Zilele astea sunt intense. Cu evenimente neprevăzute, cu emoții puternice, cu fericire și frici. Un montagne rousse de senzații. Se întâmplă multe dincolo de perspectiva mea vizuală. Dar și mie. Pare că le fac față. Uneori mă grăbesc cu reacțiile și mă trezesc că am deja concluzii. Acestea mă sperie și dor. Îmi provoc singură durerea. Z, după cum se comportă și spune fără încetare, pare că a găsit în mine femeia vieții lui. M-am atașat de el. Îmi e drag, mă simt bine cu el, visez la un viitor cu el, nu mă jenez. Simt cu el, ceea ce nu mi s-a îngăduit niciodată până acum să fac.

 28.10.2021

Ziua în care am întors din nou cărțile pe masă. În care se pare că am luat o hotărâre, în care am început să zgârm în rahat ca să pot ieși din el. Situația e urâtă și dureroasă. Încep deja să am mustrări de conștiință. Cred că am nevoie de ajutor.

Așteptare, timp prea lung, scrisori, prea mult messenger, prea multe relații prin messenger. Ce viață e asta?

 Am un ego uriaș. Or fi energiile astea puternice, anunțate de câteva zile, nu știu, dar, e adevărat, am o mie de gânduri suicidare, doar pentru că lucrurile nu decurg după cum aștept eu. Prea multă liniște de dincolo, pe când eu cerșesc literal atenție și nu vreau tocmai acum să fiu lăsată în pace pe motivul că ce-mi mai trebuie povara suplimentară a vieții lui pline de dureri, mai bine mă scutește... Mă asigură de suficient de multe ori că e aici cu/pentru mine, iar eu nici nu-i citesc rândurile. Îl las în pace și mă retrag, dar știu că revine mai târziu cu un mesaj împăciuitor, și chiar o face, și mă bucur ca un copil... Ego uriaș... Energia asta e grea. Pescuiesc gânduri care nu sunt ale mele, care mă obosesc, construiesc scenarii chinuitoare, sunt temeri de care îmi amintesc, pe care le-am mai trăit. Îl iubesc cu adevărat sau, dacă ar fi să disec mai bine ceea ce simt, sunt atașată de ideea că în sfârșit sunt "cu cineva" cu care vibrez, cu care simt bucurie și durere, cu care îmi dezbrac foițele de ceapă ca să mă vindec și nu vreau să-l pierd? Cine este el? De ce tind să devin sufocantă (senzația mea) și să-l "manipulez" ca să nu-și îndrepte atenția în altă parte, deși știu deja că pentru mine a reapărut după tot acest timp? Astăzi tac mult (dar las semne în altă parte). Aș vrea, totuși, să dispar de tot și nu știu cum. Hai, încetează cu fatalismele, Cristina! 

Iubire

 Să nu poți adormi, iar cel de lângă tine, pe jumătate adormit, chiaun de oboseală, să te ia în brațele lui sau în culcușul trupului lui cald, ca și cum te-ar fi vegheat în tot acest timp, grijuliu...

Mi se pare tot mai evident că încep să mă atașez de cineva când am tendința să devin sufocantă, imposibilă, cu pretenții absurde. Îmi cer iertare mie, fiindcă îmi creez astfel suferință inutilă.

 Feeling happy. Raiul e aproape. Nu știu, dar am motive să iubesc. Mai mult decât am sperat. Dorul acela de acum câteva luni era atât de intens. Cu atât mai mare uimirea când observ că am pe cine iubi. Atât de puternic pe cât era dorul. 

