Lună crescătoare în gemeni

Zboară ideile în jurul meu, abilităţi comunicative, bla bla. Zi (nu prea avantajoasă) de înghesuit rufele în maşina de spălat cu lăcomie şi cu zorul impus de ultima ocazie înainte de următoarea călătorie. Da, iar mă plimb. Săptămâna viitoare, vreo 4 zile prin nord (Kiel, Lübeck, Marea Baltică şi posibil o excursie fulger - de-o zi - cu bacul până în Danemarca). C-aşa le facem noi pe toate pe fugă. Îmi doresc şi eu, măcar o dată în viaţă, un concediu numai de stat la plajă, ceva gen Tenerife, că tot am o prietenă pe-acolo care mă aşteaptă de câţiva ani cu porţile deschise şi eu nimic. Fiindcă de fiecare dată când se face timpul să plec, unde să plec mai întâi dacă nu acasă în Ro?
Înghesui rufele, aşadar, şi mă trezesc că le scot aproape uscate, cu resturi de pulbere de detergent pe ele şi mi-e o ciudă de mor pe lăcomia mea, credeam că împuşc doi iepuri, nu mai pun la socoteală petele de culoare migrate cel mai probabil dintr-un T-Shirt nou pe o pereche de pantaloni tot nouă, c-aşa sunt eu, castravete. Trebuie să mă urnesc şi până la poştă pentru o scrisoare importantă şi aş mai vrea să fac un lucru, dar nu îndrăznesc. Tot amân ca să aflu că nu mai e nevoie. Corpul meu nu respectă niciun calendar, nu ştiu pe baza cărui naiba de ceas biologic funcţionează, alte semne sau simptome nu există. Aşa că aştept să cânte cucul arminesc. În plus, să am grijă la ce şi cât mănânc, dacă nu vreau să mă războiesc cu ficatul şi cu kilogramele în plus.
Zilele trecute mi-am amintit de sigurul străbunic (tatăl mamei mamei mele) pe care l-am prins în viaţă până pe la vreo 10-11 ani, suficient de mult cât să-l fi cunoscut cât de cât, prea puţin, totuşi, ca să fi avut şansa să aflu mai multe de la, despre el şi despre, eventual, alţi strămoşi. Lăsând la o parte bonomia lui condimentată cu un pic de irascibilitate (transmisă genetic şi la urmaşi, dar şi tipică la cetăţenii din zonă, oltenii cei breji de la Dunăre) când era vorba de chestii serioase, gen liniştea în faţa tv-ului la privitul telejurnalului şi mai ales la prognozele meteo sau cine ştie ce probleme prin familie sau vecinătate, străbunicul meu era artist. Posibil printre ultimii transmiţători de balade şi de cântece populare autentice în zonă. L-am auzit de prea puţine ori cântând, din păcate, mi-l amintesc doar mânuind cu precizie, cu hotărâre şi cu o anumită forţă chitara (pe post de cobză, probabil) şi îmi amintesc un prânz în bucătăria de la Bucureşti, în jurul mesei, cu radioul pornit (la vremea aia) pe programul naţional difuzând o baladă interpretată de o voce familiară, recunoscută imediat de tata şi confirmată de cranic. A fost unica ocazie, absolut întâmplătoare, să-l aud vreodată pe Nicolae Niţu, străbunicul meu, la radio, a cărui înregistrare fusese preluată cu siguranţă de la postul local din Craiova. Oare prin ce arhive s-a pus praful pe această înregistrare preţioasă peste care aş vrea să dau (dacă am norocul) cândva? Cert este că vocaţia de artist (sau cel puţin talentul) s-a transmis şi la strănepoţi. Un fiu a devenit lăutar. Un alt nepot face cam acelaşi lucru. Eu, atât cât am putut, am prestat prin coruri, şi aş mai face-o.
Un singur flash mai am, cam cu câteva luni înainte să dispară: undeva afară, în curte, într-o noapte înstelată şi liniştită de după hărmălaia unui botez în familie i-am cântat cu un fel de mândrie ceea ce ştiam eu mai bine la momentul respectiv (erau nişte cântări religioase ortodoxe care se aud cu diverse prilejuri importante şi pe care le învăţasem cu entuziasm de la o altă entuziastă pe vremea aceea în bisericuţa de pe strada unde am locuit şi în care am preferat mai târziu să mă cunun).
Acum cânt cu plăcere multe altele, mi-am format deja un mic repertoriu ciudăţel la care ţin. Probabil că o să mă apuc din nou să mă înregistrez. Să văd...

