Am pe spotify o listă uriașă (deja) de piese favorite. Cu timpul s-au adunat. Îmi amintesc mereu de câte una, iar de-o găsesc, o pun și pe ea acolo. Cele mai multe dintre ele sunt conectate afectiv cu diverse momente din viața mea, reale sau imaginate. Le-am pus astăzi pe lista de așteptare în playlist, selectând intuitiv din ele. Cu fiecare click deschid o bulă în care se ascunde amintirea cu senzația ei. Miss Sarajevo și văd îmi caseta pe care am împrumutat-o unei colege și pe care s-a dansat la un chef la care nu am fost invitată, The Lion Sleeps Tonight și trupa de Guggenmusik trompețind într-unul din gangurile Kölnului, If You Go Away și zuzul care nu a vrut să mă cunoască, apoi a regretat când a făcut-o prea târziu, Salut și grupul de poeziști adunați la Mat în apartament, The Way You Look Tonight și toate câte nu s-au întâmplat, decât în film.
Lista mea de dorințe mărunte ar fi cam la fel de mare cât lista de cântece. Dar dorința mea cea mare este să nu mai am niciuna dintre aceste dorințe mărunte, ci să mă mulțumesc cu ceea ce am, să reușesc să-mi simplific viața. Ușor de zis, dar am o mie de obstacole peste care dacă aș călca, n-aș mai avea ce căuta pe-aici. Primesc urări învelite în kitsch cu klimbim. Cele mai multe dintre ele vin de la persoane care nu vorbesc cu mine niciodată. Cu atât mai mare falsitatea lor.

Gott sei mit dir, meine liebe Oma Mia!

Îți mulțumesc, dragă Schwiegermutti că te-ai grăbit să prinzi autobuzul! Ce noroc pe tine că am ajuns la timp înapoi acasă.

A inventa a mia oară roata de la căruță. Și a o face prost. Și sunt unii care cred și chiar câștigă bani cu roata cea nouă.

Așteptam să-mi vină rândul să-i vorbesc. Aveam niște emoții nebune, îmi tremurau groaznic genunchii, dar aveam deja un mic discurs pregătit, câteva formulări cu care eram mulțumită și pe care aveam să i le spun, indiferent cât timp avea să-mi ia. Norocul meu, am fost printre ultimii, părea dispus să-mi ofere tot timpul din lume. Data trecută m-am grăbit. L-am salutat și părea puțin pierdut în spațiu ca și cum nu ar mai fi avut nimic de făcut. Ești obosit. Apoi am fost directă și i-am cerut un autograf pe bilete. Au trecut câteva zile și speram să uit. Saluți și vorbești cu un om care doar în momentul acela este numai pentru tine. Cel care mai adineauri își expunea sufletul pe scenă cu o chitară în brațe. Acum stă în fața ta, mai înalt decât te așteptai și te ascultă. Nu am uitat și nici că o voi face vreodată. Mă admir pentru îndrăzneala mea și am să mă încălzesc mereu cu consecințele ei plăcute. Altfel s-ar fi terminat la fel de repede.
Apoi a devenit al alteia cu care s-a îmbrățișat la rândul ei, cu care s-a fotografiat. Și tot așa.
Te îndrăgostești de un artist ca de un mort. Nu va (mai) fi niciodată al tău. Despărțirea de el (dar el e acolo undeva, își vede de ale lui, concerte, călătorii, familie) e ca intratul în doliu. Nu știi dacă mai are inimioara, nu știi dacă-și va mai aminti cândva de tine. Nici nu poți pretinde asta.
Noi avem o relație de love & hate spusese prietena ta care-l iubește not in the scarry way. Dar ea insistă. Are timp pentru el, iar el o cunoaște deja. Cu ce o ajută? Love & hate sunt sentimentele ei. Nu știu cum scapă el din toate acestea.
Nu știu cum scap eu de durerea aceasta, altfel decât să o las să se estompeze o dată cu trecerea timpului. Până la următorul concert.

