Observ ca doar 3 ore cat tine cursul de germana ma obosesc mai mult decat daca as trage la galere o zi intreaga. Dar uite ca de 3 ori pe saptamana am si eu acum unde pleca si de unde veni, am de unde invata si mai ales unde sa ma manifest. In aceste zile am inceput sa ma vad pe mine. Desigur ca eu sunt ceea fac/spun/arat raportandu-ma la cei din jurul meu. La scoala sunt intr-un fel, in familie altfel, cu prietenii altfel, dar facand o medie, sau mai degraba suprapunand toate aceste situatii vor exista cu siguranta cateva puncte comune:
* ca ma duce capul (din modestie am sa recunosc ca uneori nu pana la capat)
* ca citesc suficient cat sa fac fata unei conversatii (daca am si cu cine)
* ca uneori am o exuberanta si un entuziasm in timp ce vorbesc, ceea ce ma scoate cumva din tiparele obisnuite
* ca am ce spune
* ca sunt talentata si creativa
si nu in ultimul rand (si o chestie mai particulara)
* ca sunt printre cei mai buni la germana, ca invat corect si repede, din toate punctele de vedere.
Toate acestea sunt in firea mea. As minti daca nu as incerca (un mic pic) sa si epatez. De fapt nu vreau decat sa ma arat pe mine. Si daca as exagera, ceea ce nu-mi doresc, mi-as atrage (daca nu cumva am si facut-o pana acum) destul de usor invidia (ca o frustrare a neputintei de a fi ca mine) unora de langa mine. Cum banuiesc ca s-a intamplat azi.
Intamplator, in prezentarea hobby-urilor mele la inceput de tot, am spus ca scriu. Recent i-am dat profesorului un text de-al meu (singurul de altfel) tradus cu ajutorul lui D in germana. Astazi mi l-a adus inapoi si am discutat putin pe marginea lui. Chestii de semantica, de potriviri - literar vorbind si altele. Dintr-una intr-alta am fost intrebata cate texte am, cum am inceput sa scriu si am ajuns la scriitori romani. Fiind intrebata cam pe care poet roman i-as recomanda sa citeasca (din motivul ca sunt prea putini poeti romani contemporani despre care sa se fi auzit peste hotare), singurul care mi-a venit in gand (si care cred ca ar avea un volum de poezii in germana) a fost Cartarescu. In fine. Am fi putut sa ne conversam mult si bine daca nu intervenea colega mea cea romanca uzand de onomatopeicul - specific ei de fiinta limitata si ceva cam badarana - "Hooo!", urmat de ceva de genul "cat mai ai de gand sa vorbesti?". A trebuit sa inchei pe fata, desi nu vorbeam singura si neintrebata, si sa-mi vad de biscuitii pe care-i mancam.
Cu siguranta ca daca nu cobor stacheta, la un moment dat voi ramane singura sau ma voi imprieteni cu angoleza. Asta este. Superioritatea cu care (nu neaparat) se lauda cineva il va detasa automat. Selectia naturii. Sau cum naiba i se mai zice in acest caz? Pentru ca prostul trage la prost, iar ala mai rasarit e de fapt un ciudat, un (considerat) neinteles.
Si ca sa nu mai aberez aici prea mult despre mine (si daca o fac, ce? oricum tresalta pipota in mine de satisfactie) am sa mentionez ca nu uit totusi de ceilalti. Fiindca nu-i cunosc suficient (atat cat se poate cunoaste o persoana) nu am sa-i discreditez de tot. Cine stie ce le poate mintea, ce comori se ascund prin preajma mea, iar eu nu-mi dau seama...