Oameni scrisori

Oameni scrisori

dragă tu, 

îți scriu în întunericul acestei dimineți

e liniște încă

mă aud mai bine și mă aștern cu ușurință pe hârtie

făptură cu părul verde, piele de lapte și rai în privire,

cât de norocoasă ești 

îți spunea cineva cu genunchii pe sub masă,

iar eu m-aș fi ghemuit în prag căutând atenție

există trei feluri de oameni

spunea

ghinioniștii, cei ce au noroc și nu îl văd

și tu

dragă eu,

ceaiul aburește lângă mine

toamna mă plouă cu binecuvântări

ieri mă căutam pe meleagurile acelea stâncoase

azi am jarul aprins în privire

prezent e cuvântul cu care m-am întors

dragă tu,

eu mă învață acum prezentul

făptură galbenă, mereu toamnă, aburul din ceai

nu e timp, mă tem

dragă eu,

ești infinit, femeie, îți spun,

iar de n-ajunge, mai pui încă unul

15.10.2021

Pasăre aurie

Pasăre aurie

cântec de leagăn amuțit,

e furtună la ușa cuibului tău 

ai febră, curent electric, frici, 

uiți gustul prăjiturii și parfumul rochiei 

pustiu, 

nisipul tot - vânturat în piept

palpitații puternice în gol

e o piatră gălbuie la gâtul tău

și nimic în rest 

dincolo de furtună te cheamă lumina 

ai vrea să cauți cheia

culoarea ta, pasăre,

pentru ea vin la tine, 

tăciune lângă care m-aș întinde când mi-e frig

și porți doar piatra aceea,

și nu am acoperământ

13.10.2021

 Tare sunt tentată să scriu pe fb că am fost bolnavă (nu și când) și că treaba asta m-a pus puțin pe gânduri (cum era de așteptat). Am stat două săptămâni izolată, ba chiar am avut și liniștea necesară, ambientul potrivit ca să mă pot adânci în gânduri și să ajung la niște răspunsuri. Nu! Or fi ele acolo în mine, dar nu, încă sunt în haos. Am trăit un fel de monotonie confortabilă în paralel cu stări de neliniște, de panică, de frici, de griji. Noaptea de dinaintea testării pozitive a fost imposibil de dormit. Frate-miu apucase deja să-mi însămânțeze gândul că sunt infectată, ceva îmi ”striga” și mie deja că nu mai plec acasă, toată noaptea aceea am prelucrat cu palpitații într-un mod cât se poate de obsesiv această informație. Momentul testării nu m-a mai luat prin surprindere, așa că m-am resemnat. După două săptămâni de liniște relativă a venit și ziua retestării care m-a ținut într-un suspans inutil până seara. În mijlocul acestor frământări m-am rugat cum am știut, i-am chemat pe Dumnezeu, pe îngeri, pe toți... M-am văzut în brațele Lui, ale Lor. După un timp, în ziua aceea, am avut un scurt moment ca o revelație. M-am liniștit instant și m-am simțit fericită. Din nimic. Ca un mic miracol. Care s-a confirmat seara cu mesajul că în sfârșit pot să plec. Mai aveam o zi în afara izolării pe care am valorificat-o și m-am dus în anumite locuri în care (o parte dintre ele) nu mai fusesem de cel puțin 20 de ani.

Ce am învățat în tot acest timp? Cum ziceam, nu știu. Z a fost cu mine, ca o linguriță cu miere într-o gură puțin amară. Am trecut cu el prin diverse stări. Speranțe, tristeți, bucurii, disperări, comunicare defectuoasă, dorință, gânduri amare. Ne-am susținut unul pe celălalt și nu am renunțat la noi.

Tot mă întreb de ce a reapărut și sunt tot mai convinsă că nu am de încheiat încă niciun capitol vechi rămas în coadă de pește. Că atracția virtuală (greu de explicat cum e posibil așa ceva) se confirmă și fizic și, chiar dacă fricile se mai strecoară uneori pe ici pe colo, există totuși în mine încrederea că nu dispare. 

Mâinile acestea

moi, un pic uscate, un pic noduroase, unghii străvezii 

și două inele

leagăn pentru prunc lângă piept

cireșe pe prăjitură

pământul întors și flori înflorite

inimioare brodate pe stofă

cântec clopoțit la xilofon

mâinile acestea

își iau căldura de la soare când e senin

îl cheamă pe Dumnezeu când se împreunează

îți mângâie trupul când fac dragoste

pun lumea la locul ei 

și vindecă tot.

07.10.2021

Zeu cu amnezie

îmi umflu plămânii ca pe-o armonică
în aerul inspirat se ascunde El
eu strig (din toți rărunchii)
El se strecoară în inimă,
și închide ușița în urma Lui,
face puțin curat pe-acolo, aprinde o luminiță de veghe
și așteaptă

pășesc prin viață
ca într-o adormire
pe drumul sinuos trec nopți și zile,
trec primăveri și toamne,
cu liniști și corvezi și fericiri mărunte,
cu căutări, cu pierderi,
cu uitare și regăsire și păreri de rău

îmi umflu plămânii ca pe-o armonică
și mă ascund în aerul pe care îl inspir,
cobor la El acolo
îmi deschide prompt ușița
și îmi spune că de când mă așteaptă...

lumina crescândă mă învăluie în coconul ei cald,
strălucesc,
El mă ia de mână
și îmi amintesc în sfârșit
de ce am venit

03.10.2021

 Treaba e în felul următor: virusul m-a ajuns și pe mine din urmă. L-am luat de undeva din De și l-am transportat cu mine în Ro, după care chiar m-am îmbolnăvit și m-am izolat aici. Am pierdut un zbor. Poimâine îmi fac din nou test. Z a fost cu mine virtual în tot acest timp. Este o situație complexă și ciudată, cu frici semănate din alte surse, cu atacuri de panică, cu multe situații neprevăzute, care nici nu e nevoie să facă mare lucru, fiindcă mintea preia controlul și creează în continuare scenarii menite să pună paie pe foc. Sunt la țară într-un loc liniștit, nu vine nimeni pe la noi. Vremea e faină, o toamnă călduță, și profit de ea să stau pe-afară. Sper ca în weekend să ajung din nou acasă...

Buclă în timp

 Buclă în timp

torn apă în ceașcă,

e fierbinte și dezleagă deja primele arome

aburul îmi încălzește obrajii când adulmec

verbină, flori și iarbă lămîioasă

mă văd mergând singură pe o stradă pustie în orașul încă adormit

mă scald în galbenul dimineții

raze îndrăznețe mă sărută blând pe frunte

cineva și-a împrăștiat iubirea în mii de inimi de hârtie

luate de vânt pe asfalt,

luate de apele învolburate ale râului,

ca pe dorul meu descătușat și dus departe

simt bucurie, spuneam,

iar în cale îmi apăreau fulgi moi, albi și pene gri,

la fel de mulți ca inimile de hârtie

simt bucurie, îi deschid portița,

caut semne primprejur

și îmi pare că lângă umăr se-ascunde repede capătul unei aripi

înainte de fulguială

mă trezește alarma, ceaiul e gata

sunt iarăși acum și aici

după o veșnicie în câteva minute

24.08.2021

îmbrățișare

în liniștea concertului de lăcuste

mă opresc la umbra ta,

te cuprind cu brațele amândouă

și nu-mi ajung,

sunt prea puțin când mă abandonez în coconul Aripilor nevăzute sau în aurul mantiei Lui vindecătoare