May I hug you? O îmbrățișare caldă, moale, fără pripă. Ce fain este ca un tip atât de timid, dar și atât de bine crescut să-și facă timp pentru tine, ca pentru oricine altcineva care o merită, și să te asculte, să primească din mâinile tale, foarte emoționat, o inimioară selfmade care era promisă pentru el, dar i-o oferi pentru surioara lui despre care a menționat în contextul cântecului tău favorit, adăugând că nu e smulsă din piept, ci e o copie a celei adevărate, spunându-i că te bucuri dacă o păstrează, dar are voie să o dea mai departe, apoi îl asiguri că noul cântec e superfain, că nu este fake enthusiasm, fiindcă îți plac cântecele lui, îți place să cânți cu el, doar ai cântat în cor cu prietena ta acum mulți ani. Îmbrățișarea aceea în care am intenționat să-l adulmec și nicio urmă de parfum, doar mirosul lui plăcut. Mulțumesc pentru căldura ta, Dotan!

Plimb peria prin părul uscat cu foenul cu difuzor, ușor reavăn, e tot atât de lung ca atunci când îl purtam despletit prin facultate, perioada în care înflorisem și devenisem conștientă că rățușca nu-i chiar așa urâtă. Tot așa îl uscam și atunci când era mai scurt, pentru volum, eram oarecum conștientă că forma capului meu nu permite orișice frizuri, ci mai degrabă cere volum în partea posterioară. Mi-a confirmat-o peste ani un frizeur care a spus ca am o teșitură. Scurtcircuit către perioada în care-mi cumpărasem din propria bursă pantaloni prea scumpi pentru bugetul meu, pulovere mulate...
În ziua în care te-ai înghesuit lângă mine la un film plicticos credeam că te uitasem și nu îndrăzneam nimic. Picior tresărind lângă picior, mi-ai luat mâna într-a ta și ne-am iubit mână cu mână așa cum nu cred că s-ar fi putut întâmpla altfel. Ți-am mulțumit. Apoi așteptând în întuneric mi-am dorit să cobori, să te mai văd o dată. Și te-ai arătat, ca și cum mi-ai fi auzit gândurile de-acolo de sus.
Unul dintre visurile cu care mă trezesc noaptea cu un gust amar este cel în care zac undeva (ca și moartă) undeva la marginea drumului. Și aștept milă. Așa îmi spuneai tu printre altele în seara aceea: îți place ca celorlalți să li se facă puțin milă de tine. Și m-am mirat de afirmația aceea. Dar avea cumva dreptate. Nu știu dacă-mi plăcea, dar era singura mea tactică de a scăpa din clopotul de invizibilitate. Mila ca o formă cât de mică de atenție. Ceea ce îmi explică de ce mama arăta atât de distrusă când nu se simțea bine fizic, iar eu evitam s-o drăgălesc, fiindcă eram convinsă că se preface (dar nu se prefăcea). Eram insensibilă și rea cu propria mea mamă. Suportam la rândul meu prea puțină atenție. Așteptările mele ar fi redevenit pe măsură, așa că răceala, retragerea ta au fost tactica ta cea mai bună de a mă lăsa în pace, ca să mă întreb de fiecare dată de ce. Ce nu a fost în ordine cu mine? De ce nu a fost să fie?

Iarăși nu găsesc sensul în lucruri. Nu e neapărat nemulțumire. Dar nu am nicio motivație să mă bucur de ele. Semidepresie, nimic patologic, ca să ascund totul sub preș. Păcat, am atâtea de făcut și am și timp.

În ziua în care m-am reapucat de scris aici eram prea puțin convinsă că voi mai scrie despre proprii mei copii. Am vrut să mă detașez de ei în locul acesta unde mă retrag doar pentru mine, în care caut puntea spre trecut (fatalisme, chestii), dar ei fac parte acum din viața mea și nu-i mai dau înapoi. Ăsta nu e jurnal de parenting, am mai spus-o pe timpuri, când scriam despre maimuțel, fiindcă nu găsesc nici un sens în a consemna fiecare pârț, însă există ceva care mă intrigă și nu mă lasă în pace.
Dacă ar fi să compar pe maimuțelul nr.1 cu maimuțelul nr.2, n-aș putea decât să las să mi se confirme cât de complicat e unul și cât de docil al doilea. O să mă opresc la primul. Am citit undeva un titlu de articol care spunea ceva de genul: copiii sunt karma părinților.
Este un copil entuziast și bucuros să învețe lucruri noi. Are tot mai clar structurate preferințele lui (le-aș putea numi, mai degrabă, fixuri). Este inteligent peste medie.
Dar este enorm de negativist. Ziua în care am aflat că aștept primul copil a fost pentru mine nu neapărat o bucurie. Ca să nu o definesc altfel. Nu eram convinsă dacă este pasul corect pentru mine. M-am resemnat și l-am acceptat și apoi m-am bucurat că vine. Oricum, dacă aș fi știut deja în săptămâna 32 de sarcină ce entuziasm enorm și grăbit (de a se naște) are acest copil și cât de adânc se prăbușește el în săptămâna 41, încât sunt nevoită să-l scot afară ”cu forța”, aș fi avut timp să mă pregătesc pentru smochina care e în stare să devină. Voi da vina pe mine, pe corpul meu imperfect, pe aiureala din capul meu și pe spitalul care m-a ținut o lună cu perfuzii la pat. O frână uriașă pusă lipsei de răbdare, dar foarte necesară. Să nu speculez totuși.
Cam așa aș putea să-l descriu acum. Foarte nerăbdător, entuziast, dar la prima barieră importantă (de orice fel ar fi ea) extrem de ușurat dacă are voie să renunțe.
Numai că nu-mi permit să-l las să renunțe. O fac pentru el. Și aici corvoada mea. Pe cât de inteligent și entuziast, pe-atât de nervos și căpos. Nu caut neapărat soluții concrete. Le am în mine. Simt că m-am conectat prea puțin cu el în ultima vreme, cam de când s-a născut nr.2.
Am o rezervă în a-mi exprima iubirea în cuvinte. Am aceeași lipsă de răbdare în ceea ce-l privește, nu cred că pretind prea mult de la el, dar nu mă pot mobiliza să-mi demonstrez că ar putea funcționa și altfel, dacă mi-aș arăta mai mult afecțiunea pentru el. Afecțiunea aceea după care tânjesc eu însămi și pe care abia dacă o mai găsesc.

De-ale lui tata socru, partea a nu știu câta.
Vecinul X scapă de niște aparate vechi. Unul dintre obiectele de pe stradă e un videoplayer cu dvd și cică funcționează. Dvd-playerul copiilor e defect, așa că îl salvez eu de la casare. Doamne ferește, să nu care cumva să iau și telecomanda, că n-au nevoie de ea.

Ori de câte ori deschid jurnalele mele cu scrise pe hârtie, nu mă mai recunosc. Nu-mi mai place de mult să le citesc. Am povestit acolo totul (sau mai puțin tot) concret, faptic, inocent, cu o doză sublimă de limitare. Citesc ca să-mi caut senzațiile de atunci, deși ele sunt de fapt tot timpul prezente, le caut ca pe-o surpriză, cu speranța că ceea ce citesc va avea un alt deznodământ, unul fericit. Mulți dintre cei de-acolo sunt și acum prezenți în viața mea, departe rău. Sunt doar niște entități, niște poze pe o rețea de socializare cu care foarte rar (sau mai bine zis deloc) comunic. Unul singur există altfel. Lui mă gândeam să-i arăt ce scriam pe timpuri. Dar nu, nu pot. Calitatea exprimării, aerul de ignoranță și imaturitate, cu astea nu îmi place să defilez.
20 de ani de-atunci, iar în jurnalul de hârtie am omis cu intenție să povestesc în detalii prima zi. Fiindcă nu are decât farmec pur personal. O petrecere în familie, oameni noi, EL. Un dans sau două, o ghirlandă din hârtie înfășurată în jurul gâtului, un sărut refuzat, Albastrule, o pereche de genunchi, dealul cu 3 biserici  dintre apus, mângâierea de pe abdomen.
Concretul ocupă astăzi spațiu puțin pe hârtie. Restul este așteptare, visare, resemnare. Nu pun plasture pe răni autoprovocate. E doza aia de fatalism, de milă de sine cu care încă mai aștept mângâiere.

20 de ani. Ca să revin să mă scufund un pic. Pe prima pagină de jurnal am fost atunci enorm de lacunară. O mică parte stă pe un disc, restul e în mine. Nu mai am timp de poezit, fiindcă mi-am complicat viața cu alte mărunțișuri.

I don't have any best friend. What's wrong with me?

Sunt enorm de dezamăgită și tristă, chiar dacă nu-mi place să mă exprim așa. A face din țânțar armăsar este pasiunea mea. Am dormit deja două nopți peste și s-a mai estompat. Se face că N și E sunt prietenele mele. Nu cele mai bune, ci doar cunoștințe mai apropiate de la grădiniță. Pe N o cunosc de mai mulți ani, pe E de mai puțin timp. N are 2 copii: F e deja la școală, T mai are un an de grădiniță. E are un copil, R, care e în aceeași grupă cu cel mic al meu, LD, și care vor schimba curând grupa și vor fi împreună cu T.
Celor două mame le-am făcut cunoștință acum câteva luni când am plecat împreună la un târg de stofe.
Alaltăieri găsesc o invitație pe garderobă între lăcașul lui R și al lui LD. Era pentru R. T are ziua de naștere în august, ceea ce se potrivește prea bine. Numărul de telefon, fără nume, este al lui N. Cu ale cuvine, N l-a invitat pe R la ziua lui T, iar pe LD nu. 😞
O fi avut motivele ei. O să zic că s-a răzbunat pe mine pentru o chestie similară de acum 2 ani când am hotărât să nu-l mai invit pe F la ziua lui LS (fratele lui LD), fiindcă LS pur și simplu nu se înțelegea deloc cu (sadicul) F.
Asta e una.
A doua este că mama e în vizită la noi, casa mea e ca în gară, iar ei nu-i place. Sunt enorm de multe lucruri de care nu pot scăpa de una singură. 😖

LE: nu am rezistat și am vorbit cu N. Pare că a fost o neînțelegere. LD ar fi primit și el o invitație care s-a pierdut.

Sunt cu nervii vraiște. Și imatură emoțional. Nici acum nu știu să-mi sortez și diferențiez sentimentele de afecte. Iar azi am un copil de sărbătorit. Să văd cum fac.

Ce sens are sărbătorirea zilei de naștere? Mi-aș dori să nu existe. E un prilej de bucurie că ce? Că ai reușit atât de mult să înaintezi în vârstă? Și să te apropii de sfârșit? Am multe gânduri de-astea de inutilitate. Am ales discreția urărilor celor ce și-au amintit de mine în locul complezenței de calendar. Și vai, ce puține sunt!... Ce trist, că nu-și amintește mai nimeni, ce fatalism enervant! Doar ca chestie... Ca să mi se confirme.

Lucrurile mici mă omoară. Cu cât mai mici, cu atât mai rău. Dacă le păstrez, vor zace într-un recipient. Dacă le arunc, își vor pierde și așa sensul pentru care au fost create. Dar o bună parte dintre ele sunt frânturi (fărâme) - la propriu - din alte lucruri care nu pot fi aruncate, căci există speranța (iluzia tâmpită) a reparării. Evident, nu vor fi reparate.
Lucrurile mari mă omoară, fiindcă ele stau de obicei o bună bucată de timp eminamente în drum.

"Geh nicht", iar filmul se taie în momentul când o mână tranșează nervos aerul dincolo de parbriz, cedându-mi prioritatea. Aș fi preferat să aștept și să nu înghit otrava cu care am fost invitată în fermoar.
Se duce tot farmecul seducției de peste noapte.

Schwiegervater dixit: nu poți pleca în drumeție după ce-a plouat. E foarte probabil să întâlnești bălți pe drum.

Sunt "cât pot fi de proastă?", "femeie nebună", dar poze cu oameni răniți, aflați în suferință, luate de gură-cască pe stradă nu au ce căuta pe rețelele de socializare. E vorba de sfera privată a fiecăruia. Ce dacă toate televiziunile arată? Hai să mâncăm și noi rahat, că muștele nu se înșeală! Așadar report + block! Lume de găuri de fund.

Ora de gimnastică. Copiii se "îmbrâncesc" dincolo de ușile de sticlă. Mamele șed ca niște mumii pe banca din hol și discută diverse de la grădiniță. Se apropie momentul plecării, iar parcursul improvizat pentru copii trebuie demontat, iar materialele puse la loc. Intru și le-ajut pe cele două fete care nu îndrăznesc să cheme pe nimeni cu care să facă împreună ordine. Nu aș putea să fiu prietenă cu niciuna dintre mimozele de-afară. Bine că nici nu e nevoie! Vaci nesimțite și egoiste.

CK, One. Întrerup cititul unei cărți virtuale și adulmec mireasma, așa cum o făceam cu 19 ani în urmă deschizând clapa casetofonului pe care îl curățaseși cu parfum în loc de spirt. Parfumul celui ce alesese să nu fie al meu.

Ce tâmpită eram acum 10 ani!

Momentan mă simt îndreptățită să mă pipi puțin contra vântului. Sper totuși să nu mă transform într-o gâsculiță. Dar nu am chef să înghit tot ce mi se bagă pe gât.

Data viitoare să nu mai comentez cu chestii private la prieteni comuni cu vigilentul tata. Cică se interpretează prost. Uitasem cât de plin de proști e colțul ăla după care oftez acum.

Scriu asta aici ca un reminder pentru mine. E vorba de lucrurile pe care aș fi vrut să le am sau să le trăiesc, dar nu a fost să am parte de ele, pentru care ori nu am luptat suficient de teamă sau de lene, ori nu am avut pur și simplu resurse, ori nu le-am (mai) găsit sensul. De la o vreme am renunțat cam la tot ce-mi face plăcere. M-am retras conștientă, sau nu, într-o colivie confortabilă și am înghițit cheia. Sper să reușesc să o vomit la loc curând, fiindcă simt că mă sufoc și nu voi mai găsi sensul existenței mele.

Am dat azi de un album cu niște minunate poze de iarnă din parcul "în care am crescut". Ce fain e să ai în apropiere un loc în care să te retragi sau să evadezi. Am foarte multe amintiri faine din acest parc. Leagănele în formă de bărcuțe de pe rondul cu nisip, toboganele înalte, caruselele amețitoare, droaia de copii cu care ne jucam aproape zilnic, băile de soare și băile din apa suspect murdară și periculoasă a lacului, reprizele de săniuș, lacul înghețat, cișmelele cu apă țâșnitoare și lăcaș pentru adăpat cățeii, parcul de distracții (care e în sine o poveste separată), ora la care ieșeau pupăcioșii, plimbările cu mama pe aleea principală și speranțele că într-o zi voi primi în sfârșit ceva scris de tine, apusul de pe dealul pe care te-am adus și ne-am strâns mâinile și mi-ai sugerat să îndrăznesc eu și să nu regret mai târziu ceva ce aș fi putut face și n-am făcut, podul de pe care urmăream bălăriile unduindu-se imediat sub oglinda apei (despre care ziceam oricui că dacă aș cădea de pe pod în lac, aș muri nu înecată pur și simplu, ci din cauza adâncimii prea mici a lacului, încurcându-mă în ele), salcia culcată de pe insula pe care ne-am așezat și ne-am încrucișat ochii sub sărut. Toate astea au rămas acolo unde le-am lăsat. Le-aș vedea și acum, dacă aș trece pe lângă ele. Mi-aș face cu mâna mie, celei ce te săruta îndrăznind ceea ce tu nu îndrăzneai, celei ce te săruta cu tristețe și dor înaintea a ceea ce avea să nu mai fie. În parcul acela nu mai ajung prea curând, căci ai mei s-au mutat de-acolo. Dar el e cel ce va rămâne o bună parte din ceea ce numesc acasă. Și mi-e dor de el, dor de o parte din mine cea de-atunci, de grădinile de trandafiri parfumați din care nu aveam voie să rupem, de tufele de levănțică și melcii ascunși în ele, de fluturii și de speranțele care s-au stins în timp.