Edit: Ionela Prodan a învăţat acest cântec direct de la Nicolae Niţu.

Apropos de sentimente

Sunt al nuştiucâtelea om născut pe această planetă care se întreabă la un moment dat ce înseamnă de fapt "te iubesc". Cât de sincer şi de profund (mai) este să laşi la iveală, să faci cunoscut faptul că iubeşti. Dacă a rezona atât de mult cu sentimentul exprimat prin orice mijloace şi de la orice distanţă poate fi un punct (cât de mic, dar sigur) de sprijin, de echilibru, de bunăstare până la urmă.
Ce sens au discuţiile dominate de "dacă" şi de condiţia aşezată (implicit) după acesta, atâta timp cât ştii că nimic nu mai este (şi nici nu va mai fi) la fel sau nu mai este (şi nici nu va mai fi) deloc, că timpul şterge încet, încet urmele trecutului şi aduce altceva cu el?
Ce sens are să spui că iubeşti dominat de afect şi de prezenţa persoanei iubite, dacă ştii că în secunda imediat următoare fiecare îşi vede de drumul lui şi se bucură în continuare pe cont propriu de ceea ce-i rezervă viitorul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat între timp?

Urmăresc (anul ăsta cu mai puţin interes decât în anii trecuţi) emisiunea aia în care Germania caută Superstar. Câte talente n-au rămas astfel pe bară şi câte n-or să mai stea... Îi vezi pe unii care te-au extaziat la început cu vocea lor sublimă, care au şansa de a merge mai departe, dar la care observi că nu evoluează, că ceea ce exprimă nu e suficient, că ceea ce-şi aleg să cânte nu e pe calapodul lor, că nu au alură de star, că scena nu e pentru ei, că de cele mai multe ori reprezentaţia lor e fadă, lipsită de feeling. Unul singur dintre ei a reuşit în seara asta, poate eram eu un pic dusă, poate nu, însă "you are so beautiful" parcă era pentru mine. Acela va câştiga detaşat acest concurs, un tip deosebit, cu talent, cu voce deosebită, cu sentimentele lui împărtăşite sincer. În seara asta m-am simţit exponenţial mai frumoasă decât sunt.

Mi-ar plăcea pe de altă parte să fiu în stare să pot spune pe şleau ceea ce mă zgândără de la o vreme. Dacă nu o fac este pentru că fie stric farmecul, fie este vorba strict despre tot felul de prostioare şi absurdităţi. Sunt toate egoisme, orgolii, sechele ale lipsei de comunicare (şi/sau ale indiferenţei) sau de sincronizare până la urmă, mici disperări, dorinţe imposibile, copilării care nu-şi au rostul aici. Dar pe a căror sursă aş tăia-o la un moment dat din rădăcini. Ar fi singura soluţie să... în fine... Who cares?

Dacă vrei să mă înţelegi, ia şi ascultă:

Casa mea-i cea mai frumoasă

Există o leapşă de prin ianuarie de care habar n-am avut. :D

Colţul preferat, încăperea cea mai dragă, lucrurile prin intermediul cărora m-aş simţi acasă.

Sunt cele aranjate cu mânuţa mea. Concret nu ştiu dacă e vreunul. M-am mutat într-o casă care m-a adoptat şi care în mare era deja amenajată. Eu nu am făcut altceva decât să reamenajez acolo unde a fost posibil. Am două camere din care ambele sunt de locuit. Teoretic, dintre ele bucătăria ar fi şi ea de locuit, fiindcă am mutat o canapea. Pe care acum o folosim mult mai rar. În cealaltă cameră am separat virtual spaţiul de dormit, de cel de lucru (masa, computer, bibliorafturi etc). Cel mai mult îmi place holul din scară pe care l-am făcut ceva mai prietenos, în sensul că am scos acolo nişte ghivece şi am pus nişte puzzle-uri (exclus kitschozităţi) înrămate pe pereţi. Cam atât, fiindcă dacă aş spune ce-mi doresc să mai schimb, lista devine înterminabilă. :D
Şi mi-e o lene îngrozitoare. :O

Leapşă la cine are chef de ea.

