Deseori mă trezesc privind în gol schimbând cumva (cum să mă exprim eu în termeni tehnici?) focusul asupra unui obiect virtual foarte aproape de globii oculari, deşi ceea ce văd e cu totul blurat, dătător de un uşor vertij, de fotofobie, ca şi cum aş încerca să mă uit cruciş. Pot să controlez acest lucru şi să mă joc cu alternanţele.
Privesc în gol şi cu siguranţă mă adâncesc în câte-o amintire, în câte un clişeu care rămâne acolo la locul lui printre toate celelalte şi îşi primeşte din când în când importanţa cuvenită: amprenta afectivă, nostalgia, durerea, frustrarea - cauză a efemerităţii lui, aura lui decantată de asperităţi şi de alte mărunţişuri nesemnificative.
Stăteam în picioare, apoi pe genunchi, mă aşezam pe jos, mă întideam apoi şi pe burtă sau pe spate ca să-mi schimb postura în faţa măsuţei din fier forjat de pe hol, pe care se odihnea telefonul (strâmbându-mă în oglinda aterizată acolo ceva mai târziu) şi schimbam plictisită o sumedenie de baliverne, la început cu C, prietena mea din copilărie, pe care o sunam, fiindcă ei îi puseseră părinţii lacăt pe discul cu cifre şi mai apoi cu M, colega mea de clasă (şi prietenă o vreme) cu care făceam teme la cele două capete ale firului. Nu-mi vine să cred cât de mult puteam să frec menta în felul ăsta. Poate exagerez, este totul augmentat de percepţia amintirii. Ce-i drept, mai făceam şi alte lucruri în după-amiezile respective: deschideam radioul şi ascultam mereu aceleaşi programe în ordinea lor rutinată, cu aceleaşi muzici de generic sau de umplutură de genul sau genul şi mă bâţîiam prin bucătărie, cu caietele neglijate pe masa înfăţată kitschos, dar cu intenţii practice, cu folia aceea de plastic, de care se mai găseşte şi astăzi (cum nu?) chiar pe toate drumurile. Apoi ieşeam pe-afară la joacă, lăsând grijile şcolare de-o parte, de unde eram reperată uneori de câte un coleg pârâcios în cazurile în care temele mele tratate superficial mă mustrau cu o notă pe măsură sau cu figura aspră a învăţătoarei...
Rămân cu privirea în gol, schimb blur-ul cu clarul şi apoi trec iar pe blur.
Trenul acela alergând liniştit prin câmpii proaspăt dezgheţate, cu canapelele lui verzi, cu locurile alese de călători după preferinţe, niciodată cele de pe bilet, cu un laptop cântând pe o măsuţă mai în spate, cu vreo doi neni cu aer intelectual, cu alţi cititori, adormiţi sau plictisiţi, cu vecinul exersând la chestionare, cu câţiva paporniţaşi de-ai mei, olteni cu căciuli de miel, urcaţi mai încoace şi minunându-se în faţa tehnologiei care a invadat trinurile. Trenul acela mă purta cu el spre locurile unde eram aşteptată. Distanţa tot mai scurtă la capătul căreia se afla ţelul. Privirea aceea un pic timidă, entuziastă, mirată, surprinsă, extaziată de micimea mea. Călătoream obosită de nesomn şi nerăbdare, dar trează de curiozitate şi de aceeaşi nerăbdare. Mâna caldă şi fină pe care am atins-o în treacăt şi care...
Rup filmul aici, fiindcă vecinul meu cel harnic şi grădinar, pun pariu, iar a retezat cu trimmerul ceea ce retezase deja de câteva ori din ceea ce a fost cândva un trandafiraş de ghiveci transplantat de mine într-un spaţiu verde, ca să înflorească în voia lui.
Mă tem de multe lucruri care se întâmplă cu sau voia mea, necontrolate de mine. Nu ştiu dacă mă tem neapărat pentru faptul că ele se întâmplă, cât pentru faptul că, egoistic, în felul acesta eu rămân doar un reper (o am pe-asta cu reperele momentan, mă scuzi) în trecut sau doar o chestie nepalpabilă, o fantasmă din când în când, una dintre ele şi cam atât. Cred că mai bine trec pe blur, uneori e mai bine când nu mai văd nimic. E suficient că ştiu.