gândurile acestea nu ar fi ale mele,

nici emoțiile,

nici cuvintele,

nici albul hârtiei pe care le aștept așternute, alinătoare

nici tu

ce puteri ai tu, copacule,

când mă sprijin de tine cu flacăra aproape stinsă,

când îmi lipesc urechea de scoarță,

tălpile de rădăcini,

când îți caut cu dor pulsul

inimă lângă inimă

vântul îmi vuiește lin prin păr,

mă leagănă patul de frunze

și cred că te aud, în sfârșit,

strigându-mă de dincolo

16.08.2021

 Nu mai vizionasem de mult un soap. Nu le caut, fiindcă (idee preconcepută sau împrumutată) nu au valoare artistică. Ce este jucatul prost? Cum ar fi putut un cadru să fie mai bun? Când spui că actorii sunt plictisitori nu cumva ești pe lângă? Nu cumva nu ai ce căuta în contextul acela? Ieftin? Nu știu, dar pe mine m-a prins. Am simțit vibrația. M-am transpus acolo ca și cum aș fi trăit eu totul, deși în realitatea mea nu am gustat niciodată până acum decât firimituri.

Z mă ”bântuie” și mă iubește fără așteptări. El doar este. Și atât. 

te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc 

 Cumva, cred, mi-am propus inconștient un pic de creație în fiecare zi. Sunt încă în concediu și îmi permit să dorm până târziu, dar sunt conștientă că o bună parte din zi a trecut deja, deci preget să încep ceva de amploare. Ziua mea ar fi fost cumva incompletă fără să fi făcut ceva concret în care să ”mă afund”. Ideal ar fi să pun inimă, să fiu prezentă în tot ce fac. Fi-miu cel mare se plictisea. Venind la mine în căutare de activități cu o rolă de foietaj gata preparat scoasă din frigider, deci cu gândul la a găti ceva, merg cu el în bucătărie și îi sugerez să golească mașina de spălat vase. Punând rola de foietaj înapoi de unde o luase fiul îmi amintesc că aveam la rece un cub de drojdie, iar în cămară un kg de făină de alac. Nu i-am știut numele pe românește până astăzi, când i-am mai dat o șansă prin dicționarele online. Pe germană îi spune Dinkel, un strămoș al grâului mult mai cunoscut pe meleagurile acestea. De câteva săptămâni mă tot seduce kilul ăla de făină și tot amân, așa că drojdia nu mai este proaspătă, ba chiar are mucegai. Noroc cu niște pliculețe de drojdie uscată din rezerve. D mă avertizează că avem deja pâine în casă, știam. Azi era timpul să descânt o pâine. E la dospit și înainte să mă hotărăsc în sfârșit în ce recipient să o coc îmi amintesc de un vis despre care am menționat aici anul trecut. Posibil a fost ghidaj de Sus. Poate chiar are sens să vorbesc și eu, să-mi expun și eu versiunea mea. La nivelul la care sunt. Mai am o groază de învățat. Încă nu văd îngeri. Eventual am doar senzația că îi surprind cu coada ochiului. Dar unele chestii merg ceas. Se sincronizează de la sine, fără să mă agit prea tare, dar și fără să accept ca bleaga ce-i în mână din falsa convingere că altceva mai bun nu există. Un ultim loc de parcare neașteptat, o terasă cu locuri la umbră puțin mai încolo, dacă nu te grăbești să te așezi inconfortabil în soare fără să mai cauți. Deci e mâna lor acolo undeva.

Când eram prin clasele a 5a/6a mergeam la școală în schimbul 3. Eram în creștere, iar în dup-amiezele acelea eram deseori înfometați. În apropiere era un cuptor de pâine cu punct de vânzare, pauzele erau scurte, cozile mereu lungi, dar cu mărunțișul din buzunare, dacă exista, aveam cumva timp să dăm (cu rândul) o fugă până acolo. La noi în clasă mirosea deseori a pâine caldă ruptă și împărțită cu colegii. 

Să caut și să explic sensul pâinii din rugăciune. Să îmi expun creația ca pe o pâine de toate zilele. Amprenta existenței lui Dumnezeu. Să rup din ea și să împart. Să vorbesc cu cine mă ascultă. Acestea ar fi o parte din scopul existenței mele.

Nemții au un cuvânt, Bedürfnis, care mie îmi place mult și care vreau să cred că nu înseamnă doar nevoie. El implică și conceptul de dorință în același timp. Nu una pur fizică, ci mai mult de atât. În fine, mi se reîntoarce acest dor aproape cu regularitatea ciclului meu hormonal. Aș vrea să-mi permit să-i pot spune cuiva cât îl iubesc, pur și simplu, fără să creez iluzii și speranțe că ar putea fi ceva mai mult de atât, fără să ”ucid” iubirea atunci când tac, când plec, când nu mai exist. Este o lipsă, iar în energia ei paradoxal călduroasă risc să rămân prea mult și să nu ajung nicăieri unde mi-am propus. Să iubesc fără să o spun? Charlot e acolo deja. Știe, dar lui Charlot nu mi-e teamă că îi frâng inima. A face publice, cât se poate de fățiș, niște sentimente e ca și cum ai scoate o caleașcă strălucind a poleială într-un drum plin de praf. 

Nu-mi permit să iubesc când o simt. Iar fântâna e plină de apă.  :(

Trebuie să las asta undeva: sfinții împărați s-au anunțat mâine în vizită, la fel de punctuali la începutul vacanței, cum au dispărut la începutul școlii anul trecut. Scuze, dar f***k you corinna și f***k you frici inutile! Mâine trebuie să rezist și să tac, altfel calc în strachina cu judecăți. 

De Z mă simt virtual atrasă. Fizic cred că nu mai e cazul. Apoi s-a autosesizat și maimuța care imediat a și găsit cusururi. Pretexte ca să păstrez distanța. Aproape că i-am promis o scrisoare clasică, dar cred că îi dau speranțe degeaba. Ar fi util să-i povestesc cât mai multe și mai incomode despre mine și într-o lumină cât mai realistă, care să mă dezbrace puțin de aura asta cu care mă zeifică. Dar am apucat deja să-i spun să se simtă iubit cu sentimentul acela pur, incoruptibil și fără pretenții, lucru de care are nevoie fiecare dintre noi momentan. Să ne simțim iubiți, dar mai ales să avem pe cineva pe care să-l putem iubi astfel și să trăim extazul dăruirii. Aș vrea să fiu în stare să fac acest lucru și cu cei din categoria "sfinții împărați" care în fond și la urma urmei sunt oameni buni, dar trebuie să recunosc că mă enervează cu alegerile lor și nu ar trebui să mă intereseze. Să văd cum fac...

Înapoi la inocență

ședeam într-o poieniță umedă și umbroasă

nu-mi amintesc culoarea cergii, nici câți nori erau pe cer,

ci doar cântecul grangurilor,

caietul cu poezioare și încrengături multicolore pe marginea lor,

mirosul de pix

și pagina albă cu careuri matematice

pe care învățam timid să desenez 

prima casă avea ca ferestre două cruci

camerele comunicau între ele prin firide cu geam

lumina trecea prin ele ca sângele prin inimă

și se oprea în pereții căptușiți cu flori cusute în cruciuliță

când eram copil credeam că unei case îi desenezi ferestrele

ca și cum ai pune ochi unei persoane

de la ochiul casei rupi un pic din tine 

și-l trimiți cu o fluturare a mâinii

apoi te peticești la loc când se întoarce

intrând în casa aceea simplă și veche

pe ușă încape trupul

înăuntru așteaptă lumina,

iar crucea ferestrei e o punte - cheie pentru suflet

03.07.2021

A reapărut Z. Mai întâi s-a abonat la profilul meu de fb. După mai multe zile în care am ignorat acest aspect, mi-a scris niste mesaje, apoi le-a șters. Apoi l-am întrebat cum îi merge. Avem scurte conversații zilnice, pentru el tot mai edificatoare. Sunt în continuare (după 14 ani) persoana pe care o iubește și o tot așteaptă. Atenția lui mă măgulește, dar mă întorc unde începe roata. Nu ajung nicăieri. Doar ca să îmi reamintesc culoarea coliviei și lipsa cheii. Colac peste pupăză, am avut zilele astea un dor cumplit. Plăcerea de a comunica cu el mă ispitește. Și nu-mi permit. D a aflat și se simte ”amenințat”. Știe deja că relația noastră e ca o supă inodoră, incoloră, insipidă, reîncălzită la nesfârșit, cu speranța că poate cade o dată sarea aia în ea. Ca să repet și eu, poate, ce au spus alții: iubirea e ca o fântână care nu seacă. Scoți cu găleata sau cu cana din ea, și e la fel de plină. De unde dai, de-acolo ai mai mult. Deși, dacă aș fi radicală și imparțială, aș spune că nu am iubit niciodată pe nimeni (în afară de Charlot), pe de alta aș fi totuși nevoită să afirm că fiecăruia în parte i-am dăruit iubirea mea sub diverse forme. Cu cana sau cu găleata. Inclusiv lui D. Și trebuie să subliniez că nu sunt proprietatea nimănui. Că pot iubi pe oricine cât vreau și cum vreau. Dincolo de timp și spațiu. De-acolo extazul. Să mă concentrez pe extaz și nu pe dor, fără să fug de niciunul dintre ele. Din ce aflu, energiile actuale sunt enorm de puternice. Sunt cu scuturări sau, dimpotrivă, cu extaz. Și sunt curioasă de această conexiune Marte+Venus în Leu. Foc de artificii?

De ce a reapărut Z? 

Oameni din trecut

să stai cu tine însuți zece minute

zilnic

nu meditație, nu muzică, nu stretching

doar șezi cuminte într-un loc și închizi ochii

sau îi deschizi la loc

iar miracolul vine curând, promit

ok, te retragi în grădină

banca e cam incomodă, te ciupesc țânțarii,

se aud mașini din depărtare, râsete din vecinătate, 

vocea nevestei africane de la doi

cât durează zece minute,

fiindcă ieri au fost acum șase luni

sau poate cincisprezece ani

te plictisești cu tine însuți și-ți amintești că

nu demult rămăseseși pe-afară fără cheie,

te ascundeai de vecini prin pod

cu haos în gânduri ca inima din pieptul înfricoșat al unei păsări

îți pui ordine în idei, te adâncești în amintiri, în emoție,

te arde, e dor și e extaz

apoi plictiseala îți pune căștile pe urechi

„lullaby„ ca pentru tine, când ai terminat și pleci

există oameni care se întorc

îi aștepți sau poate nu, 

mai întâi își retrag cuvintele

„where have you been darling, what have you done?„

le-ai fost prin preajmă în tot acest timp fără să știi

erai îngerul căruia i-au vorbit în singurătate

nu-ți fie frică,

dar frica are o altă față

26.06.2021

 Mici miracole matinale: duci copilul la școală. Îl pupi și îți iei rămas bun până dup-amiază când vii să-l iei și nu mai urci cu el drumeagul spre curtea școlii. De pe trotuarul celălalt te strigă o gâză, prietena din grădiniță a copilului tău. Vine și ea la școală și se postează la semafor. ”Apasă pe buton”, îi strigi și tu. După ce traversează vine spre tine și o întrebi dacă îi merge bine. ”Nu prea, mama cu tata pleacă astăzi într-o călătorie, iar eu nu pot merge cu ei, și mă ia bunica.” O liniștești spunându-i că mama cu tata au plecat cu muncă, iar în vacanța de vară, care va veni curând, va pleca și ea cu ei. O pupi și o lași să plece. Pe lângă voi trec alte persoane care îți amintesc de mască. O întrebi spontan dacă o are și ea pe-a ei. Constată cu dezamăgire că a uitat. Cauți în ghiozdan, iar tot în acest timp unul dintre băieții care stau puțin mai încolo vă aude și îi oferă o mască din rezerva lui. Îi mulțumești cu recunoștință. Mai stai puțin până silueta ei dispare în curte, apoi pleci înghițindu-ți o repriză de plâns. O parte din misiunea ta de astăzi s-a împlinit. Mergând spre casă culegi o pană răsărită în calea ta.

Disclaimer: această postare nu e despre măști

 Nu știu dacă energiile sunt ”de vină”, până la urmă tot ce simt e energie, sunt anunțate energii grele, puternice, este și senin pe deasupra. Las spontan vasele pe care le spăl din mustrarea de conștiință pe care o am astăzi pentru faptul că nu (mai) am chef să încep nimic (fiindcă mai întâi de toate trebuie să deretic, să strâng, să curăț). Simt ceva greu care aproape că m-ar arunca direct în depresie. Aș dormi. Trebuie să gătesc. Am o sumedenie de sarcini pe ”to do list” pe care mi le propun pentru următoarele 6 săptămâni, cu speranța că pot călători acasă imediat după aceea. Și mi se pare că timpul nu-mi ajunge. M-am reîntors pe plantație după o lună de stat acasă, tocmai când s-au redeschis magazinele, iar clienții s-au prezentat prompt ca niște câini scăpați din lesă. Vânzări cu stres, cu deranj mult, copii agitați / plictisiți, cu personal și case (în acest moment) insuficiente. Ce liniște mormântală în perioada închiderii și ce contrastantă, șocantă e vânzoleala. Am mereu colege care pleacă, colege care vin. Constelația actuală e în fierbere. Neînțelegeri, conflicte. Observ și recunosc judecăți. Le-aveam și eu acum un timp. Le mai am parțial. Dar refuz conștient să fac parte din ele. Ba chiar aleg să îndulcesc (dacă pot) situația. Și iarăși, a nu știu câta milioana oară de un an și jumătate, mă tot întreb dacă să mai rămân acolo sau să plec. Dacă plec, închid ușa acestui tip de provocări, renunț la scopul pe care cred că mi-l găsisem, de a fi acolo pentru oameni, pentru a vorbi cu ei, pentru a-i ajuta cu o vorbă bună și un zâmbet călduros. Nu că nu aș găsi oamenii și în altă parte. Mi-aș construi până la urmă altundeva o ”comunitate”. Nu am de unde să știu. Mai ales că eu de fapt fug de oameni. Oricum, nu (mai) pot să mă apropii de toți. Încă mai aștept niște răspunsuri și am încredere că vor veni și ele curând. Ca atunci când nu mai ai mărunțișul potrivit în casă, iar minute mai târziu ți se deșartă, salvator, portmonee prea grele pe pupitru.

De aproape 2 săptămâni creștem o miniplantă răsărită dintr-un bob de fasole. Temă la biologie. Crește enorm de repede și o păzesc ca pe un bebeluș. Azi-dimineață avea cam 13 cm. În timp ce-i făceam a nu știu câta fotografie pentru jurnalul de protocol încep să fredonez fără provocare primele măsuri din ”Everywhere”. O secundă mai târziu 11:11 pe ceas. Un cântec euforic. Încă îi caut mesajul.

Ascult muzici, iar îmi trezesc dureri din trecut. Ignoranțe, dispariții, tăceri. Propriile lâncezeli în dorințe neîmplinite, în speranțe năruite, în tristețe.

Caut liniște ca să mă exprim. Tocmai am fost întreruptă de mai multe ori și mi s-a tăiat macaroana. Las aici cântecul. 

 Tentație uriașă să-l caut. Dar nu, nu și nu! E doar perioada aia cu doruri. De parcă aș fi uitat cum a fost. Nu e despre neiertare. Ci despre a nu pune din nou aceeași placă și mai ales cu aceeași persoană. Nu, mulțumesc! :)

Dar doruri, doruri, doruri. Charlot s-a arătat astăzi cu niște ochelari roșii. 

Am citit undeva că dacă te ”trezești” deseori gândindu-te la o persoană, de fapt ”răspunzi” telepatic gândurilor acesteia către tine. Aș vrea să fiu sigură dacă așa ceva e valabil și când ea te vizitează în vis prin călătoriile ei astrale.

Va mai dura un timp să tai toate stringurile. Unele vor rămâne pentru totdeauna ca niște fire încăpățânate de păianjen. 

Azi e lună nouă. Ocazie pentru noi începuturi, încă o ocazie de a deveni sincer - mai ales - cu sine și cu restul lumii, de a da jos toate măștile, de a renunța la gardul vopsit care ascunde traume profunde și grele cu care ne rușinăm, de a scoate, așadar, scheletele din dulap și de a renunța la complezențe.

Voiam să spun acum doar că azi mă simt ca în acest video de 10 ore cu clopoței. Liniștită, visătoare, cu dor de a crea ceva nou (mă voi așeza cât de curând din nou la mașina de cusut), dar de ieri mă obsedează acest cuvânt, COMPLEZENȚA, și aș face puțin brainstorming pe seama lui, la nivelul meu de acum, fără prea mari pretenții, fiindcă mai am enorm de învățat și nu m-am înțelepțit peste noapte. Personal cunosc acest concept mai ales cu sensul lui peiorativ: a face pe plac cuiva, chiar dacă nu-ți convine, ca să nu mă exprim prea dramatic prin ”a-ți călca pe suflet”, deși cam asta înseamnă. Cam toate sursele pe care le urmăresc îmi spun că acest comportament este o lipsă de respect față de sinele divin. O minciună. O simt pe pielea mea, căci complezența se află și în mine (eu sunt voi și voi sunteți eu) și vreau să mă dezbrac de ea ca de o haină cu prea mult klimbim strălucitor și greu. O regăsesc în mine mai ales când am tendința să-i suspectez pe alții de ea, să nu-i cred sinceri în demersurile lor. Ea e poate o mică formă de diplomație, dar e o prefăcătorie, e lipsă de autenticitate și de fapt nu mă reprezintă.

E un curaj imens să spun lucruri pe șleau, spontan, așa cum simt și necesită mult lucru cu sine să ”mă doară la bască” de ce cred alții, atât cât îmi expun adevărul în autenticitatea mea.

De asemenea îmi asum în continuare dispariția din anumite contexte, fiindcă nu mă (mai) regăsesc în ele.

Viața adevărată este dincolo.

https://www.youtube.com/watch?v=PXvZee33RWY&t=16837s

 Complezența. Las aici un semn de început de brainstorming despre... De ce vreau să mă dezbrac de ea ca de o haină care nu mi se potrivește.

 Mon ami Charlot, pe unde umblă sufletul tău noaptea? Atât de dornic și de iubitor...

 Deja cu mult timp înainte să conștientizez că am început să mă trezesc am avut câteva tangențe cu persoane interesante sau cu concepte din lumea spirituală. Sunt aspecte care m-au intrigat o perioadă, apoi le-am lăsat într-o stare de latență, le-am "pus de-o parte". Când m-am mutat într-o altă țară și am întâlnit și apartenenți ai altor religii am ajuns la concluzia că Dumnezeu este același, indiferent de cum crede și și-L reprezintă fiecare și m-am detașat de o bună parte din ritualurile și credințele atașate cultului ortodox, fără să am mustrări de conștiință. Am păstrat pentru mine credința în sine, muzica, o parte din rugăciune, existența însăși a lui Dumnezeu și a tuturor entităților legate mai mult sau mai puțin de acesta. Mi-am deschis puțin orizonturile pe marginea tangențelor de care am menționat, am citit diverse cărți și nu am exclus nici posibilitatea existenței altor perspective care să completeze ca niște piese de puzzle ceea ce lipsește din imaginea de ansamblu a ceea ce sunt eu aici. De puțin timp sunt într-un deplin proces de regăsire de sine. Sunt momentan în haos. Dar am încredere, conform conceptului că din haos se naște mereu ceva nou, că și eu însămi mă aflu în deplinătatea propriei renașteri.

Acum câțiva ani, pe vremea când participam la câteva întâlniri de socializare pentru mămici și bebeluși, am realizat că mă aflu acolo unde nu am ce căuta. Ședeam lângă ele și le ascultam vorbind despre chestii lumești, despre gătitul cu nu știu ce aparat minune, despre cadouri pentru zilele de naștere ale copiilor, despre concedii și altele și mi se părea că vin dintr-o altă lume, că nu mă pot intregra acolo, că nu se leagă nimic de mine.

Fiindcă lucrez într-un magazin, fiindcă sunt o mamă care și-a dus copiii la grădiniță și la alte întâlniri, am multe cunoștințe. Prea puține dintre ele s-au concretizat în adevărate prietenii. Suntem, trebuie să recunosc, aproape singuratici și în contextul actual al distanțării pare că nu ne afectează prea tare. Nu ne lipsește ceea ce oricum nu avem.

Chiar dacă e greu de acceptat și de digerat, am înțeles că existența viruselului și obligația de a sta acasă au un scop înalt, îngăduit de Dumnezeu.

Totuși nu mai pot să mă abțin și să nu fac mimimi în public, când constat câtă ură și dezbinare colcăie în mijlocul turmei, cât de contradictorii și de (scuze pentru ăia sensibilii) gândite cu curul (sau cum zice o persoană pe care o iubesc: cu chakra coroană înfiptă în chakra rădăcină) sunt deciziile care se iau la nivel înalt pentru turma care se supune, cât de discriminatorie mi se pare instaurarea obligativității efectuării autotestului în școli, de care depinde prezența copiilor la ore, fiindcă nu cred în aceste teste, ele nefiind nici relevante și deci nici utile. De săptămâni întregi copiii mei (cu mici excepții) de-abia au schimbat tapetul, iar eu am pretenții să dea randament la homeschooling? Cel puțin unul dintre ei va rămâne în continuare acasă, fiindcă va refuza să-și înfigă un bețișor în nas. Recunosc că frica mea, una adânc programată, e ce s-ar întâmpla în continuare: repetă clasa? Până la urmă asta e. Nu are contacte sociale? Nu avea nici așa. E un singuratic ca noi. Nu sunt eu în stare să-l învăț lucruri? Nu știu încă. Dar ce simt este că suntem la limita unei căderi emoționale pe toate planurile, că mă pasc depresiile și că singura speranță rămâne credința, întoarcerea la sine, speranța în puterea lui Dumnezeu care intre intervine pe căi nebănuite atunci când renunț și mă las în voia lui...

 Luni, a doua zi din Paștile catolic/protestant. Pe-aici se așterne praful. Au trecut 3 luni de când am pus punct unei corvezi și rezist cu stoicism. Nu mă cheamă nimic înapoi, nici nu vreau să mă întorc. Singurul lucru care rămâne este un obicei (de care trebuie să scap) de a observa ferestrele, ca pe un statement. Nu-mi mai iese în cale, slavă Domnului, și e mai bine așa, altfel l-aș evita fățiș. Aș deveni obraznică.

Agăț rufe în pod și bâigui de câte ori pot hooponopono, ca o mică ocupație în paralel. Viața mea e tumultuoasă și monotonă în același timp. M-aș ocupa mai des de shop, dar preget la chestii colaterale și necesare. Am idei o mie care uneori nu mă lasă să dorm, iar ele trec pe lângă mine, le notez într-un caiet, apoi le ”uit”. Pe geamul înclinat (ca acoperișul) al podului cad fulgii de nea ai unei zile reci și extrem de schimbătoare de aprilie. Constat efemeritatea unui fulg pe geamul umed, cristale prefăcându-se cu rapiditate în apă și îmi amintesc de un alt Paști de acum 25 de ani, tot cu zăpadă și vreme capricioasă, de o reîntâlnire într-o discotecă, de o conștientizare, de o renunțare de ambele părți fără păreri de rău. Mi-ar prinde bine să mă descarc aici cu tona mea de verzi și uscate, însă momentan nu știu despre ce aș putea scrie concret. Sunt încă într-un haos emoțional. Știu ce aș avea de făcut, dar nu fac niciun pas, de frică. Preget și rămân în blocaj. Fiindcă am ales și am promis că nu plec. Nu încă. Mă rog pentru claritate și pentru înțelepciune și protecție așa cum sunt acum. Mă rog să renunț la ceea ce știu de mult că nu mai trebuie să fac. 

Astăzi sunt emoțională. Plâng și râd cu lacrimi, la fel cum ninge și e soare în aceeași zi, de mai multe ori. M-am conectat cu Edger, poate chiar și prin simplul fapt că i-am văzut pozele și i-am lăsat multe reacții inimoase (pe care se pare că le apreciază). Acolo unde eu văd aburi deasupra unui lac, apusuri peste colină și poze cu lumina lunii peste oraș, el vede portaluri. Și da, îmi place și mie să cred că pâlcul de lumină cu gene care coboară prin gaura dintre nori este ochiul lui Dumnezeu. Această conexiune mă face cumva fericită. E o stare indescriptibilă, dar ”contagioasă” atunci când te conectezi cu cine trebuie. Cu A îmi ieșea în evidență strălucirea zăbrelelor coliviei în care stau închisă și îmbrăcam inconștient haina victmei. Cu Edger (nu am cu el nicio relație, nu l-am mai întâlnit de aproape 20 de ani, de-abia l-am regăsit pe fb) nu mai există colivie.

 Săptămâna a 8a de ”stat în casă”. S-a dezvoltat un fel de rutină în toată dezordinea din jur. Nu avem program, fiindcă la noi nu funcționează. Sunt în cea mai mare parte din timp singură cu copiii, sunt ”profesoară” și cal de bătaie când nervii cedează. Simt ca o durere orice tensiune, fiecare ceartă între ceilalți membri ai casei, nu o mai suport. Nu mai am niciun chef de toate acestea. Tânjesc după liniște, după singurătate, după luatul de decizii fără temeri și fără să dau cuiva socoteală. Îmi e dor într-un fel de acasă, deși știu că multe s-au schimbat între timp... La fel ca în basmul ”Tinerețe...” Locuri dispar, oameni dispar. 

Zilele astea am experimentat extazul. Dar îl pun pe seama DORULUI. Azi îi simt reversul. DORUL însuși, nevoia puternică de afecțiune pe care la rândul meu nu am cui să o ofer, ca să fie autentică. Există o oarecare tentație să-l caut. Dar am pus capăt cu bună știință și sunt în continuare convinsă că a fost o decizie bună.

Mă tot gândesc la tine, Charlot, și îți trimit ție toată iubirea mea, chiar de poate nu va mai fi nimic să fie...

 I would like to have the chance of a deep cry and to lick my wounds...

Cred că nu e suficient să iei o decizie doar pentru tine și să crezi că dacă o scrii pe undeva, ești atât de tare în caracter să te ții de ea cu dinții. În cazul meu, nu. Sfârșitul pe care l-am menționat aici acum câteva luni s-a repetat cu indulgența și bunăvoința mea de câteva ori. Mi-am tot repetat că gata. Până aici. Apoi el a revenit, iar eu nu am făcut decât să-mi demonstrez cercul vicios al zilei cârtiței, când absolut tot ce se întâmplă între noi urmează cu precizie același pattern. Curtarea, cu ținere de vorbă, tralala și nelăsat în pace (chestie care durează mai multe zile), dorință etc până la momentul următor: împreunarea (cu mai mult sau mai puțin succes, în funcție de context, care e oricum tot mai restrâns și restrictiv) și tăcerea, retragerea în cochilie, indiferența (mai întâi a lui, apoi a mea). 

Nici nu realizezi în momentele tale de efervescență că ești în stare să mă tragi după tine în ascunzișuri dubioase, fiindcă nu mai ai răbdare, mă dorești cu toți porii, la fel cum nu realizezi că a doua zi după ești enorm de indiferent, evitant, preocupat de gânduri și interpretări de fapte, nu realizezi că te simt și tocmai de-aia nu te las în pace, că îmi pierd răbdarea când revăd același clișeu pe care îl retrăiesc cu tine așa cum l-am trăit în trecut, când deja știu că nu mai are legătură cu fricile adânc înrădăcinate, ci e o chestie de pur ego scuturat, de confirmare a ceea ce ori mi-am reprezentat și creat eu însămi, ori este intuiția pe care refuz să mi-o ascult. Simt o tristețe, o umbră de dezamăgire în suflet, ori de câte ori mă întorc la tine. Știam de la bun început că, în ciuda magnetismului, ceva lipsește cu desăvârșire între noi, ca dovadă momentele în care te evit, te ignor fățiș, ba chiar am curajul să-ți recunosc acest lucru ”verde-n față”. Chiar și după ce deunăzi îndrăznisem să pronunț iarăși cele două cuvinte magice, în contextul fermecător al momentului seducției și al comuniunii virtuale. O iluzie uriașă ca un balon de săpun care-mi pune la îndoială capacitatea mea de a iubi, care mă face să mă întreb de față cu tine ce este de fapt iubirea. Așa cum știu că iubirea e pretutindeni, că ea este tot, că nu e judecată, nu este nerăbdare, nu este atașament vicios, cred totuși că iubirea este în același timp o certitudine, încredere susținută.

Cu toată această iubire imperfectă (chiar dacă momentan, în demersul meu de a căuta lumina în interiorul inimii, constat că inima nu e deloc la locul ei, ba chiar lipsește cu desăvârșire) aleg în sfârșit să rup cercul vicios, să creez o mică furtună plină de neînțelegere și lipsită de compasiune, să-mi urmez propriul adevăr și să-ți tai macaroana, fiindcă doar gândul la existența ta nu mă lasă în pace. Și nu este iubire faptul că mă gândesc la tine, la ce faci, e pur ego diavolesc. Să pun capăt fățiș acestei corvoade inutile cu toate emoțiile și reacțiile ei implicite, de care nu are niciunul dintre noi nevoie. ENDE este cuvântul cheie. Și ignore pe toate căile de comunicare. Și nu mai este cale de întoarcere. Și ce ușurare teribilă!

 De când ”am luat-o pe arătură” și mi-am tăiat cam toate sursele de informații și cam toate legăturile care mi-ar putea scădea vibrația, în loc să mă confrunt cu ele, ca să mă las provocată de triggere, să mă curăț și să mă iert, în naivitatea acestui comportament evitant am început să uit că ipocrizia și comportamentul de grădiniță sunt tot acolo, nu au plecat nicăieri și că mai durează încă mii de ani până când cei ce vin și revin pe pământ vor depăși acest stadiu. Exemplu concret de limitare: printre recomandările pe care fb mi le împinge sub nas sunt diverse pagini de rețete culinare. Una dintre postările de ieri ale unei astfel de pagini era ceva de genul: ”duminica obișnuiesc să coc acest blat de tort...bla, bla, bla”. Ghici ghicitoarea mea ce s-a întâmplat în comentarii? Fără legătură cu rețeta blatului de tort, cu lejeritate mai bine de 80% dintre doamnele care au comentat s-au legat de fapt de păcătoșenia coptului (și a altor treburi similare) în zi de duminică. Așa cum au fost ele pios învățate de sfinții părinți de la biserică. Observ și mă iau cu mâinile de cap. De ce anumite activități precum spălatul, cusutul, coptul, lucratul pământului și altele (după doctrina religioasă, mai puține, mai multe sau chiar toate) sunt ”interzise” duminica. Dacă ar fi să trăiești conform unor doctrine absolutise, nu ai mai avea voie nici măcar să naști duminica. În fine. Ți-aduci aminte de Dumnezeu doar duminica? E ca și cum în celelalte zile ale săptămânii Dumnezeu ar lipsi cu desăvârșire. Dumnezeu e pretutindeni. Este în noi, în cuvânt, în fapte, în simțire, în creație. Nu ești pios doar în post și doar la slujbele religioase. Oricum pioșenia o văd deja ca pe-o ipocrizie. Miroase de la o poștă. Dar cred că m-am făcut înțeleasă. Fără a mă îndepărta de la aspectul că suntem oameni, noi suntem în primul rând manifestarea lui Dumnezeu, așa cum suntem. Perfecți în imperfecțiunea noastră. Facem ce putem. Și dacă suntem conștienți de existența lui Dumnezeu, ne-aducem aminte că a judeca ceva sau pe cineva (indiferent din ce motiv, religios sau pur personal) îndepărtează de noi iubirea care este însuși Dumnezeu. Este un lucru cu sine imens, iar orice cădere este normală (nu ne judecăm pe noi înșine nici pentru aceasta) face parte din drumul nostru către adevărata iluminare.