Cred că de la ce-am citit aseară la Alma mi s-a tras. M-am visat azi-dimineaţă repudiată de o şleahtă de bisericoşi, preoţi etc, cărora le prezentam cât se poate de sincer şi de lucid părerea mea despre Dumnezeu, concepţia credinţei mele în atotprezenţa Lui şi în inutilitatea anumitor ritualuri (aşa-zis sacre) inventate tot de om şi mă gândeam mai apoi (reflectând la vis) la cât de mult semnifică supunere sărutatul unei mâini (de preot). Am abandonat apoi repede sensul în care mă îndreptam cu reflecţiile mele.
Ultima oară când m-am spovedit a fost acum deja mai mulţi ani, înainte să plec din ţară, când după ce am fost crunt dezamăgită de un vampir energetic şi terorist sentimental, am realizat că am nevoie (atunci mai mult ca oricând) de ajutor de Sus. M-am dus şi-am plâns discret în lăcaşul lăsat în linişte de credincioşi şi deranjat doar de femeile de la lumânări dereticând după slujbă şi reaşezând covoarele.
În aceeaşi perioadă scurta mea aventură sentimentală care m-a dat peste cap a coincis şi cu tangenţele pe care le aveam cu o femeie întoarsă la credinţă, aşa cum o cere fanatismul ortodox. Femeia aceasta (să-i spunem V.) avusese (după cum declara ea însăşi) de suferit de pe urma propriilor păcate, un fiu i se înecase în râu, rămăsese fără bărbat ca urmare a relaţiilor ei adulterine etc. Moartea fiului i-a schimbat viaţa. Era o femeie simplă de la ţară care acum îngrijea o bătrână paralizată, una dintre fostele mele paciente. V. vorbea cu mine, îmi povestea despre faptele ei cu care nu prea ar trebui să se laude, dar de a căror povară se uşura pe jumătate, ca şi cum s-ar fi spovedit. Mi-a recomandat să mă duc la nu ştiu ce biserică. Mi-a făcut cunoştinţă cu o familie de credincioşi. Comunitatea părea destul de strânsă, de evlavioasă şi de supusă. M-am dus de două ori. Am stat răbdătoare la două slujbe interminabile (a câte 3-4 ore fiecare, cred, poate exagerez, poate nu). La cea de-a doua vizită am decis să fac pasul confesiunii. Aşa cum fusesem învăţată, pusesem pe hârtie o listă întreagă de păcate mai mari sau mai mici (oricum n-aveau cum să fie toate, fiindcă cine şi le poate aminti? că dacă ar fi să te iei după poveţele a diverşi prealuminaţi, orice faptă umană bună este însoţită şi de reversul ei, păcatul, fiindcă omul e păcătos de la naştere şi până la moarte) şi, mai mult cu jenă decât cu părere de rău, le-am luat la rând şi pe cele spuse şi pe cele ascunse multă vreme. Mi s-a spus că totuşi exagerez, deşi nu mică a fost supriza preotului la auzul atâtor detalii intime pe care nu le spusesem (cred) nimănui niciodată. Culmea este că nu era absolut nimic ieşit din comun, în fine, am vrut să văd cât curaj am. Vampirul sentimental mă teroriza în continuare de la distanţă. De fapt mă terorizam eu însămi, dând atenţie peroraţiilor lui. M-am spovedit şi am dispărut. Noua sosită în comunitatea aceea şi-a luat la fel de repede tălpăşiţa precum a sosit. Vampirul m-a mai terorizat o vreme, apoi l-am cunoscut pe D, m-am măritat şi am plecat.
Din momentul în care am ajuns în altă ţară şi am perceput existenţa a numeroase alte comunităţi cu idei şi ritualuri diferite, mi-am întărit propriile convingeri. Nu mă mai spovedesc, nu mai sărut icoane, nu mai fac o sută de mătănii etc. Postul nu înseamnă numai abţinere de la numite mâncăruri şi plăceri. De aceea nu postesc. Dacă există rai şi iad, le găsesc în mine când le caut ş.a.m.d.
Mai nou, îmi spunea madam' astăzi că mamaie-mea (care s-a întors la credinţă acum vreo 10 - cel mult 15 ani şi a luat-o şi ea oarecum pe calea asta fanatistă, dictată de nişte cărţi şi de obiceiurile locale) a reuşit cam după tot atâta timp de "infiltraţii" şi sugestii subtile etc să-l convingă pe tataie să meargă la spovedanie. Victoria vieţii ei: tataie spovedit, spăşit, împărtăşit. Mda.
