Bineînţeles că lumea citeşte

Bucureştiul citeşte, provincia citeşte, şi diaspora citeşte, lumea citeşte. LuciaT vine cu o propunere. Un protest paşnic la Poarta Pangratti, marţi. Detalii la ea pe blog. Eu din păcate nu am cum să apar acolo, dar dau mai departe. Fiindcă şi eu citesc. :)

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Idee de furat

Mă întreb cum s-ar rescrie o carte, dacă aş zice "puf", iar unul dintre personaje ar dispărea din paginile ei. Pfff, ce plictiseală!... Trebuie să sap în continuare. :P Caut pisica Seagull. Mai am puţin şi termin cartea şi n-am ajuns încă la ea. Posibil că în cartea mea nu se află nici-o pisică ce poartă acest nume. A fost omisă la traducere. ;)) A fost ştearsă la redactare. Uite-aşa a vrut tipograful.

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Norwegian Wood

M-a provocat Departea. Că tot stătea de multă vreme în raft aşteptând să-i vină rândul, am luat şi eu "Pădurea norvegiană" la lecturat. Sincer, n-ajusesem la Murakami până acum. E destul de lejer, poate puţin superficial, cum ţin unii să declare. Să zicem că e ok. Încerc să-mi imaginez toată această poveste în piele de (sună ciudat) ..."japonez". Poate că astfel îşi schimbă aerul neutral de roman obişnuit. Încerc să-mi imaginez de ce această melodie îl trimite pe Watanabe înapoi în visare/amintire. E simplu. Era melodia preferată a lui Naoko.
Nu pot să înţeleg cum pe o astfel de melodie cu un astfel un titlu (leitmotiv) poate Naoko să se simtă "de parcă s-ar fi rătăcit în pădurea adâncă, în care e frig şi întuneric şi nu vine nimeni să o salveze". Mie personal, această melodie nu îmi aminteşte decât de un magnetofon, de o seamă de musafiri (mai mult sau mai puţin), de tăvăleală pe covor sau rostogolitul pe jumătatea verticală a canapelei, de o sumedenie de jucării împrăştiate pe hol, de liniştea casei când eram doar noi, de placa de sticlă de pe masa din sufragerie sub care tata mai strecura câte-o fotografie de familie pe lângă mileu, de capacele de filme AZO Mureş care rămâneau după procesare, de filmele developate agăţate la uscat pe sârmă în bucătărie, de frăţiorul meu cel mic şi plângăcios şi multe altele. Este una drintre primele melodii pe care mi le amintesc cu totul de la cea mai fragedă vârstă posibil. De aceea am şi cautat-o multă vreme mai târziu neştiindu-i titlul. E una dintre favoritele mele. Dacă-i urmăresc textul mai atent este o parabolă. Dar melodia n-are a face cu nici-o pădure. Pădurea mi-o reprezint melodic cu totul altfel.

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Hmmm

Am un dezgust monstru de care nu scap până nu rezolv ceea ce stă deocamdată în time out şi până nu-mi vine o idee genială care se lasă aşteptată. Până atunci rămân, aşa cum s-ar zice, "pe drumuri".

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Pe faţă şi pe verso

Tocmai m-am hotărât să nu. Deşi un mic pas a fost deja făcut. Nu-i nimic, n-am semnat nici-un contract încă. Oficial aş fi început de la 1 septembrie. Acum poate că ştiu de ce n-am strigat în gura mare că mă duc nu ştiu unde. Eram încă în îndoială că mă voi apuca de acel Ausbildung ca Altenpflegerin (adică îngrijitoare de bătrâni). Mi-erau de-ajuns 6 luni să mă hotărăsc.
Şi ca decizia mea să fie corectă pun în balanţă bilele albe şi negre din perspectiva proprie:

Bile albe:
* e un Praktikum, deci învăţ ceva
* mă acomodez cu munca
* unele chestii le fac cu plăcere
* învăţ limba în continuare
* ajut bătrâni cu plăcere

Bile negre:
* program full time (38,5 ore/săptămână)
* program în ture (indiferent că eu sunt acolo doar de ajutor)
* program şi în week-end-uri, ceea ce presupune diverse renunţări
* numărul mare de "legume" pe metrul pătrat (majoritatea demenţi şi incontinenţi)
* (virtuali) colegi cu o doză mare de indiferenţă şi răceală în ceea ce mă priveşte
* ieri şi alaltăieri am ajuns acasă ruptă (ceea ce nu înseamnă neapărat că fug de muncă)
* iar pentru toate acestea şi multe altele un salariu modest de 400 de euri, din care ar trebui să arunc 85 de euri lunar pe bilet de tren (până aici eram gata să accept) şi din care (ceea ce am aflat astăzi) mi se plătesc încă o sută şi nu ştiu cât de euri pe asigurări de sănătate; credeam că aceşti 400 de euri sunt neimpozabili, nenimic; aşa credea şi D

Păi mai merită să-mi rup spatele? Nu am nici-o satisfacţie. Îndoiala mea de alaltăieri persistă. Nu sunt sigură că vreau o viaţă (sau cea mai mare parte din ea) să fac acest lucru. Atmosfera e prea morbidă.
Cu alte cuvinte am candidat pentru un Ausbildung de 3 ani, mi s-a oferit un Praktikum de 6 luni, am făcut o probă de două zile şi n-o să mă aleg cu nimic altceva decât cu o lecţie că "totuşi, nu e pentru mine".

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Motive sau nu

Miros, bătrâneţe, imposibilitate, prosoape, lenjerie, piepten, scaun rulant, cadru rulant, riduri, operaţii, redoare, drenă, cateter, scutec, pastile, sirop, păhărele, insociabilitate, demenţă, mobilă veche, ziar, tv, tablou de familie, căţel de pluş pe post de însoţitor, frizeur, plan, tură, nume, acte, reţete, acte, acte, acte, medic, fax, telefon, bucătărie, lift, training, vocabular. Toate astea şi multe altele într-o singură zi. Prima. Acum o oră eram gata să renunţ. M-am întors cu o vagă durere de cap. Un pic mai tarziu mi s-au îngreunat picioarele şi mi s-a făcut frig. Cred că ştiu ce a fost, până în momentul în care am mâncat, am vorbit cu D şi mi-a trecut. Cel mai mult m-a speriat cantitatea de hârţogărie. Fiecare locatar are povestea, personalitatea, ritualul, sănătatea şi tratamentul lui descrise şi raportate temeinic în tona aia de hârtii. Nu-mi place încă să vorbesc la telefon. Mai ales lucruri oficiale. Bine că nu mi se cere deocamdată. Sper. Pricep greu. Mai am ceva îndoieli. Pentru astea există 3 ani de pregătire. La începutul cărora nu am ajuns încă.

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Intuiţii

Învăţ să cred că orice eveniment cât de mic, bun sau rău, orice om pe care-l văd atât de rar, dar pe care-l întâlnesc de două ori într-un răstimp atât de scurt, are momentul potrivit şi mesajul lui. Evident că lucrurile nu se petrec exact aşa cum mă aştept, dar se întâmplă. Există o voce de dincolo care-mi susură obsesiv la ureche, numai să ştiu s-o recunosc. Uneori n-o iau în seamă. Alteori mă las în braţele ei. Zilele astea am pus-o la încercare. Sa văd: minte sau nu? Eram convinsă că ceea ce avea să fie, este pentru mine, are ceva de oferit. Aşa ca am pus piciorul în prag cu curaj şi fără frică. Evident, multe din relatările ei (ale persoanei cu pricina), în special cele oficiale, mi s-au oprit dincoace de timpan. Lipsa de experienţă lingvistică, imposibilitatea de mă concentra, jena de a o ruga să repete sau să vorbească mai pe înţelesul meu nu m-au lăsat decât să înţeleg esenţialul: că există într-adevăr ceva pentru mine. Desigur am o strângere de inimă, o teamă de necunoscut, de genul "ce mă fac", o teamă (pe care o recunosc) şi de oameni, dar tot pe ea (vocea) trebuie s-o las să-mi spună ce fac mai departe. Doar nu mă mănâncă nimeni, nu? Aşa că merg mai departe. Trebuie să încep undeva. Deocamdată de probă. Să văd dacă mă împac cu mirosul acela de bătrâneţe şi morbiditate.

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Ţine minte...

În noaptea aceea nu dormisem o secundă. Pe platanul de lângă patul părinţilor lui plecaţi de-acasă (ca în fiecare vară) pusese madredeus în concert. Câinele umbla prin casă răsuflând de căldură şi se oprea din când în când cerşind atenţie la marginea patului. Îmi spunea (înjurându-şi încă neîmplinirile cele vechi şi cele noi) că eu sunt de fapt realitatea, că gata cu himerele, că astea nu ajută cu nimic, că vrea cu mine în vamă, că vrea cu mine peste tot... Trupul lui, aşa lăsat de natură şi de neascultător, mă lăsa indiferentă. Eu îl iertasem, pe el îl stresa din nou neputinţa. Eşecul din pragul dimineţii clocise iarăşi renunţarea.
Se însera. Aşteptam cu nerăbdare să mă sune, deşi ştiam cumva că n-o va mai face.
Un ţârâit, un puseu de palpitaţii, o voce familiară. Trec pe la tine, am o surpriză. Am avut o intuiţie. Credeam că visez. Ce caută EL aici? Şi astăzi...
Ea a plecat curând. Hai, mai rămâi? Am atâtea să-ţi povestesc. Avea atâtea să-mi asculte. Cu răbdarea aceea pe care i-o ştiam deja de multă vreme, cu privirea aceea blândă, cu surâsul care-i încălzea cutele de la coada ochiului. Eram singuri. Hai, mai rămân, cu acelaşi surâs. Trecuseră câteva ore, aş fi povestit la nesfârşit. Într-un final am îndrăznit. Hai, dormi la mine? Hai, dorm la tine. Aveam nevoie de un suflet care să mă aline. Şi, culmea, era chiar EL. Am pus aşternutul şi s-a întins lângă mine. Liniştea dinăuntru era întreruptă doar de zgomotele din stradă. Hai să mergem undeva împreună, vrei? Ihi, unde? Unde vrei tu. Hai la Paris! Ia-mă de mână. L-am luat de mână. Aceea care iubise cândva o alta într-un joc la fel de spontan şi de cathartic ca astăzi. Ne-am urcat în tren. În orice mijloc de transport. Am vizitat oraşe, muzee, străzi şi am ajuns acolo sus în turn. Mă zgândăra încă tăcerea celuilalt. Mă temeam de renunţarea cea nouă. EL era lângă mine, în sfârşit, aşa cum visasem multă vreme, mai mult decât candid. Pot să te ating acolo? Poţi... Mă laşi? Mi-a strecurat câteva săruturi moi de tot pe sânul stâng. Seducătorul ăsta nu se lecuieşte, îmi ziceam. După atâţia ani de obsesie, cred că îl uitasem, iar el mă provoca din nou. Mi-a atins moale buzele, aşa cum îl ştiam. Nu mai ştiu cât de târziu era. Nu s-a mai întâmplat nimic. Am adormit amândoi. Nu ştiu cum. Imediat ce s-a trezit mi-a spus că trebuie să plece. L-am lăsat... Dincolo, la capătul drumului lui îl aştepta altcineva.
O angoasă nenorocită şi fără rezultat îmi purtase pe apa sâmbetei visul cel îndelungat ce dădea să se împlinească. În urma ei au rămas nişte versuri. Şi o amintire pe care o strecor în aceste rânduri. Nu am să te uit, ţine minte. Încă mai avem timp...

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Nu mă enerva!

Am şi eu o meteahnă, mă enervez repede şi de la nimicuri. Nu şi că merită, desigur. E un consum inutil. Apropos de energie. Citesc zilele astea o cărticică, un aşa-zis roman iniţiatic. Grosso modo, am dat acolo peste nişte chestii foarte interesante. Despre unele dintre ele aveam deja idee, poate dintr-o altă perspectivă. Deşi în mare parte refuz cu înverşunare să cred în efectul terapiilor neconvenţionale şi în toate concepţiile de ordin parapsihologic, nu se poate să nu mă fascineze lucruri care cumva îşi găsesc încet, încet sensul, chiar dacă acesta e destul de firav, de superficial, în tangenţele şi în viaţa mea de zi cu zi. E vorba despre faptul că nimic nu este materie, ci doar o formă energie conform principiului (prescurtat de mine) "nimic nu se pierde, totul se transformă". Fiecare fiinţă umană are un câmp energetic de care, dacă s-a iniţiat, este conştientă. Dacă nu, cel puţin o percepe altfel. Cum anume? E suficient să te enerveze cineva, doar cu o suită de cuvinte şi să simţi că echilibrul tău interior e complet dat peste cap, că îţi vine să scoţi fum pe nări şi că persoana respectivă (fără să îşi dea seama) şi-a însuşit toată energia de bun augur care sălăşuia în tine, pentru că avea nevoie să refuleze şi să-şi arunce veninul deţinut în supradoze. Caz concret: e vorba de o isterică tâmpită care este atât de bolnavă, încât nu mai realizează că devine agresivă atunci când se bagă în seamă şi pare că nici nu înţelege când i se explică cum stau lucrurile de fapt. I-am citit azi o însemnare. N-are decât să se simtă bine eliberându-se cât vrea pe prorpiul blog. Era clar că n-avea cu cine se certa. Părerile se pot expune şi altfel, constructiv şi cu argumente (după cum ea însăşi pretinde), dar şi fără exces de semne de exclamare/interogaţie care o pun din start sub semnul întrebării.
Mie nu mi-a făcut bine faptul că mi-am băgat nasul unde nu trebuie. Am simţit un fel de epuizare. Ideea (cel puţin până la momentul în care am ajuns cu cărticica de care pomeneam) este că orice câmp energetic are nevoie de o sursă pe care s-o "epuizeze". Oamenii nu cunosc o alta mai bună, decât pe aceea de a-i manipula pe alţii. Un părinte care (aşa cum a învăţat de la proprii părinţi) îşi domină plozii şi nu le "iartă" nimic, un şef care-şi terorizează angajaţii, o isterică tâmpită care nu s-a mai certat demult şi a cărei atingere declanşează o suită întreagă de dojeni, astea ar fi nişte exemple... Dacă ar şti că prezenţa într-o pădure sau pur şi simplul stat desculţ pe un pâlc de iarbă sunt o sursă la fel (ba chiar mai) bună de energie, decât să declanşeze conflicte inutile pentru ambele părţi... Evident că ideile expuse în carte rămân încă o utopie, însă un iniţiat nu numai că evită inteligent astfel de conflicte, ba chiar evită sursa acestora: istericele tâmpite care refulează neîntrebate. Gata, că mă doare capul! :))

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Ce caut eu acolo

Na, că m-aţi provocat! :D

Silvia:
stau în faţa unei pagini deschise în word
ca în faţa unui cec semnat în alb
şi nu e vorba de încredere

Alina:
stau şi eu aici în faţa unei pagini albe deschise în word
aş putea să încep prin a seta nişte dimensiuni
sus jos stânga dreapta letter
a4 a5 sau pur şi simplu o pagină la întâmplare aşa cum
e viaţa asta
dragostea asta
fără nume fără de vârstă fără
limite cecuri bilete de avion orare checkpoints
aveţi ceva de declarat doamnă
ceva ascuţit vreun foarfece cu care să vă tăiaţi
unghiile părul să faceţi
praf timpul
am doar o pilă şi o pereche de zaruri
nu aveţi nevoie de pilă doamnă
zborurile noastre spre dragoste sunt toate rotunde

Cristina:
pagina mea deschisă în word
către mine
străvezie
ieri te holbai pierdută de tot în spaţiul alb
treceau prin tine, tu traversai meridiane până la ei
figurile lor, ce frumuseţi interzise, ce caută ele pe screen-ul tău
frumuseţi inventate de dumnezeu pentru el însuşi
tintinnabulum, nuştiuceînseamnă, dar ei, figurile alea tinere, împăcate
şi cu gulere albeee...

voiam să scriu câte ceva în pagina mea albă deschisă în word
către mine
voiam să te transform pe tine, hârtie virtuală, în oglindă
pentru dragostea asta rotundă pentru ei şi pentru mine
ca pământul care mă rezistă tot mai grea
de păcatul egoist ce tocmai mi l-am aruncat pe umeri



Surse de inspiraţie: cele de mai sus +



(Adiemus - Songs of Sanctuary - Tintinnabulum)

+ dumnealor, via Monik

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Soarta unei mame

Am întâlnit-o acum câţiva ani pe stradă. Slăbise, parcă îmbătrânise, figura ei era marcată de o suferinţă permanentă. Purta o placă dentară pe care nu avea cu ce să şi-o fixeze. Nu mai era N cea pe care o ştiam eu: veselă, ghiduşă, glumeaţă. Avea o povară. Ştiam deja despre ce era vorba. Parcă nici nu îndrăzneam să deschid subiectul.
De-atunci să zicem că n-am uitat-o, dar a rămas într-un con de umbră. Astăzi îmi reapar veşti despre ea. A ajuns femeie de serviciu la gară. Arată foarte rău, nu mai are cu ce se îmbrăca, trăieşte de pe-o zi pe alta, a încercat de mai multe ori să-şi ia zilele, are casa amanetată, e datoare la bănci, nu mai are nici cearşafuri pe pat, curând va rămâne pe drumuri. Este un chin care durează deja de ani buni de zile. Este "opera" unui FIU care a luat calea drogurilor, care nu se mai poate dezvăţa, cu toate eforturile depuse de maică-sa, cu sesiuni de dezintoxicare şi altele, "opera" unui fiu care i-a vândut TOTUL din casă...

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Feierabend* de voie de nevoie

Că tot voiam eu să mă mai dau o dată în stambă, ieşii la câmpul muncii în stradă şi m-apucai să tund frumuseţe de gard viu, înjurând în sinea mea pe vecinul de dedesubt (ăla cu care mai şi grătărim din când în când) că s-a apucat să reamenajeze grădina şi că a făcut-o într-un mod atât de pretenţios încât nici nu-ţi mai vine să mai calci în ea, darămite să laşi resturi de gard, oricât te-ai chinui să cureţi. Aşa că luai ferăstraul, scosei cablul afară, grebla, mai înjurai o dată vecinul, fiindcă grebla mea n-are loc să strângă mizeria şi m-apucai de treabă. La ora asta, în prânzul mare şi într-o zi toridă de vară (care mâine n-o să mai fie aşa) nu e nici ţipenie de om pe stradă, dar tot mai trece câte unul chiombelindu-se la o femeie făcând muncă de bărbaţi. Tunsei binemersi un gard, eram la retuşat. Şi mă trezii că tăietoarea mea nu mai merge. Cauza am descoperit-o imediat. S-a întâmplat şi lucrul de care mă temeam (de fapt, mai mult D) la un moment dat. Am tăiat cablul. :)) Nu mai am ce face. Am strâns şandramaua, am curăţat şi am plecat acasă. Şi când mă gândesc că plănuiam să tundem şi gazonul, tot astăzi. Iar cablul nu e al nostru.

LE: Vecinul înjurat mi-a reparat cablul. :D

* Feierabend = liber (după muncă)

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Dormi uşor, Moţule

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Viaţa ca un film sau leapşa de la Gavagai

Că tot n-aveam despre ce scrie, mi-a dat şi mie Gavagai temă.
Dacă viaţa mea ar fi un film, n-ar fi unul singur, ci o serie de ecranizări ale unui roman fluviu, dar nu din-ăla pe mai multe generaţii, ci unul care să reprezinte mai multe capitole (mai mult sau mai puţin divergente) ale existenţei mele de până acum. Inspiraţia mă lasă baltă când e să dau titluri, mai ales în acest caz când stau prost la capitolul filme. Crecă nu există nici-unul care să se potrivească în acest sens, fiindcă numai eu ştiu de câte absurdităţi neecranizabile am avut parte.

Leapşa merge la... la Ionuca.

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

...

A trecut mai bine de o lună de când nu îmi mai vorbeşti, de când ai dispărut. Stai închis într-un birou. Îţi faci de lucru singur până îţi trece timpul, dar nu te interesează ce mai fac (vorbeşte orgoliul). Niciodată de fapt nu te-a interesat. Decât în momentul în care te-ai îndrăgostit şi nu trebuia. Întristător. Umbli aiurea pe net, te pierzi în filme, vai de capul tău, că nu poţi face nimic concret pentru tine. Rămâi fantomă, chiar dacă mă enervezi la culme! Am eu două vorbe pe care ţi le adresez cu lipsă de nădejde: eşti fenomenal, dragule, dar să fii sănătos, fiindcă fac tot posibilul să te ignor. Îmi vine să-ţi trag o mamă de bătaieee...



The Guggenheim Grotto - "And A Tear Isn't Such A Bad Thing"

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche