M-am întors la monotonia vieţii de zi cu zi. Ce noroc că nu-i fiecare zi la fel. Ce noroc că mă pricep să mă contrazic. D şi-a fructificat zilele de concediu şi m-a scos după el din casă în zilele în care aş fi stat
să frec menta să mă odihnesc după zilele suprasolicitante de muncă. Şi chiar am avut câteva în care am dat magazinul peste cap. Sper că nu mă apuc să mai povestesc o dată ceea ce-am mai spus acum câteva dăţi. Sunt lucruri cu care încă nu mă descurc, chestii cam penibile cu care mă confrunt, de exemplu azi a trebuit să sun la kassen-hotline (ceea ce urăsc, dar era urgent, trebuia să-i dau unei cliente restul). Sertarul casei mele nu se mai deschidea, blocat fiind de un fişic de monede pus (tot de mine) aiurea. Aveţi o riglă? mă întreba vocea din receptor. Ăsta a fost răspunsul salvator. Nu ştiu de ce mă agit atâta, poate doar fiindcă îmi place să-mi îndeplinesc sarcinile complet şi corect, chiar dacă împrăştierea mea tinde să lase multe chestii doar pe jumătate rezolvate. Frau M vine cam târziu în ultima vreme, Frau H vine cu un autobuz (singurul disponibil la ora aia) care o aduce tot cam târziu. Nu ştiu ce griji au ele. Or avea. Frau B nu se grăbeşte cu ordinea şi curăţenia. Autobuzul meu pleacă fără mine. Găsesc o alternativă uitată şi mă duc la gară. Vreo 5 minute de pas vioi la deal. Iau trenul o staţie, trec pe lângă birtul de la gară cu mereu aceiaşi clienţi afumaţi şezând în faţa unicei plăceri de ieri, de azi şi de mâine, alături de companionii lor, nemaiavându-şi nimic de spus de atâta timp. Au locurile lor preferate unde se strâng: la gară, prin părculeţele primăriei şi în piaţă. Trec pe lângă ei şi-i las în pace, aşa cum fac şi cu tinerii puberi cu frizuri şmechere, mişcări - asemenea şi muzică tare la telefon care mai rătăcesc pe ici pe colo. Trec pe lângă o pereche de porumbei (ca) la prima iubire, pupându-se cu sete, îmbrăţişându-se cu foame şi, amintindu-mi de mine, acum nu mă mai recunosc.
Am ajuns ieri pe la prânz în Antwerpen. De-acolo am plecat seara târziu cu intimitatea canapelei (e ca atmosfera statului în bucătărie pentru altceva decât gătit şi mâncat; este una din încăperile mele favorite, ca principiu) din faţa barului de pe care am sorbit dintr-un frappé şi din cafeaua cu condimente necunoscute a lui D, cu răcoarea din catacombele aceleiaşi clădiri, cu răcoarea şi liniştea micuţei curţi interioare a unui restaurant, cu liniştea înserării pe râul la capătul căruia s-ar întinde marea şi la malurile căruia acostează diverse vase de croazieră, cu praline împachetate cu fundă, cu un cuier de şorţuri şi prosopele de pus în bucătărie şi un scăunaş decorativ (purtat toată ziua pe străzi) pe post de suport de ghivece în hol.
Astea-s fericirile mele. Micile bucurii simple şi dragostea. A lui D, a ta, cititorule. Astea îmi rămân. Cu ele trebuie să mă împac, să mă mulţumesc, să mă consolez, dacă aş avea voie să o spun...
Mi-e dor de scris, mă repet. Introspecţiile creative au nevoie de o doză de linişte în prealabil.