A fi sau a nu (mai) fi

Deseori mă trezesc privind în gol schimbând cumva (cum să mă exprim eu în termeni tehnici?) focusul asupra unui obiect virtual foarte aproape de globii oculari, deşi ceea ce văd e cu totul blurat, dătător de un uşor vertij, de fotofobie, ca şi cum aş încerca să mă uit cruciş. Pot să controlez acest lucru şi să mă joc cu alternanţele.
Privesc în gol şi cu siguranţă mă adâncesc în câte-o amintire, în câte un clişeu care rămâne acolo la locul lui printre toate celelalte şi îşi primeşte din când în când importanţa cuvenită: amprenta afectivă, nostalgia, durerea, frustrarea - cauză a efemerităţii lui, aura lui decantată de asperităţi şi de alte mărunţişuri nesemnificative.

Stăteam în picioare, apoi pe genunchi, mă aşezam pe jos, mă întideam apoi şi pe burtă sau pe spate ca să-mi schimb postura în faţa măsuţei din fier forjat de pe hol, pe care se odihnea telefonul (strâmbându-mă în oglinda aterizată acolo ceva mai târziu) şi schimbam plictisită o sumedenie de baliverne, la început cu C, prietena mea din copilărie, pe care o sunam, fiindcă ei îi puseseră părinţii lacăt pe discul cu cifre şi mai apoi cu M, colega mea de clasă (şi prietenă o vreme) cu care făceam teme la cele două capete ale firului. Nu-mi vine să cred cât de mult puteam să frec menta în felul ăsta. Poate exagerez, este totul augmentat de percepţia amintirii. Ce-i drept, mai făceam şi alte lucruri în după-amiezile respective: deschideam radioul şi ascultam mereu aceleaşi programe în ordinea lor rutinată, cu aceleaşi muzici de generic sau de umplutură de genul sau genul şi mă bâţîiam prin bucătărie, cu caietele neglijate pe masa înfăţată kitschos, dar cu intenţii practice, cu folia aceea de plastic, de care se mai găseşte şi astăzi (cum nu?) chiar pe toate drumurile. Apoi ieşeam pe-afară la joacă, lăsând grijile şcolare de-o parte, de unde eram reperată uneori de câte un coleg pârâcios în cazurile în care temele mele tratate superficial mă mustrau cu o notă pe măsură sau cu figura aspră a învăţătoarei...

Rămân cu privirea în gol, schimb blur-ul cu clarul şi apoi trec iar pe blur.

Trenul acela alergând liniştit prin câmpii proaspăt dezgheţate, cu canapelele lui verzi, cu locurile alese de călători după preferinţe, niciodată cele de pe bilet, cu un laptop cântând pe o măsuţă mai în spate, cu vreo doi neni cu aer intelectual, cu alţi cititori, adormiţi sau plictisiţi, cu vecinul exersând la chestionare, cu câţiva paporniţaşi de-ai mei, olteni cu căciuli de miel, urcaţi mai încoace şi minunându-se în faţa tehnologiei care a invadat trinurile. Trenul acela mă purta cu el spre locurile unde eram aşteptată. Distanţa tot mai scurtă la capătul căreia se afla ţelul. Privirea aceea un pic timidă, entuziastă, mirată, surprinsă, extaziată de micimea mea. Călătoream obosită de nesomn şi nerăbdare, dar trează de curiozitate şi de aceeaşi nerăbdare. Mâna caldă şi fină pe care am atins-o în treacăt şi care...

Rup filmul aici, fiindcă vecinul meu cel harnic şi grădinar, pun pariu, iar a retezat cu trimmerul ceea ce retezase deja de câteva ori din ceea ce a fost cândva un trandafiraş de ghiveci transplantat de mine într-un spaţiu verde, ca să înflorească în voia lui.

