-o izbitură pe-o jumătate a feţei. Mi-a luat câteva secunde să mă dumiresc şi aşa am observat şi stâlpul care trona în mijlocul drumului meu. A doua oară s-a întâmplat într-un mod asemănător. De alunecat pe gheaţă nu mai vorbesc. Mi s-a întâmplat de nu ştiu câte ori să "îngenunchiez" în faţa cuiva şi să mă simt aiurea. Astăzi mi-a revenit rândul la porţia de căzături. Mai exact am intrat cu bicicleta în gard. Am traversat o străduţă circulată, am vrut s-o iau pe trotuar şi în acelaşi timp să o iau la stânga. Am apreciat prost şi am spart o plăcuţă reflectorizantă din faţă. Mai mult, am stricat lanterna. În fine, m-am ridicat repede, m-am uitat să văd dacă m-a mai văzut cineva, nu prea era nimeni, decât o tipă cu căţel care credeam că dispăruse. Din faţă venea altcineva. M-am urcat la loc pe bicicletă, am mai mers vreo 30 de metri şi am observat că generatorul lanternei mele s-a blocat pe roată. Am dat să mă opresc, după ce-am trecut de persoana cu pricina şi am mai tras o căzătură. :))
În fine, nu există ocazie în care mă plimb cu bicicleta şi în care să nu mă lovesc de ceva. Nu am de ales şi mă ridic. Ridicol, neridicol, se poate întâmpla oricui. Un prieten îmi spunea să mă bucur că ridicolul îi distrează pe alţii, înseamnă că am făcut o faptă bună. Iar de căzut o să mai cad. :P Deh...

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Poveste neterminată

A fost o dată un omuleţ căruia nu-i plăcea să rişte. Avea o serie de idei fixe şi se ţinea de ele cu dinţii. De asemenea nu exista obiect cumpărat de el pe care să nu-l ferească de mâna neştiutoare sau "răuvoitoare" a vreunui străin, fie el şi din neam. Recunoştea cea mai mică urmă străină ce se abătea pe vreunul dintre preţioasele obiecte. Maşina pe care o conducea nu încăpea nici măcar pe mâna propriului fiu, care de altfel conducea una identică. Pentru iarnă şi-a prevăzut autoturismul din dotare cu una bucată două perechi de cauciucuri speciale de sezon pe care le montează tacticos an de an. Să dea Domnul să nu ningă de Crăciun tocmai în ziua când se va revedea cu neamurile (inclusiv alea venite de prin străinătăţuri) la petrecerea sfintei sărbători unde abia aşteaptă să înfulece Berliner Brot, Stollen şi alte bunătăţuri cu marţipan, ciocolată şi condimente, că şi dacă se pune strat de trei centimetri măsuraţi cu rigla, el nu mai pleacă de acasă. E prea multă zăpadă. Eventual, nici nepoţeii nu şi-i va primi în week-end-uri, de animale în locuinţă nici nu se discută. Chestie de tabieturi, de ore fixe, de deranj etc.

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Mici fleacuri angoasante

Am senzaţia că frecventez locuri în care nu (mai) am ce căuta. Că insist să mă văd sau măcar să păstrez o legătură cu persoane cu care am avut tangenţe la un moment dat, care au trecut pe lângă mine şi care acum îşi văd mai departe de viaţa lor acolo unde sunt. Sun şi mă autoinvit, dar am mereu nesiguranţa că nu-s binevenită. Că uşa la care bat mi se deschide de complezenţă, doar fiindcă am bătut. Undeva în trecut deschideam uşa unui secretariat de şcoală dinăuntrul căreia se auzeau voci enervate de femei deranjate, ca şi cum tărâmul pe care păşisem nu era pentru mine. Mai târziu - aceeaşi corvoadă în faţa unor alte uşi din spatele cărora nu mă mai înjura nimeni. Mă fâţâi de nu ştiu câte ori înainte să formez un număr de telefon. Răspund foarte rar când acesta sună şi sunt sigură că nu neapărat cu mine vrea. Rareori cer ajutorul cuiva, mă doare gura să cer înapoi ceea ce-mi aparţine, să cer să mi se schimbe un lucru cumpărat în pripă. M-am învăţat singură acasă şi aşa mi-e cel mai bine, chiar dacă cealaltă jumătate din mine caute să comunice. Încă nu am rezolvat mare lucru din cele ce mi-am propus. Şi uite-aşa nu îmi mai place să spun ce fac, fiincă nu fac mai nimic. Timpul trece pe lângă mine. Bye, bye...

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

...

Să nu îţi smulgi podoaba capilară când te gândeşti că unul se "chinuie" singur de bunăvoie pentru bunăstarea unei grădini în mijlocul unui oraş, iar restul nu ştiu cum să facă să i-o distrugă fie din interese proprii, fie pur şi simplu din răutate? Un om care ştie ce înseamnă pădurea, a cărui gură de verdeaţă îşi va afla sfârşitul o dată cu el... Vezi detalii aici.

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Petiţie online

Neamul poate că nu se va mântui pe banii tăi cu o catedrală dacă petiţia la care eşti îndemnat să semnezi nu ar avea un cuvânt de spus. Aş putea spune că-i un fel de "cooperativa munca în zadar", dar şi dacă taci, tot nu rezolvi nimic, decât eventual te uşurezi la buzunare. Also, dă-i drumu'!

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Also

Proiectul "Bookaholics" nu rezistă. Pe scurt, ideea este entuziastă şi entuziasmantă. Se propune o carte sau mai multe, se votează, se dă timp de citit, apoi se discută. Cineva trebuie cumva să scrie despre acea carte, cum (l-)a impresionat(-o) pe el (ea), să scrie câteva rânduri măcar. Fără aceste texte pe care măcar unii dintre membrii clubului ar trebui să le scrie, existenţa blog-ului nu prea ar mai avea sens. E un club de cititori "înrăiţi". Dar fie leneşi, fie cu criză de timp, fie n-au citit cartea, fie au citit-o acum prea mult timp, fie nu se pricep să scrie despre ea, fie cu alte motive care îi împiedică să participe aşa cum ar fi ideal. Şi atunci ce te faci când nimeni nu îşi dă nici măcar un pic silinţa să scrie ceva când termenul a trecut deja? Nu-ţi vine să îţi bagi picioarele? Cu o listă întreagă de amatori, din care doar doi-trei îşi mai scot capul din fular. Iar alţii scriu pentru ei înşişi sau pentru alte comunităţi. Nu, mersi, nici eu nu mai vreau, şi înţeleg dezamăgirea Danei. A doua deja.

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

:P

Am 60 de bulbi de lalele şi 12 de narcise. Ghici cine şi câte găuri o să facă în pământ începând cel mai posibil de astăzi?
În plus, mai am o sută de bulbi de Miniatur Agapanthus pe care nu ştiu unde sa-i pun, fiindcă băiatul ăsta într-un moment de "ceaţă" nu s-a uitat că au nevoie de nişte condiţii mai speciale.
Plus încă un trandafir. Mirositor :D

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

10:38

ceasul tău – două limbi încremenite
tăcerea lor – o pereche de cizme plecate la plimbare în alt oraş
pe o altă zăpadă inexistentă
e scârţâitul parchetului sub vecinul de deasupra
scrâşnetul rablei cu ecran de pe comodă
sfârşitul lumii, baby...
etajul unu de sub mansarda cu pereţii şubrezi se clatină
parfumul tău de pe pernă
se duce naibii cu el, sub el

baby, in my love there’s no place for passion
10:38
ziua în care niciodată nu spui nimic şi ştiu
sunt zece ani de când îmi amintesc de tine
în această zi
un zece cât un covor de rugăciuni irosit şi-un playlist gol
un petec de hârtie cu antet cât o minciună prin care îţi declar
baby, there’s no place for passion
aşa cum n-am auzit niciodată
spunându-se

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Fobie în dezvoltare

Dacă stau cu geamurile deschise şi e un pic de linişte în casă şi pe stradă, se poate auzi din când în când vuietul câte unui avion care brăzdează cerul şi, în cel mai sigur caz, care aterizează pe unul din aeroporturile din apropiere (Düsseldorf sau Dortmund). Sunt la vreo 40km de noi, dar e suficient. Uneori mă sperie seara târziu când după ce am dat stingerea îmi mai arunc ochii pe geam şi zăresc nişte luminiţe pâlpâinde ca de OZN. Îmi revin instantaneu când îmi amintesc vuietul specific. De-aici şi până la a-mi imagina că într-o bună zi o să cadă unul peste casa (zona) în care locuiesc nu mai e mult. Şi cel mai mult mă apucă aşa o strângere în piept când mă gândesc că trebuie să zbor. Mi se trage de la zborul din ianuarie, când pe o vreme ok (nu furtună, nu ploaie, ci doar relativ senin) aterizarea a avut parte de ceva turbulenţe inexplicabile pentru noi ăştia profanii care ne-au dat palpitaţii. În vară am zburat din nou cu o companie low cost care mi-a inspirat un dram de neîncredere, mai ales la întoarcere (deşi ambele zboruri au fost superok) când a trebuit să suportăm o modificare în program, o întârziere specifică de câteva ore, cu check-in la timp, dar cu un aşteptat îngrijorător şi cu o serie de scuze manifestate în sandwich-uri gratis care nu m-a încălzit. Două ore de zbor cât un veac pentru care aş fi avut nevoie de un somnifer puternic. Şi D asemenea. Uite-aşa am descărcat eu o serie de adrenaline azi-noapte chinuindu-mă să adorm şi gândindu-mă la ziua în care vor trebui ai mei, toţi 4, dintre care doi n-au zburat deloc, să călătorească (şi să mă viziteze) cu aceeaşi companie. Nu mai e mult până atunci. Cred că se trăgea de la cacaua cu lapte pe care am băut-o mai pe seară şi care mi-a alungat fără îndoială somnul. Nu mai fac. Şi cred că mă las şi de avioane. :-S :-p

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche