Vine 4 Advent. Deja

Ieri am avut maraton în bucătărie. Aveam chef să coc prăjiturele. 7 rețete. Din fericire m-am apucat de acest (mic) proiect acum 3 zile. Fără grabă. Ieri LS a stat pentru prima oară singur (fără mine adică) la bunici acasă. A fost minunat. Ce mi-a lipsit această liniște... Sunt o mamă iubitoare, dar am și eu limite. Mai multe decât mama. Azi am luat-o de la capăt cu micul meu rățoi chiț chiț, cu împlinirea că cele 7 feluri de dulciuri stau cuminți în cutiile de tablă și își așteaptă sfârșitul în gurile noastre pofticioase.

Indignare

Sinuciderea - atitudine necreștină. Dacă unui criminal în serie i se face slujbă de înmormântare cu tot tacâmul, de ce nu i s-ar face și unui sinucigaș care face un pic de "curățenie" lichidându-se mai bine pe sine însuși. Sinucigașul și criminalul sunt doi păcătoși care au nevoie de aceleași rugăciuni. Mai sunt și alții în afară de B.O.R. atât de NEIERTĂTORI?

Primul cântec cu care LS ne imită de vreo două zile:

Rețete culinare în reader

Am zis că plec? Nu. Am zis că poate. În fine, nu voiam decât să te (vă) enervez un pic cu o rețetă culinară nemaipomenită, de la care nu pot să dau înapoi ori de câte ori mă luptă un mănunchi de linguri prin stomac.
Și anume... Unt pe pâine

Se face în felul următor:
Ai nevoie de unt (după gust, dacă vrei, tot pachetul), pâine (la fel), un cuțit cu care să tai pâinea, opțional unul cu care să întinzi untul și un fund de lemn pe care se petrece evenimentul.
Iei pâinea, o tai felii, câte vrei (în funcție de cât de mare e lupta de linguri), culci feliile pe fundul de lemn, râcâi tacticos cu cuțitul pe unt (sau tai din el) și îl întinzi la fel de tacticos pe feliile pregătite până când sunt complet acoperite, iar stratul de unt îndeplinește grosimea optimă. Nemaipomenit de gustos!!!

Treaba de mai sus e o satiră la nenumăratele bloguri de rețete culinare (doldora de reclame) care livrează pentru proști (și pentru trafic) rețete de genul: piure de cartofi, cartofi prăjiți, ouă-ochiuri, tartine și altele de genul. Rețete la care lumea nu mai are niciun dram de inspirație. Un ciocan în cap și mai mare mi-l oferă cu generozitate exact blogurile acelea cu super prăjituri și super preparate, pe care le păstrez cu încăpățânare în reader.

Sunt într-o fază așa de neutră (aș putea spune că e chiar plictisitoare, dar în echilibrul ăsta mi-e cel mai bine, e un echilibru precar dacă aș sta să-mi amintesc de prostioarele care îl strică), încât nu mai am chef de scris. Nici măcar să consemnez progresele juniorului. Ce mai turavura, toți ne comportăm după cam același pattern. Nici nu mai am timp de bloguit, de citit bloguri prea puțin. Unii chiar mă enervează deja, așa că îi șterg treptat din reader. Îmi vine să închid blogul. Până data viitoare.

Poimâine plec şi iar mă trezesc spunând că nu mi-a ajuns, deşi am avut mai mult timp ca în alţi ani. L-am petrecut în mare acasă ferindu-ne de căldură, m-am revăzut doar cu câţiva, nu neapărat din comoditate, dar mi-a fost totuşi foarte greu gândindu-mă la copil şi la răbdarea pe care trebuie să o fi avut, de a fi purtat cu mine peste tot, răbdare ajunsă uneori la limite şi transformată într-o chiţăială obositoare. Nu mai am chef să mă întâlnesc cu nimeni. Unii au rupt singuri legătura cu mine, ce sens mai are dacă nu suntem aproape unii de alţii? Nu toţi freacă menta virtual aşa ca mine, mă rog, eu am o scuză, nu mă pot desprinde de tot, probabil că şi eu o s-o las mai moale şi-o să-mi fac alt program. Nu îmi promit nimic, că mă cunosc deja, aş vrea doar să citesc mai mult, de exemplu şi, evident, să mă ocup de familie, de casă, de altele. La revedere, Ro, mai ai multe de învăţat.

Lumea mea e în afara timpului

Mai adineauri aveam în minte câteva idei despre care aş fi vrut să scriu. Atât de importante, că le-am amânat din varii motive concrete şi le-am uitat. Exact cum mi-am imaginat, regăsirea nu a fost (nici nu prea avea cum) să fie aşa cum am visat-o. O autoamăgire tipic mie. Nu mi-ar fi trebuit decât o reconfirmare. Atât. Să ştiu că nu s-a schimbat nimic. Aş fi luat-o cu mine şi m-aş fi legănat în ea, atunci când aveam nevoie. Mai am mai puţin de o săptămână şi-mi doresc să nu mă întorc cu un gust amar, ci doar cu împăcarea şi mulţumirea că am reuşit şi anul acesta să mai ajung pe-acasă, ca am revăzut pe cei dragi, aş fi vrut să ies mai mult, să mă plimb, dar copilul e prioritar. Unii zic că mai e timp să ne revedem, eu percep de data asta altfel timpul.
Am iarăşi nişte planuri pentru după întoarcere. Aş vrea să fiu la fel de puternică aşa cum îmi propun, dar micul meu motan e într-o fază cu multe crize, furii, dependenţă, independenţă, curiozităţi, terorisme, şantaje, frici (mai vechi sau recent dobândite)... Trebuie să văd cum să fac.

Regăsire în vis. O amprentă afectivă inegalabilă. Poate nici măcar într-o lume paralelă. Mi-era dor de ea. De mine însămi în îmbrăţişarea aceea. Cât de curând mă reîntorc la binecunoscuta mea neutralitate.

Bune și rele

Vacanța de două luni a lui D se termină duminică. De luni rămân iarăși singură peste zi cu LS. Să văd ce și cum pot face. Viața cu LS e foarte interesantă, dar și (risc asumat) destul de stresantă momentan. Casa e un haos permanent, parcă nici nu are sens să o mai pun la loc în ordine, dar ordinea are și ea efectul ei benefic. Singurele momente exclusiv pentru mine sunt cele când doarme. Atunci mă reîncarc. Sunt în general nerăbdătoare și stau prost cu nervii. Pun asta și pe seama unui preparat cu hormoni la care trebuie să apelez (temporar) doar de nevoie. Zilele astea am reușit să ieșim un pic să ne plimbăm. Noi trei. Că ”noi 5” (a se înțelege și părinții lui D) are prea puține șanse, ori din cauză că e prea cald, ori e prea mult soare, plouă, bate vântul, ori că M are (de exemplu) niște răni în gură și nu-i tihnește călătoria. Plecăm, deci, singuri chiar până la capătul pământului (vorba vine, sunt vreo 450km până în Turingia și apoi Saxonia) și lipsim de-acasă câteva zile. După o săptămână plecăm iar pentru o zi, dar doar la noi în land, ocazie cu care mai exersez condusul. Cu o săptămână înainte vom mai fi străbătut vreo 250km până la Oldenburg. În fine, nimic interesant, voiam doar să menționez că ieri am găsit o țestoasă pe trepte într-un parc pe deal, pe care am pescuit-o cu o mână în timp ce cu cealaltă îl ajutam pe D să coborâm căruțul de pe unde ne cățărasem ca să pozăm o panoramă. La sfatul unor doamne de la punctul de info turistic din apropiere, ne-am deplasat cu animalul până la primul veterinar din zonă și l-am lăsat pe mâini bune. Nu înainte de a servi o masă lecker în ”Pata veche” din Freudenberg. Detalii neimportante. Voiam doar să zic că mă simt un pic (din nou) dezamăgită, deși n-ar fi trebuit să mă mai surprindă, de întorsătura unei persoane. De ce îmi mai pasă nu știu, că doar oricum ori îmi dădea cu flit și înainte, ori, whatever... Oamenii au dreptul să aleagă și aleg. Săptămâna asta am socializat din nou. Chestia asta nu știu ce promite. Dar mai bine decât nimic. Fosta mea colegă de suferință din spital așteaptă din nou un copil, la nici un an de la ultima naștere (cezariană) și după o sarcină cu probleme, o fetiță, în sfârșit, mă bucur pentru ea, eu încă nu-mi permit, de fapt chiar nu am voie, chestie complicată. Cam gata. Cu chiț-chiț în background.

Despre familie și dorul de-acasă

Când m-am hotărât să mă mărit și să plec din țară mi-am asumat toate riscurile posibile, știute și neștiute, fiindcă nu știam în mijlocul cărei familii mă nimeresc, cât de generoși sau de sceptici vor fi membrii acesteia, că nu mai am pe nimeni altcineva în afară de mine însămi, că D n-ar fi fost de fapt cine era (deși l-am ales intuitiv și uite că nu m-am înșelat), că necunoașterea limbii mă va ține o vreme pe-acasă, că nu-s în stare să-mi găsesc un job cu venit rezonabil dacă nu mă zbat mai mult, în fine nu știam dacă voi mai fi în stare să mă întorc în Ro ca să-mi încarc bateriile. Una din promisiunile lui D către mama fusese aceea că nu va trece mult timp până mă voi întoarce, că nu se face anul și revin. Dar lucrurile au întotdeauna propria întorsătură. Viața propriei mele familii depinde de tot ceea ce investim în ea. Casă, nevoințe de zi cu zi, mici plăceri, plimbări, taxe, impozite, sacrificii, mai nou - un copil. Cu greu îmi mai pot permite să plec la ai mei o dată pe an. Discutam aspectele astea deunăzi cu R. Am nevoie de această călătorie, după cum am zis. Ea mă întreba de ce. Că uite, de-abia am reușit să renovăm și noi, copilul e prea mic, că familia mea e AICI. Familie am și dincolo, am menționat. Părinți (ce dacă abia au plecat), frate, bunici. Rudele mele de sânge (cele mai apropiate, că de restul îmi pasă mai puțin). NU, zice ea, familie e cea care îți este aproape, care vine să te felicite de ziua ta sau e alături de tine și vă vedeți și cu alte ocazii. Aceeași persoană e de părere că dacă te rupi de tot de locurile de unde ai plecat îți este mai bine decât dacă te reîntorci periodic și îți întreții dorul ca pe un jar aprins. Că (sic!) de-aia Oma M, de când a plecat (de nevoie, că așa erau timpurile) din Silezia acum nu știu câte zeci de ani și nu s-a mai întors deloc, încă mai suferă de dor și se vaită, dar tot nu se duce. Acum nici n-ar prea mai avea la cine. De ce aș face și eu ca Oma M? Silezia e un loc din care nemții au fost siliți să plece. E o chestie complicată la mijloc. Eu am o altă situație. Și ce dacă? Dar de ce să mă enervez inutil? Ce-mi pasă mie ce crede mătușa X? Cu puțin efort și susținere mi-am luat bilet să vin cu juniorul. Noi doi, că D nu zboară, iar eu iarna (când ar fi plănuit D) nu conduc mii de km cu copil mic după mine.

Uh

Se face curând o lună de când n-am mai scris. Ai mei au venit și au și plecat, LS a împlinit anul și l-a sărbătorit cu părinți și bunici, ne-am plimbat prin și pe lângă munți, pe la castele, chei și târguri de flori (mă rog, atât cât se poate vedea în câteva zile sub statutul de turist obișnuit cu fotoaparat în dotare). D are două luni de concediu de paternitate, stăm toți trei pe-acasă, ne obișnuim împreună, facem zile negre vecinului grătărar care, cum dă soarele, cum bântuie cu gagica prin grădină ca doi huhurezi, de nu-ți tihnește să ieși și tu în intimitatea ta. LS trântește uși și sertare (grătărarul cu gagică și-a imaginat și el cumva că n-avem cum să trăim doar cu șnițele), se deplasează patruped ca o sfârlează și a intrat în era încercare și eroare, a frustrărilor aferente dotate cu crize de afect și mieunat. Are locurile preferate în care ”devastează” și descoperă încet, dar sigur locuri/lucruri noi. Renunțăm încet la piureuri, dar e ca și cum n-ar mânca nimic, ca și cum am lua-o de la capăt. Trăiesc cu senzația că mănâncă iarăși mai des (de fapt așa e, fiindcă doar ciugulește, explorează în sfârșit mâncarea, o refuză dacă nu-i place sau dacă e în alt recipient etc), inclusiv noaptea.
Aș vrea în continuare să fac și alte lucruri, dar nu-mi tihnește, nici măcar dacă stau la computer, LS se ține de pantalonii mei oriunde m-aș afla. Trebuie să mai aștept. :)
Chiar de au fost ai mei pe la noi, nu se pune. M-aș mai duce și eu pe-acasă. Așa cum o fi ea. Măcar să pot citi românește în jurul meu, pe diverse panouri sau pe cărți în librării. În fine, văd eu cum fac, poate la toamnă.

Ura!

Mai am puțin și mă dă lumea iar dispărută. Nu că n-aș avea despre ce scrie. Nici că sufăr de lipsa timpului, ce-i drept în ultima vreme stau cam mult de posteriorul juniorului care explorează cu entuziasm toată casa (mai nou a ajuns și prin dulapuri) sau, dimpotrivă, se ține el de mine, însă am început printre altele să frec manganul uitându-mă la filme (nu spun unde am dat de ele, e netul plin) și jucându-mă niște jocuri care erau faine acum 20 de ani - m-a apucat nostalgia după Bomberman (sau Dyna Blaster) sau după Nibbly (de astea am fost eu îndrăgostită, de alea cu căutatul de comori și săritul peste lighioane, bineînțeles și de solitaire, nu de alea cu  mașini și împușcături). În fine, voiam să pun ultimul episod din concursul leușteanul, că mai departe de atât nu mai merge, pălește de secetă și de alți invadatori (aka iederă și rugi de mure) și vine toamna și oricum nu mai crește, dar are un moț inflorescent plin de păduchi ceea ce îl face cu atât mai spectacular.

În fine, cam asta e, mâine scap de rotunjire, iar peste vreo săptămână se pun ai mei iarăși pe drumuri și noi o dată cu ei, fiindcă mai întâi de toate ne dăm întânire pentru câteva zile în Bayern, pe-acolo pe unde iolarihiii prinde ecou cu adâncime.

Bonus: o pajiște cu margarete și floare.

Începe

Nebunia cu euroviziunea e pe-aproape. Nu ne-am luat bilete. Întâi am zis că nu ni le permitem, apoi (după ce prețul lor a crescut geometric) chiar nu ni le-am permis, azi s-au mai pus câteva la vânzare la prețul inițial, dar tot nu ni le permitem (așa cum momentan nu-mi permit nici binemeritata călătorie până acasă) și nici babysitting pentru LS nu avem. M-am lăsat de euroviziune la fel de repede cum mă apucase, nu-i nimic, l-a apucat pe D, acum face un ultim (sper) tur de iutuburi. Prognosticuri, chestii. Un lucru e cert: dacă ar fi să pui un verdict rapid în legătură cu calitatea muzicii promovate, poți să-ți dai seama de la o poștă care sunt alea câteva piesulici cu o oarecare urmă, infimă și aia, de geniu creativ și care sunt alea care poartă ca o patalama pe frunte înscrisul "scremut special pentru euroviziune", ca să nu mai zic de circăreți.
Deschidem totuși câte o bere și lui LS (eventual) un biberon și deschidem măgăoaia să vedem și noi circul, că doar e organizat pe sudoarea frunților ăstora ca noi care cotizează cu mic cu mare la impozite.

Iată mai jos ce își face parlamentul landului NRW pe banii (și ai) mei:

Entuziasme pre sau postPMS, cine naibii mai știe

Vreau să-mi schimb obiceiurile alimentare. Să vedem când încep și cât mă ține. Probabil până la primul chinez pe care pun ochii.
Vreau să-mi fac săpun de casă, cu flori și plante medicinale.
Vreau să-mi ridic un melc de verdețuri și alte plante aromatice.
Vreau să-mi fac unguent cu gălbenele. (Aștept mai întâi să răsară gălbenelele, dacă răsar.)
Vreau să beau zilnic ceai verde pe stomacul gol. Neîndulcit nu merge.
Vreau să inventez automobilul hibrid cu baterie solară pe capotă și cu sistem de reciclare a energiei electrice. Hai, să-mi fure cineva ideea, că eu personal în orice caz nu o pot pune pe picioare.
Vreau să coc pâine în casă, aștept să-mi cumpăr (în al câtelea cincinal?) mașina de copt.
Vreau să mă reapuc de pictat. De bricolat. Să mă apuc de cusut (traiste, păpuși, perini, așternuturi etc). (N-am mașină de cusut.)
Vreau să fierb dulcețuri și conserve.
Să-mi sortez teancul de rețete. Să-mi fac caiet de favorite.

Gata, mi-a trecut. :)

Sper să fie ultimul de astăzi

Ce poți face cu 2000 de euri?

Pleci în concediu. Închiriezi un apartament pe două luni și îți petreci tot sejurul pe balcon uitându-te la munți.


Ce faci cu 14 euri în loc de 1,99?

Îți cumperi un șampon mișto (de la o firmă englezească de cosmeticale bine parfumate, că știi tu de ce) și o alarmezi pe soacră-ta.

Două remarci

D se miră de mine cum de pot să-l car pe junior atâta. Între timp a crescut și e tot mai greu. Un amic a completat: păi ea, ca orice femeie, îl cară pe șold. Instinctual - adaug eu acum, ca o programare genetică, aceea care îți mai și lățește șoldurile o dată cu sarcina (și nașterea).

Zodia sau mai știu eu ce, ursita, mă face să ajung deseori la autoconflicte specifice unei personalități duale. Mă autocontrazic cu ușurință (aici voiam să adaug o comparație cu o rață tăind apa în două, dar am renunțat) în gândire, în exprimare, în dorințe, în atitudine, în orice. Un exemplu cu care mă confrunt în ultima vreme se referă la faptul că am început să iau proporțional în greutate (cam ca juniorul, așa) și îmi ofer explicații de genul: de când nu mai alăptez rețin calorii, statul acasă (sedentarism) și nu în ultimul rând alimentația (nu zic deloc) "sănătoasă". Ideea e că nu mai știu dacă există ceva pe lumea asta neatins de gheruțele industriei alimentare, nu aș mai putea să mă feresc în niciun chip, doar dacăăă (și aici vine autocontrazicerea) nu mă fac eu fermieră atoateproducătoare. Ce consum să fie rodul muncii mele asidue și neîntrerupte, brățara mea de aur. De unde să încep, vine întrebarea-răspuns ca o replică a monstrului de comoditate de dincolo. Să mă zbat sau să mă otrăvesc în continuare cu junkfood biologic de calitate?

Osama confundat cu Obama

Mi se pare supeaiurea să mai și declari în direct cât se poate de clar că te bucuri de moartea cuiva. Pe de altă parte să nu uite nimeni că, deși este un simbol, a omorî iepuroaica înseamnă să-ți urci în cap o groază de "pui" pe care îi lasă orfani în urma ei.

Nuntă

Ăăă, deci la doișpe fără zece vine Cate, iar la paișpe treizeci se pupă cu Uiliam pe balcon.
După care fus orar? ;;)

Plictisitor

Printre atâtea fapte bune am făcut și o boacănă. Am avut un blanc pe creier, altfel nu se explică de ce mi-am băgat nasul unde nu-mi fierbe oala în timp ce am fost avertizată de mai multe persoane, adică ce ție nu-ți place altuia nu-i face, adică m-a mâncat undeva și am săpat în grădina care nu-mi aparține, despre care crezusem că e ca și abandonată și, evident, am fost văzută de la fereastră (e și greu...). Voiam să nu tac mâlc, dar abia ieri am prins ocazia să îi vorbesc proprietarului. Altfel nu ar fi zis nimic săracul. Om binecrescut și la locul lui. Era totuși vizibil dezamăgit, în zelul meu muncitoresc i-am dezgropat (și ciuntit) (cel puțin) una dintre plantele lui favorite, o specie rară greu de găsit (în mintea mea o buruiană, zău că așa arată), pe care am îngropat-o la loc și am călcat ușor pământul deasupra ei cu speranța (certitudinea, chiar) că își va reveni. Nu i-a plăcut moșului, așa cum nu mi-ar fi plăcut nici mie. Am mărturisit că uneori sunt idioată și că n-am cuvinte care să mă scuze. Am lăsat-o în coadă de pește.
Restul zilei l-am petrecut în casă după ce prezența peretuă a vecinului grătărar care se bucură de frumusețea grădinii împreună cu gagica a început să mă enerveze. Trebuie să-mi aleg zilele (sau momentele zilei) când sunt într-adevăr complet singură. Am nevoie de liniștea mea (de) singuratică. D nu prea m-a înțeles, așa că a rămas în grădină bătut de soare, cu tot cu măgăoaie și dyna blaster online, în timp ce fericiții serveau prânzul sub marchiză cu tot cu musafiri. Cul, na? În fine, ce să mă mai strofoc, n-are sens, ieri a fost ieri, azi e azi.
Desigur, vreau în continuare acasă.

De ce froh

Paști cald, însorit, ninge nestăvilit cu polen, țuțuroiul stropește cerculețe în balta cu pești roșcalii, pe masă sub marchiză cântă un miniradio, gagica vecinului își spală câinele cu furtunul. Vecinul preia stropitoarea și îi schimbă jetul. După ce udă bine animalul se repede cu bună intenție spre micul meu metru pătrat de pământ pe care alaltăieri l-am curățat și l-am îngrijit cu bunăvoință. Am despărțit și replantat căpșunii, am semănat măcriș într-o jardinieră, am îngropat câteva rădăcini de dalie și niște bulbi uscați (petrecuți) de frezie. Peste noapte jardiniera a aterizat în pământ (deranjează vizual). În mintea mea jetul puternic de apă a dezrădăcinat căpșunii și a împrăștiat semințele măcrișului care nu ar fi trebuit să ajungă nicăieri altundeva în grădină. Metrul ăla de pământ era al MEU.
Ieri a fost frumos: ne-am plimbat familia cu vaporașul pe Rhin și am servit o înghețată care nu era a mea. Pe-a mea a servit-o altcineva. Am vopsit zece ouă. Nu mai am chef de păscuțe. De ce froh? PaștE fericit (nu există), PaștI fericit... E o tâmpenie. Această expresie vine din altă lume. A celor mai puțin profani. Mai am nevoie de o schimbare, dar presupune mari sacrificii. Așa că rămân profană (semi). Vreau acasă.

vreau acasă

Am pus

poze noi cu leușteanul

Concurs cu leuștean

câtu-i lunca și Beiușu, nu fecior ca bădiuțu

voiam să precizez că provocarea-i mare, dar nu am șanse de câștig: leușteanul meu o fi la fel de bătrân ca Moshul Fetei, dar e firfiriu, vecinul de deasupra (care știe de el) nu (mi) l-a tăiat așa cum mă temeam, doar la ciuntit un pic, nu-i nimic, salvai eu astăzi rămurica respectivă, ca s-o pun la păstrare în congelator.

Nu mai știu pe nimeni cu leuștean prin zonă, dar fac apel la ăia câțiva cititori diasporeni care mi-au mai rămas, poate se știe vreunul cu musca pe căciulă. Hai, fraților, la concurs! Care aveți așa ceva prin grădini puneți pe panoplie, să vedem și noi.

Scaietino, uite poze.

 

Update 20 aprilie (la cerere): 

Nu pot să-mi dau seama cât a crescut, era deja măricel la prima poză. Undeva pe fundal (spre colțul din dreapta jos, printre bălării și iederă) se află micul tufiș de leuștean.

Bonus, instantanee din grădina noastră, azi:

alte aiureli

dacă aș întâlni un djin i-aș cere o casă fără cabluri, fără sertare și uși, fără obiecte (sticlăraie) pe jos, fără ghivece și pământ de flori, fără flori, fără telecomenzi, scaune, mese, mașini de scris și telefoane, fără hărți, cărți și reviste, fără scări pliante și lampadare, fără scaun de toaletă și perie, fără ceas, eventual o casă goală. ceea ce e un nonsens pentru junior, dar o liniște pentru mine.

treipuncte

îmi vine să descriu, cât e cald, dar își pierde, își pierde farmecul, iar dacă păstrez acest mic secret acasă, acolo unde îi stă cel mai bine, peste un Timp când voi reveni asupra acestor rânduri voi fi uitat deja... am să spun doar că e un vis aproape imposibil căruia i-am dat deja un șut memorabil în neant. ceea ce s-a Terminat s-a terminat, așa cum se taie un film.

Soare tralala

Băi, a venit finally primăvara! Înainte să ies un pic cu juniorul să profităm și noi de ea mi-am amintit de-o chestie de la începuturile mele pe-aici: o sumedenie de cărucioare prin oraș. Cu copii în ele, desigur, unii chiar foarte mari, adevărați copiloi, asta m-a frapat, căci la vârsta aia locul meu (de exemplu) mi-l luase frate-miu, eu trebuia să merg, că de-aia aveam două picioare. Curând am înțeles încet, încet. Mamele ies la cumpărături sau la alte distracții asemenea și pe ploaie și pe vânt (cum zice reclama) și își cară pruncii cu ele, nu îi plasează sistematic acasă la bunica, infrastructura le-o permite și ea, toaletele (ba chiar unele magazine, cum e drogheria DM, în propria incintă și chiar cu propriile produse) oferă mese/spații de înfășat, străzile și autobuzele - spațiu de plimbat căruțul, unele parcări - suprafețe mai mari pentru familii sau mame șoferițe ș.a.m.d. Și zic, își cară pruncii ore întregi cu tot arsenalul după ele, iar pruncii obosesc, adorm, deci cel mai potrivit loc o bună bucată de vreme e căruțul cu groaza de accesorii sine qua non (husă de ploaie, umbrelă, plasă de țânțari și de cumpărături + Belustigungmaterialul aferent pentru momentele de maximă plictiseală. O singură dată l-am scos pe LS în București cu landoul. Ne-a ajuns. Noroc că ieșirile la metrou au măcar o portiță încuiată prevăzător cu cheia.
Și fiindcă lumea s-a înmulțit simțitor (împreună cu noi) în ultimul an, e o adevărată paradă de cărucioare ieșite la plimbare. Mă duc și eu astăzi din nou să profit de primăvara pe care acum un an am urmărit-o de la geamul spitalului. Sper să și termin de bloguit cu această ocazie*, ca să nu mă mai minunez a nu știu câta mia oară de gradul de idioțenie ce mă caracterizează de la o vreme, mai ales de când am copil.

LE: adică azi, acum, când juniorul miau-miau și chiț-chiț abandonat în cușcă (a se înțelege țarc)

9 luni și jumătate

Tschüss Milch, hallo Brötchen! Și uite așa nu mai știm ce să facem cu băiețelul ăsta năzdrăvan, care (momentan, sper că doar azi) nu mai vrea să pape lăptic.
Chiflele sunt mult mai interesante după ce le-am descoperit în acest weekend la Frühstück. Păpița cu bucățele e și ea o corvoadă, fiindcă mi-e lene (nu știu încă) să mestec. Mai bine mor de foame sau poate (speră mama) nu.
În rest, descopăr lumea tirip, tirip, târâș prin casă, mă tentează ușile de sticlă de la comoda tv, ordinatoarele din raft, frunzele din pom, borcănelele și sticlele goale de pe jos din cămară, coșul cu hârtie veche de lângă coșul de gunoi, pământul din ghiveci, sertarele de sub masa de înfășat, obiectele de pe noptiera mamei, cabluri, prize, peria de curățat wc-ul. Pienașul de la buni și-a pierdut de mult farmecul, nu mai vorbesc de restul jucăriilor. Nici măcar de hopsi.
Și îi imit, desigur, pe mama și tata. Seara în loc de nani mă distrez o bună bucată de vreme țopăind la balustrada patului. Și așa mai departe.

Te

Uitasem de poem în fiecare zi. E un mic proiect abandonat. E o părticică dintr-un acrostih. A rămas aşa din lipsă de cuvinte, e mai degrabă o îndoială, e adevărul celui care îl citeşte. E o prostioară. Aşa a fost să fie. Cine ştie cunoaşte.

Albumul lui LS

Nia, am pus poze noi cu Leander (vezi meniul din dreapta). Destul de multe cred, aveam de recuperat. :D

La noi vine încet primăvara. Mai întâi - nişte ger de crapă asfaltul, dar un soare minunat pentru o zi de tren de carnaval la care nu mă duc, că nu-mi plac beţivii, nu-mi place aglomeraţia şi nu mai ştiu ce nu îmi place, dar oricum tot inconfortul pe care îl presupune relaţia carnaval + beţivi. Gagica vecinului de dedesubt (a treia pe care o cunosc de când sunt p-aici) s-a apucat de curăţenie în grădină. Nu-i bai, mi-am tuns şi eu mâna de trandafiri mai alaltăieri şi sper să supravieţuiască şi ăştia din spate, că vecinul nostru bineintenţionat se laudă că nu mai are niciun chef de grădinărit, dar vrea să-şi zidească grătar tocmai pe bucăţica de pământ de pe care mi-am admirat de la fereastra bucătăriei buruienile din anii trecuţi. Gagică-sa vrea să-şi ridice un "melc de plante aromatice", chestie la care visez şi eu de multă vreme, dar aştept ocazia, banii şi mai ales informaţiile necesare ca să nu fac un mare rahat. Cred că mi-o ia înainte, ea are timp, oricum, nu cred că ştie de intenţia mea.
Ieri am văzut un album fain cu poze vechi din familia lui D, bunici, străbunici, frumos încropit, cu datele aferente, cu diverse acte vechi şi scrisori. Una dintre ele era scrisă de străbunicul lui D către fiica unei gazde într-un alfabet german vechi, în care povestea despre fuga din est către vest din perioada imediat următoare războiului (al 2-lea, mondial). O poveste tristă despre un om care îşi pierduse în toată această tevatură soţia şi fiica (le-a regăsit ulterior în vest) şi care urma să fugă şi el, despre trenurile care se umpleau cu o viteză uluitoare, cu graba şi disperarea şi cu teama de a nu rămâne, care lăsau în urmă orice brumă de bagaj adunat din agoniseala de-o viaţă. Oameni care plecau doar cu ce aveau pe ei, doar ca să scape. Uitându-mă la acest album, mi-am amintit că am de gând să întocmesc un tablou cu arborele familiei, cu poze şi date, cu cei mai tineri şi cei mai bătrâni membri, mergând până la stră-străbunicii de la care am reuşit să mai salvez nişte poze. Habar n-am în al câtelea cincinal.

Gagica încă mai strânge uscături, resturi de plante în saci de plastic. O văd în direct pe geam în timp ce scriu. :D
Mi-e dor de nişte oameni. Sunt toţi departe. O parte se ştiu ei care sunt. Deh... Cam despre astea scriu. Încă mai am curăţenie de făcut.

Cel mai frumos cuvânt

Pe care îl aud (oficial, cred) de aproape două săptămâni (notez 19 februarie) este mama. De ieri LS îşi pune singur suzeta. Nu cred că o să notez fiecare prim lucru pe care îl face LS. Sunt progrese care se adună şi se suprapun. De exemplu, de când are voie să şeadă (în sfârşit) direct pe podeaua (cea nouă şi curată, încă) din living, a exersat fără prea multă ezitare târârea în patrupedie (sună urât al naibii 4labe). Curând îmi va face o vizită şi în bucătărie, dar mai am de strâns, de reorganizat de curăţat, etc.

Mărunţişuri

* A început era primelor claxoane în trafic. Uite o zuză care se scuză. Iertaţi, vă rog, aeriana, că e începătoare. Aici nu se pun (acceptă) lămâi în parbriz. Deci, atenţie restu' lumii!

* Pentru acest cincinal cam gata şantierul sus la noi în casă. Dar mai sunt o sumedenie de lucruri de făcut. Am întocmit o listă. O las deschisă.

* Chiţ chiţ chiţ, pune-i suzeta, scuipă suzeta, pune-i suzeta, spală nişte vase, scuipă suzeta, pune-i suzeta, scapă suzeta, ia-l în braţe, pune-l în ţarc, mai spală nişte vase, chiţ chiţ chiţ, pune-i suzeta, scoate ceva din frigider, scuipă suzeta, dă-i o jucărie, chiţ chiţ, pune-l în hopsi, apucă-te de gătit, miau, miau, ia-l din hopsi, dă-i să pape, pune-l în ţarc, pune-i suzeta, scuipă suzeta, mai ia-l şi tu că trebuie să duc rufele în pod, chiţ chiţ, schimbă-i scutecul, ninini nanana, chiţ chiţ chiţ, ia pune-l în wrap, pune-l în spinare, nani.

.

angel of mine, scrisoare, trifoicupatrufoi, albastru, angel of mine, portret de tânără în cărbune, scrisoare, scrisoare, scrisoare, angel of mine, angel of..., angel...

Cum închizi gura unei fantome

Îi serveşti trecutul pe tavă.

Fantomele din viaţa mea

Nu vorbesc de stafii, că nu-s acelaşi lucru. Alea îşi mai arată codiţa din când în când, trimit băiatului mesaje de crăciun şi paşti şi îşi dau întâlnire cu el în centrul vechi când au ocazia. Sunt inofensive, dar nu le suport, am mai vorbit eu de treaba asta, mă epuizează energetic, aşa că mă opresc. Fantomele sunt diverşi ecşi care şi-au lăsat cumva amprenta de-a lungul timpului. Like I care, de mi s-ar spune să le las în pace, eu ajung (întâmplător sau nu) din nou la ele, iar unele se întorc singure la mine. Ele fac parte din mine. Dar de-ar mai fi ceva de înnodat între noi... Nu mai e nimic, doar ciorbă rece. Nici măcar de dragul amintirilor, aşa cum au fost ele dulci, amare, banale. Ce mai faci, cutărică, iaca bine, pa. Asta fuse şi se duse. Să mă zbat, are vreun sens? Rămân cu toatele virtuale, în neantul lor, mai un like, mai o ciupitură (gata şi ciupiturile, ce e prea mult strică, te-nveţi prost), tăcerea e în continuare de aur, eu trebuie să-mi ţin capul pe umeri, die Kugel, die manchmal nicht richtig funktioniert, dar cine e perfect?

Chestii

Mie-mi plac foarte mult târgurile de "hand made" şi de (cum zic nemţii) "Feinkost" (ceva de mâncare nu neapărat de lux, dar ceva special pentru gusturi fine). Acolo găsesc cel puţin un stand sau o tarabă care vinde lucruri originale. Hand made şi cu "Pfiff". În fine, pe la astfel de târguri vine cineva care vinde ori muştar, ori miere sau dulceaţă sau ceva din care poţi proba. El desface câteva borcănele şi pune la dispoziţia clienţilor nişte beţigaşe de unică folosinţă. De altfel menţionează prin diverse afişe că după fiecare probă trebuie să iei un beţigaş nou. Ei, pe lângă asemenea standuri se găseşte cu regularitate cel puţin o persoană (un potenţial client) care din plictiseală sau prea mult timp la dispoziţie sau pur şi simplu ambiţie stă şi observă cine schimbă beţigaşul. Şi tu ce faci: iei un beţigaş, probezi şi îţi zici ei, lasă că merge şi cu capătul celălalt, apoi într-o fracţiune de secundă răsuceşti beţigaşul pe degete, probezi din nou şi te trezeşti cu "paznicul" (care n-a văzut manevra ta) că bombăne sus şi tare (ca să audă toată lumea) cât de neruşinat eşti, că microbii din gura ta ajung acuma în borcănelul din care gustă şi alţii şi aşa şi pe dincolo. Aşa că, drag cititor, te rog să nu faci rabat de beţigaşe chiar dacă (teoretic) nu-s pe banii tăi (practic sunt calculate minimal în preţul produsului probat/cumpărat). Altfel te trezeşti cu astfel de lame-eri care nu ştiu decât una şi bună.

De câte ori juniorul doarme, am auzenii că s-a trezit şi plânge. Aşa că verific periodic mogâldeaţa din pat.

Mai voiam să zic ceva, dar am primit între timp o vizită şi am uitat.

Bâz bâz

Cred că lui LS i se pregăteşte primul dinte. Îi simt vârful ascuţit la palparea gingiei. Unii ne-au urat distracţie plăcută, până acum nu pare aşa grav. Nu ştiu dacă tăvălelile prin pat, frichinelile şi datul inevitabil cu capul de tăblia patului şi postúrile încârligate în care adoarme au vreo legătură. Înainte de a face în sfârşit năniţă se ridică de cel puţin 15 ori în picioare la bară. Sau stă acolo până începe scandalul. Totul este astfel superinteresant.

Cum am luat eu permisul de conducere

(* am băgat intensiv vreo 26 de ore de conducere în 20 de zile, noroc că am schimbat şcoala)
* evident că eram obo 
* vremea a fost superok: nici soare orbitor, nici ploaie
* am aşteptat circa 2 ore jumate până mi-a venit rândul (s-au lălăit şi nu m-au anunţat din timp)

* când am pornit am uitat să eliberez frâna de mână
* m-am oprit la primul semafor (era pe verde) cu săgeată verde la dreapta pe plăcuţă (era nevoie doar la roşu), iar instructorul m-a rugat să nu inventez reguli noi :D
* pe autostradă examinatorul m-a rugat de 3 ori să dau gaz (a merge încet e superpericulos)
* tot examinatorul m-a rugat la un moment dat să păstrez distanţa corespunzătoare faţă de maşina din faţă
* la o intersecţie din cartier mi-a murit motorul (uitasem să schimb într-a-ntâia şi am recunoscut pe loc greşeala)
* în parcare am parcat maşina un pic strâmb

 dar

* cred că a fost suficient de bine şi, mai ales,
* am avut un examinator binecrescut şi amabil
* pe care l-a ţinut instructorul de vorbă
* aşa că m-am relaxat (eu, sfincterele nu)

Yuhuuu

De azi am permis de conducere la purtator. Finally. :D

8 luni

LS a împlinit alaltăieri opt luniţe. De ieri repetă oficial o silabă (ceva de genul bea-bea-bea), iar de astăzi se ridică singur în picioare ţinându-se de beţele de la pat/ţarc. În rest mă miţăie la cap (un fel de râsu`-plânsu` simultan) ca un mic terorist ce e sau, dimpotrivă, e foarte cuminţel. Cred că a intrat în ceea ce se numeşte angoasa lunii a 8-a. În fine...

Fleacuri

Cutăriţă a ciupit-o (de fund) pe cutăriţa. Aşa ar arăta o frază standard la ştirile noi din cartea cu feţe. Ce bine că ea rămâne (speră unii) privată. Dacă s-ar vedea câte pete vineţii am colecţionat deja... By the way, aş scrie o poezioară care ar începe aşa: Îmi place când mă ciupeşti. Nu ştiu însă cum continuă. Mi-am pierdut orice urmă de antrenament.

Lui R îi place să desfacă de fiecare dată ambalaje noi. Mie îmi place să scap mai întâi de alea vechi. Deci tot ce e de terminat, de consumat, de golit e un muss urgent. 

Chestii

Uite cum mă întorc eu în timp. În dimineaţa când ai plecat de la mine am scris acest poem. Din fericire nu îţi este (era) dedicat. :)

Şi mai departe în timp. Un gest spontan şi fericit: o iei în braţe radiind şi te învârţi cu ea şi o săruţi tandru.
Apoi vă ascundeţi de ploaie. Apoi lăsaţi frâu liber genunchilor pe sub masă. Apoi ea adoarme cu haina ta (uitată) în braţe.

Gutes Gefühl

Cred că sunt într-o perioadă în care curbele bioritmului meu sunt toate deasupra. Aşa încerc să-mi explic (deşi, stai liniştit, nu mă zbat prea tare, eu, aia care îşi consumă de obicei energia făcându-şi mii de griji) de ce am o oarecare senzaţie de bunăstare. Anumite lucruri încep să se mişte vizibil. Şantierul nostru o ia din nou din loc, două camere sunt acum gata, noua baie este şi ea folosibilă, în hol se izolează a doua uşă şi se zugrăveşte. Din camera asta am mutat în sfârşit şifonierul. Cât de curând zugrăvim şi aici. Fac intensiv ore de conducere. Şi funcţionează. În sfârşit. Pe neautomată. Whatever...

Cum spuneam...

Cum de reuşesc să-mi revin atât de repede după ce tânărul pacheţel mi-a livrat o căruţă de nervi fiindcă nu-mi împlineşte aşa cum vreau eu aşteptările? Desigur, nici n-ar avea cum să facă altfel. Face şi el ce poate, învaţă doar. Dar nervii ai cu rămân? El adoarme seara, se trezeşte mai apoi (cât de curând) de foame, e hrănit prompt, pare obosit, îl întind înapoi la nani, iar el începe tăvăleala şi cel puţin două ore nu mai există speranţe de somn, noi obosiţi, unchiul-tata n-are treabă, nervii mei la limită. Pacheţel a început să "vorbească" nonverbal, prin intonaţii. Încearcă târârea, îi iese parţial. Mai are de exersat.
Am reluat lecţiile de conducere. Sper să-mi iasă de data asta, că m-am săturat.

Data de azi în loc de titlu

Aş fi ipocrită dacă aş spune că am nevoie de ajutor. Aş fi ipocrită şi dacă aş spune că n-am. Îmi place de cele mai multe ori să mă descurc cu forţe proprii, aşa cum există situaţii în care corvoada necunoscutului mă dă peste cap, în care abia îndrăznesc dacă nu e cineva alături de mine.
În ultimele seri cred că am dereglat programul de somn al maimuţelului. Cât mai trag de el vreo 5 minute ca să mai văd şi eu câte ceva pe la tv (să nu mă sălbăticesc naibii de tot), mâţăie de oboseală şi de lipsă de răbdare. Când îl pun în pat începe o tăvăleală veselă cu mirări, lălăieli, vociferări şi râsete abia stăpânite (ale noastre, desigur), care se întinde (ca azi-noapte) până la ore târzii. Dar şi cu o căruţă de nervi când te gândeşti frustrat că uite ce lăptic bun şi nu îl bea şi că dacă adoarme, de ce se mai trezeşte de singurătate. Aseară pe la 8 am stat cu el până a adormit, că dădea semne, apoi m-am dus în bucătărie să mâncăm şi noi ceva, ca oamenii, iar peste o juma de oră cine avea ochii mari? Scheisse, reclam de fiecare dată. Cine să mai adoarmă dup-aia, că intrase strechea în el. Să-l faci ghem şi hop cu el pe geam. E o frustrare din-aia în care ai nevoie de decibeli ca să te uşurezi. Simţi că îţi scapă lucrurile de sub control, aia e. So what? Nu ştiu de ce mă cramponez atâta cu controlul ăsta. Că n-am de gând să-l cercetez de boli venerice când va fi mare. Uneori însă mă sperie gândul că dacă ajunge vai de capul lui (ca să nu vorbesc de tot felul de statute de genul criminal, hoţ, delapidator, cacamaca etc)? Mania controlului meu începe de la felul în care LS îşi strânge plăpumioara şi muşcă din ea, în loc să adoarmă acoperit rezonabil şi merge până la chestii mult mai complexe de genul ce mai face x, s-a răcit, m-a uitat, nu pot să fac nimic, norocul lui că e departe, în fine. Azi dimineaţă ne gâdila un soare vesel din fereastră (dormitorul nostru actual e spre răsărit) şi mă gândeam la primăvară, la banalul ciripiturilor, al zambilelor şi narciselor înflorite în glastre, al ropotului de arteziană din orice orăşel vechi şi liniştit cu case de lemn şi caldarâm de piatră sau cu aerul proaspăt din satul copilăriilor mele, cu dealuri verzi, pâlcuite de lese încurcate şi livezi de pruni şi meri, de pe ale căror vârfuri obişnuiam să scrutez deseori orizontul spre dealurile de la apus cu căsuţe mici şi 3-4 turle răsărind din diverse cotloane şi spre munţii de la nord ale căror creste se observă clar doar în anumite momente ale zilei sau în anumite condiţii atmosferice. Acolo te-am dus şi pe tine, T, cu entuziasm, acelaşi pe care îl mai am şi azi, uite-aşa mă întorc eu în trecut când n-am ce face, uite-aşa uit de micile nemulţumiri de zi cu zi, că ele oricum sunt trecătoare, dacă le lăsăm noi să treacă. Mama şi tata, care citiţi acest blog, vă rog, nu vă cruciţi în faţa acestor tâmpenii, las şi eu ceva posterităţii care oricum nu se va sinchisi de mine, mamă, ce fatalisme, altfel trag obloanele şi le deschid secret în altă parte.

Prostia omenească, varianta fericită

Printre progresele lui LS (by the way, a împlinit 7 luni), unul la care e deja artist e rostogolitul de pe spate pe burtică şi viceversa. Pe lângă astea, dumnealui ridică uşor funduleţul din postura pe burtică şi ajunge în postura patrupedă, moment în care nu mai ştie ce să facă. Dacă îl tentează un obiect în imediata apropiere, totuşi inaccesibil, sare ca o broscuţă înspre el. În fine, se fâţâie şi se tăvăleşte cu o energie nemăsurată. De la o vreme (cam de când a fost răcit şi speriat să rămână singur în pătuţ) doarme iarăşi lângă mine. Cât a fost mai mic l-am pus chiar la margine ca să pot dormi şi eu cât de cât convenabil. În ultimele cazuri l-am protejat cu o pernă din-aia cilindrică de alăptat (am două, chiar, şi nu le mai găsesc locul, fiindcă nu prea le mai folosesc) şi tot n-a mai fost suficient. Copilul meu a căzut până acum de 3 ori din pat. Cu mine pe lângă, chinuindu-mă să mai fur un pic de somn în timp ce el se frichinea fără astâmpăr. Înălţimea rezonabilă a patului nu a permis decât o uşoară sperietură. Ieri a căzut iar cu pernă cu tot. A fost momentul în care m-am hotărât. Trebuie să doarmă în pătuţul lui. Dar cum, când el trebuie să mă simtă aproape, să-mi atingă mâinile, faţa, iar eu să rămân confortabil lângă el până adoarme?
O cunoştinţă mi-a povestit cum a tras pătuţul complet lângă patul ei, a scos rama dinspre ea, iar peste noapte copilul tot în patul părinţilor a aterizat.
Aproape orice pătuţ care se respectă are, cel puţin pe o parte, 3 beţe pe mijloc care se scot din ramă. Pe-acolo copilul mai mare se urcă sau coboară în/din pătuţ. Am speculat ideea dată de prietena mea şi am tras pătuţul lui lângă al meu, fără spaţiu între noi. Am lăsat rama la locul ei şi m-am întins lângă el. Ce păcat, printre beţe e prea îngust, nu trece decât vag câte-o mână. Şi uite-aşa (în timp ce maimuţelul ce se fâţâia în locul lui relativ nou şi neobişnuit) am scos eu 2 beţe, dar nu alea din mijloc, ci (fiindcă pătuţul nostru o permite, aşa am constatat noi cândva când l-am ridicat şi aproape rămăsesem cu ramele în mână şi beţele în aer) pe cele din dreptul capului lui. Mi-am strecurat superconfortabil un braţ înăuntru şi apoi şi pe celălalt, ba chiar îmi are loc şi capul. Într-un final a adormit. Copilul meu şi-a petrecut dormind acolo toată noaptea şi (paradoxal) şi azi până mai târziu decât de obicei, cu excepţiile de rigoare când i se face punctual foame. Speculez, deci, în continuare.
Ieri i-am montat ţarcul primit de la familia fericită de vizavi (care între timp s-a mutat, fiindcă proprietarul de drept nu le-a mai îngrijit de mult casa). Se joacă frumos şi cuminţel înăuntru.
Azi a sosit cu poşta şi foarte prompt şi Türhopser. Nu ştiu cum îi zice în româneşte, eu îi zic aşa - leagănul de ţopăit este un chiloţel atârnat de rama uşii. Cordelina este o fâşie de cauciuc elastică. În acest ham copilul ţopăie până nu mai poate, al nostru ţopăia până deunăzi la taică-su în braţe. La a doua noastă probă (desigur, încă nu ştie cu ce se mănâncă), pruncul meu a adormit atârnând în el.

Primul meu semn evident că îmbătrânesc: îmi trosnesc fălcile în timp ce mestec sau se "agaţă" în timp ce închid gura. Cam gata...

Mărunţişuri de lăsat de-o parte

Am dat peste niste muzici drăguţe. Mă încălzesc cu ele cât doarme pruncul. Ce dor mi-era. Ieri am răsfoit nişte jurnale vechi. Mai bine le-aş arunca. Se vede în ele cât de limitată eram. Mă întorc la ele doar pentru câteva clişee uitate. Le pun la loc într-un raft obscur şi le mai uit acolo pentru câţiva ani. Am iarăşi o senzaţie de jenă, de lehamite. Nu ştiu de ce. Ba ştiu. În fine, văd eu cum îmi trece.

Întrebări de dizolvat aspirina

Ce este aceea o prietenie? Ce fac prietenii cel mai bine: comunică sau îşi tac? Ar fi suficient? De ce risc să îmi pierd capul de dragul amintirilor. De ce îmi regăsesc echilibrul doar în propria familie. De ce când mă retrag, mă legăn aşa frumos şi mi-e bine în propriile amintiri? De ce-am crezut că uit şi eşti din nou la fel de viu?

să mă înveţi să vorbesc, că eu nu ştiu

T

boem, vagabond, artist, de unde ai răsărit, my friend?
anyway, cu entuziasmul şi cu graba mea de a spune în câteva minute ceea ce n-am reuşit în atâţia ani, cred că te-am trimis înapoi acolo de unde ai venit.

Mamă soacră, mi-e dor de tine*

Azi dimineaţă, în timp ce eu mâncam, iar Brombeer se plictisea în căruţ lângă mine până să termin, discutam cu el chestii, filosofii şi îi spuneam "lasă, mamă, că o să te vezi şi tu cu copii peste vreo douăzecişi de ani cum o să facă la fel ca tine acum, cred că aşa m-a văzut şi mama pe mine, poate un pic mai devreme, nu ştiu dacă s-a aşteptat să mă înmulţesc tocmai la treizeci" şi zic, deci "o să vezi şi tu că o să fie frumos, dar cam greu, că trebuie să faci nişte sacrificii, abia acum înveţi, poate, să le faci cu lăsare de inimă, fiind ele motivate nobil"... În fine, ultima parte, aia cu sacrificiile, am adăugat-o şi eu acum, ca să termin fraza şi să-i dau un sens. Tot încercând să adorm la loc a nu ştiu câta mia oară m-am gândit evident la diverse şi mi-am amintit printre altele de nişte persoane din copilăria mea şi din adolescenţă, persoane care au dispărut deja de mult, unele dintre ele - copii, răpuşi de diverse boli şi de sistemul sărăcăcios de sănătate, frate, au trecut 25 de ani deja de când a murit J, o fetiţă de 11 ani şi cum s-a prăpădit şi fratele ei 2 ani mai târziu la aceeaşi vârstă şi între timp în urma lor s-au născut alţi doi fraţi, mi-am amintit de I care a dispărut şi el prea devreme şi care mi-a apărut într-un vis zâmbind, liniştit, iar când l-am întrebat cum e acolo mi-a zis că bine şi a plecat plutind. Şi or mai fi şi alţii. C, de exemplu, pe care n-o mai văzusem de mult, a murit de meningită în vremea în care eu ridicam praful alergând pe stadion. Ce mi-o fi venit? Nu (mi) i-am mai pomenit de mult. Să le aprind o lumânare. Una virtuală deocamdată, că nu prea obişnuiesc, ehei, câte incendii nu se declanşează pe-aici de la lumânări uitate aprinse prin toate colţurile casei. Urlă salvările într-o veselie. Şi gândindu-mă aşa cu voce tare de faţă cu tânărul meu, oare ce-o mai fi peste vreo 25 de ani, când va fi el mare, îi zic, păi n-o să mai avem nevoie de telefonie mobilă, o să ne instalăm direct nişte cipuri în creier şi o să telepatizăm, cred că metoda clasică e prea greu de învăţat, dar cine ştie, poate aşa va fi, mai ales că după calendarul maiaş (cine n-a primit mailul?) o să devenim străvezii şi cu alte valenţe, ce păcat că eu n-o să mai prind această fază, fiindcă n-am fost cuminte până acum şi o să mă ard. În fine, dispar, voiam să mai arunc şi eu câte ceva pe-aici.

*LE - Se topesc zăpezile, streşinile se pişă, cât de curând o revăd pe M (soacra mea) :D

Vai, am ratat eclipsa

Faza e cam aşa: Castravete se trezeşte de ceva timp în jur de 8-8 jumate. Urmează cam o oră de ploiţe, trotinete, chiţ-chiţuri, mirări, neastâmpărări şi picioare în spatele/burta mamei (după caz) care încearcă să mai fure nişte somn, până o trezeşte de tot. Apoi oboseşte şi adoarme la loc, iar mama profită şi adoarme şi ea. Eclipsa a fost de dimineaţă, iar eu 1: nu intenţionam să o văd fiindcă 2: nu (mai) am nici ochelari speciali, nici ciob fumuriu sau mască de sudură şi 3: am uitat. Gata m-am explicat.
De fapt voiam să mă bag în seamă şi pe anul ăsta, prima oară cum s-ar zice. Bilanţuri de anul trecut nu prea am. Senzaţional nu prea a fost, dar am avut câteva căderi şi câteva highlight-uri. Şi mai mult decât atât, l-am născut pe Pacheţel. Reve a fost fain, am plecat de-acasă. În sfârşit. Noii noştri prieteni (sper), S şi M au şi ei un prunc, născut în aceeaşi zi cu LS. Eu şi S ne-am ţinut companie cu perfuziile în venă timp de câteva săptămâni prin primăvară, urmărind de la fereastră cum înfrunzesc castanii. Apoi eu m-am dus să nasc, iar ea a venit la un control (mai avea un pic). Şi a nimerit la timp cât să-l salveze pe Pacheţelul ei de la suferinţa fetală. Şi uite-aşa am ajuns iar colege de spital. În fine. Timp de aproape 7 luni n-am reuşit deloc să ne vizităm, ci doar să ne întâlnim de câteva ori pe stradă. În fine... Moşul ne-a adus (cu ceva eforturi binemeritate) nişte gadgeturi de ultimă generaţie, de care mă bucur nespus, mai ales că dacă vreau să renunţ de tot la tractor, trebuie să schimb contractul de internet şi mai ales modemul. Cul. Oricum voiam să mai scap de nişte cabluri.
În rest, bag câteva poze şi mă retrag. Am iarăşi biberoane de spălat.

Restul în albumul din dreapta şi în albumul ăsta:




PS - Mai nou mă întreţin cu tata pe mess. Mai nou tata îmi citeşte şi blogul. :-o  :-)))

PS2 - La mulţi ani! :)