Mă tem de multe lucruri care se întâmplă cu sau voia mea, necontrolate de mine. Nu ştiu dacă mă tem neapărat pentru faptul că ele se întâmplă, cât pentru faptul că, egoistic, în felul acesta eu rămân doar un reper (o am pe-asta cu reperele momentan, mă scuzi) în trecut sau doar o chestie nepalpabilă, o fantasmă din când în când, una dintre ele şi cam atât. Cred că mai bine trec pe blur, uneori e mai bine când nu mai văd nimic. E suficient că ştiu.

Băi

Înnebunesc! Corect sau nu, prefer forma "Paşti", celei de "Paşte". Detest iepuraşul şi nu fac curăţenie de Paşti, ci de nevoie. Detest toate sursele de informare în masă care nu mai au alte ştiri în afară de.
Ia, hai, paşteţi fericiţi! :)

Mda

Cred că de la ce-am citit aseară la Alma mi s-a tras. M-am visat azi-dimineaţă repudiată de o şleahtă de bisericoşi, preoţi etc, cărora le prezentam cât se poate de sincer şi de lucid părerea mea despre Dumnezeu, concepţia credinţei mele în atotprezenţa Lui şi în inutilitatea anumitor ritualuri (aşa-zis sacre) inventate tot de om şi mă gândeam mai apoi (reflectând la vis) la cât de mult semnifică supunere sărutatul unei mâini (de preot). Am abandonat apoi repede sensul în care mă îndreptam cu reflecţiile mele.
Ultima oară când m-am spovedit a fost acum deja mai mulţi ani, înainte să plec din ţară, când după ce am fost crunt dezamăgită de un vampir energetic şi terorist sentimental, am realizat că am nevoie (atunci mai mult ca oricând) de ajutor de Sus. M-am dus şi-am plâns discret în lăcaşul lăsat în linişte de credincioşi şi deranjat doar de femeile de la lumânări dereticând după slujbă şi reaşezând covoarele.
În aceeaşi perioadă scurta mea aventură sentimentală care m-a dat peste cap a coincis şi cu tangenţele pe care le aveam cu o femeie întoarsă la credinţă, aşa cum o cere fanatismul ortodox. Femeia aceasta (să-i spunem V.) avusese (după cum declara ea însăşi) de suferit de pe urma propriilor păcate, un fiu i se înecase în râu, rămăsese fără bărbat ca urmare a relaţiilor ei adulterine etc. Moartea fiului i-a schimbat viaţa. Era o femeie simplă de la ţară care acum îngrijea o bătrână  paralizată, una dintre fostele mele paciente. V. vorbea cu mine, îmi povestea despre faptele ei cu care nu prea ar trebui să se laude, dar de a căror povară se uşura pe jumătate, ca şi cum s-ar fi spovedit. Mi-a recomandat să mă duc la nu ştiu ce biserică. Mi-a făcut cunoştinţă cu o familie de credincioşi. Comunitatea părea destul de strânsă, de evlavioasă şi de supusă. M-am dus de două ori. Am stat răbdătoare la două slujbe interminabile (a câte 3-4 ore fiecare, cred, poate exagerez, poate nu). La cea de-a doua vizită am decis să fac pasul confesiunii. Aşa cum fusesem învăţată, pusesem pe hârtie o listă întreagă de păcate mai mari sau mai mici (oricum n-aveau cum să fie toate, fiindcă cine şi le poate aminti? că dacă ar fi să te iei după poveţele a diverşi prealuminaţi, orice faptă umană bună este însoţită şi de reversul ei, păcatul, fiindcă omul e păcătos de la naştere şi până la moarte) şi, mai mult cu jenă decât cu părere de rău, le-am luat la rând şi pe cele spuse şi pe cele ascunse multă vreme. Mi s-a spus că totuşi exagerez, deşi nu mică a fost supriza preotului la auzul atâtor detalii intime pe care nu le spusesem (cred) nimănui niciodată. Culmea este că nu era absolut nimic ieşit din comun, în fine, am vrut să văd cât curaj am. Vampirul sentimental mă teroriza în continuare de la distanţă. De fapt mă terorizam eu însămi, dând atenţie peroraţiilor lui. M-am spovedit şi am dispărut. Noua sosită în comunitatea aceea şi-a luat la fel de repede tălpăşiţa precum a sosit. Vampirul m-a mai terorizat o vreme, apoi l-am cunoscut pe D, m-am măritat şi am plecat.
Din momentul în care am ajuns în altă ţară şi am perceput existenţa a numeroase alte comunităţi cu idei şi ritualuri diferite, mi-am întărit propriile convingeri. Nu mă mai spovedesc, nu mai sărut icoane, nu mai fac o sută de mătănii etc. Postul nu înseamnă numai abţinere de la numite mâncăruri şi plăceri. De aceea nu postesc. Dacă există rai şi iad, le găsesc în mine când le caut ş.a.m.d.
Mai nou, îmi spunea madam' astăzi că mamaie-mea (care s-a întors la credinţă acum vreo 10 - cel mult 15 ani şi a luat-o şi ea oarecum pe calea asta fanatistă, dictată de nişte cărţi şi de obiceiurile locale) a reuşit cam după tot atâta timp de "infiltraţii" şi sugestii subtile etc să-l convingă pe tataie să meargă la spovedanie. Victoria vieţii ei: tataie spovedit, spăşit, împărtăşit. Mda.

Câteva poze din Antwerpen

14 aprilie 2009 - Antwerpen

Asta e...

M-am întors la monotonia vieţii de zi cu zi. Ce noroc că nu-i fiecare zi la fel. Ce noroc că mă pricep să mă contrazic. D şi-a fructificat zilele de concediu şi m-a scos după el din casă în zilele în care aş fi stat să frec menta să mă odihnesc după zilele suprasolicitante de muncă. Şi chiar am avut câteva în care am dat magazinul peste cap. Sper că nu mă apuc să mai povestesc o dată ceea ce-am mai spus acum câteva dăţi. Sunt lucruri cu care încă nu mă descurc, chestii cam penibile cu care mă confrunt, de exemplu azi a trebuit să sun la kassen-hotline (ceea ce urăsc, dar era urgent, trebuia să-i dau unei cliente restul). Sertarul casei mele nu se mai deschidea, blocat fiind de un fişic de monede pus (tot de mine) aiurea. Aveţi o riglă? mă întreba vocea din receptor. Ăsta a fost răspunsul salvator. Nu ştiu de ce mă agit atâta, poate doar fiindcă îmi place să-mi îndeplinesc sarcinile complet şi corect, chiar dacă împrăştierea mea tinde să lase multe chestii doar pe jumătate rezolvate. Frau M vine cam târziu în ultima vreme, Frau H vine cu un autobuz (singurul disponibil la ora aia) care o aduce tot cam târziu. Nu ştiu ce griji au ele. Or avea. Frau B nu se grăbeşte cu ordinea şi curăţenia. Autobuzul meu pleacă fără mine. Găsesc o alternativă uitată şi mă duc la gară. Vreo 5 minute de pas vioi la deal. Iau trenul o staţie, trec pe lângă birtul de la gară cu mereu aceiaşi clienţi afumaţi şezând în faţa unicei plăceri de ieri, de azi şi de mâine, alături de companionii lor, nemaiavându-şi nimic de spus de atâta timp. Au locurile lor preferate unde se strâng: la gară, prin părculeţele primăriei şi în piaţă. Trec pe lângă ei şi-i las în pace, aşa cum fac şi cu tinerii puberi cu frizuri şmechere, mişcări - asemenea şi muzică tare la telefon care mai rătăcesc pe ici pe colo. Trec pe lângă o pereche de porumbei (ca) la prima iubire, pupându-se cu sete, îmbrăţişându-se cu foame şi, amintindu-mi de mine, acum nu mă mai recunosc.
Am ajuns ieri pe la prânz în Antwerpen. De-acolo am plecat seara târziu cu intimitatea canapelei (e ca atmosfera statului în bucătărie pentru altceva decât gătit şi mâncat; este una din încăperile mele favorite, ca principiu) din faţa barului de pe care am sorbit dintr-un frappé şi din cafeaua cu condimente necunoscute a lui D, cu răcoarea din catacombele aceleiaşi clădiri, cu răcoarea şi liniştea micuţei curţi interioare a unui restaurant, cu liniştea înserării pe râul la capătul căruia s-ar întinde marea şi la malurile căruia acostează diverse vase de croazieră, cu praline împachetate cu fundă, cu un cuier de şorţuri şi prosopele de pus în bucătărie şi un scăunaş decorativ (purtat toată ziua pe străzi) pe post de suport de ghivece în hol.
Astea-s fericirile mele. Micile bucurii simple şi dragostea. A lui D, a ta, cititorule. Astea îmi rămân. Cu ele trebuie să mă împac, să mă mulţumesc, să mă consolez, dacă aş avea voie să o spun...
Mi-e dor de scris, mă repet. Introspecţiile creative au nevoie de o doză de linişte în prealabil.

.

Să-mi fie suficient că te ştiu, că mă ştii. Ştiam. Asta e problema.

Puţintică răbdare

Îmi vine să scriu, îmi vine să scriu, îmi vine să scriu. Am aşa un chef de scris. Simt nevoia să mă exprim, să zic ceva. Şi nu am tihnă. Mă abţin până îmi găsesc momentul potrivit. Aşa s-au nimerit toate acum. Eu - câteva zile de maraton prin magazin, D - în concediu. În puţinul meu timp liber trebuie să ies cu el la plimbare, egoista de mine care şi-a făcut (o parte din) concediul (pe anul ăsta) separat, în loc să stau să dorm, să mă odihnesc sau să huzuresc (aiurea) între patru pereţi sau cel puţin în grădină. Au înflorit lalelele şi narcisele. Cred că s-au prins şi trandafirii. Primele semne de vară se-arată deja. Mi-am scos tricourile, fustele, pantalonii 3/4 şi şosetele sneaker din comoda de sub pat. Aş scrie, aş picta, aş crea în general, m-aş ocupa de mine, aş avea nevoie de nişte timp doar pentru mine, în care să nu mă scuture nicio grijă, în care nimeni să nu-mi simtă lipsa. Câtă răbdare să mai am? Cum să le împac printre picături pe toate, când pe teritoriul meu calcă mai mereu nestingherit câte cineva? Momentan îmi este foarte dor. Paştiul catolic a trecut fără să-mi dau seama. Nu are absolut niciun farmec. Următorul va trece într-un mod asemănător.
Am câteva chestii de programat. Am primit o invitaţie care ar putea să-mi schimbe întrucâtva planurile.

Bye, bye, Terorista

Ah, teroristo, câte cărţi nu mi-am luat şi eu din lista făcută de tine... Îmi pare rău că lucrurile au luat-o razna într-un mod atât de urât. O să-mi lipseşti. Credeam că e o glumă. Te înţeleg, totuşi. Să faci bine în continuare! :)

.

Există lucruri la care mi-aş dori să meditez acum şi aici. Chestii pe care să le spun pe şleau, fără să pretind vreun feed-back, ci doar să le spun, să le las undeva în tihnă, fără intimidări, fără iscodiri. Cu ele mă încălzesc. Ele rămân ale mele până nu voi mai fi. Nu mi le poate lua nimeni. Nu voi vorbi acum. Eu zic că mai este, totuşi, nişte timp.

De fapt

Când m-am întors acasă din crailâc am uitat să precizez un lucru. Eu mi-am terminat concediul, iar D şi-a luat (de nevoie) concediu. :D Eu mă muncesc deja cu hărnicie pe ogoare, iar D are chef de plimbări. Când ocazia şi mai ales timpul meu liber îi permit, mai plănuieşte câte o ieşire. Concediul petrecut acasă e de neconceput.
A venit primăvara, D citeşte (în sfârşit) pe un scaun în grădină, eu mă apuc de desfundat. El se mai uită din când în când la mine, îmi mai aduce câte-un obiect, o sapă sau o greblă, etc. Am plantat o dalie şi nişte frezii, am transplantat nişte căpşuni şi crizantemele mele de anul trecut despre care harnicul vecin de dedesubt a spus că nu îşi mai revin, am descoperit trandafirii, sper că s-au prins, când se vor dezvolta o să dezvălui şi eu miraculoasa reţetă a culturii de trandafiri, aia cu funduri de sticle pet. Nu s-a lăsat vecinul până n-a plantat un rododendron exact în pătrăţica mea de grădină. Sunt sătulă de rododendroni. Fac, într-adevăr, nişte flori senzaţionale, nu necesită cine ştie ce îngrijiri. E zona plină. Voiam să însămânţez nişte mac, să am şi eu la vară un câmp cu maci. În fine...
D a plănuit o ieşire. Ceva de mers pe jos, pe malul Rinului, frumos. Îl întreb câţi km, vreo 4 cică, zic bine, nu e mult. M-a lăsat să dorm cât am vrut, am înfulecat repede ceva şi am luat trenul spre Düsseldorf.
Pe spaţiul de promenadă se plantase (fără să fi ştiut) un târg de peşte. Plin de curioşi şi de standuri de ceea ce nemţii numesc Feinkost, delicatese de genul brânzeturi, mezeluri, peşte, conserve, alcoale, preparate calde, produse bio, flori etc. Ne-am oprit la un stand elveţian de brânzeturi care ne-au lăsat gura apă, aveau şi salam de măgar, salamul de mistreţ din care am luat o muşcătură mică l-am scuipat fiindcă avea un gust neobişnuit de vier. De la un alt stand am plecat cu o pungă mare de chipsuri de mere uscate, binecunoscute de noi de la un producător din Würzburg. Aveam bagajele deja cam pline (fiindcă am cărat de-acasă fiecare câte o sticlă mare de apă pe care n-am băut-o), am ieşit încet, încet din târg şi am luat-o mai departe pe malul Rinului până spre Keiserswerth. Dintr-o vorbă într-alta, drumul a devenit mai frumos, dar interminabil. Am făcut cel puţin 10km pe jos printre protestele, dorinţele, visurile şi amintirile mele pe drumul străbătut de biciclete sau de joggeri răzleţi şi am ajuns într-un sătuc în care se presupunea că vrem să mâncăm o prăjitură. Vedeam deja în faţa ochilor cel puţin trei prăjituri şi o îngheţată imposibil de uriaşă cu care să mă desfăt. N-a fost chiar aşa. Să nu exagerăm. Am făcut câteva poze frumoase pe acest miniCamino, azi am fost fotogenică. După o îngheţată aşteptând un vapor care ar fi putut să ne ducă înapoi în Düsseldorf, dar care a ales că azi e vreme proastă şi nu circulă, ne-am urcat într-un tramvai-metrou, apoi în tren. Acum ne-aşteaptă patul şi un somn adânc de picioare rupte. 

Bonus (tot poze):

5 Apr 2009 - Düsseldorf, Rhein, Kaiserswerth

Plimbărică

1 Aprilie 2009 - Teutoburger Wald, Externsteine, Detmold

Flash-uri

* raze de soare proiectate printre crengile unei întunecoase păduri seculare, aer proaspăt şi liniştea pădurii
* pe uşa larg deschisă a unui anticariat prin dreptul căruia trec iese un miros puternic de vechi care le îmbracă pe toate cele multe ce îl compun, miros de oameni, amprenta tuturor foştilor proprietari, vii sau răposaţi.
* seară senină, caldă, tăcere, comoditate, romanţă în faţa unei lumânări de grădină

Ceva de genul

Machs gut mein Herzensschöner nun lasse ich dich ziehn vergiss was ich gewollt hab auch scherben können blüh´n. mach's gut, mein kühles Feuer und lass mich weiter frier´n wer weiß im nächsten Leben werd ich dich nicht verlier´n

sau (din nou) "şite-aidusdulceminune"

sau "duhastmichvergessen,aberich...ich..."

ştiu bine :)

ştiam