Poze de la Earth Hour în Cişmigiu

Câteva timide (original size):

Excursionistice

2009 Martie - Cristina in Romania

Cum ziceam

Cele două săptămâni de conced zburară mai repede decât credeam, la fel cum zburai şi eu aseară fără probleme, nu ştiu ce au unii cu compania asta de lowcost, sunt cam rechini ei, plăteşti orice serviciu cu taxe şi suprataxe, dar tot nu ajungi la tarifele monstruoase ale companiilor normalcost (sau cum naiba le zice). Singura diferenţă fiind că pleci dintr-o aerogară mică şi înghesuită, plină, plină de "purtători de paporniţe" printre altele, care pleacă şi ei la Anglia, la Jermania sau la Spania şi ajungi într-un amplasament ceva mai mare, liniştit şi curat ca şi cum n-ai şti ca pe-acolo circulă mii de călători pe zi.
M-am întors, deci, acasă, m-a aşteptat băiatul, un pic mai subţirel (aşa mi s-a părut) decât îl lăsasem, nu ştiu dacă nu cumva a trăit doar cu aer cât am lipsit eu, zic m-a aşteptat cu o floare în mână, iată-te, nevastă, wo bist du, cel ce te ascunzi pe după alţii ca să te caut cu privirea. Ţi-am văzut bagajul, să ştii, voiam să văd avionul când aterizează, m-am dus pe terasă şi la un moment dat am coborât şi tocmai atunci ateriza, ce ciudă îmi e, că n-am mai apucat să văd decât când îl parcau, în fine... Mi-ai lipsit, aşa se traduce fâstâceala.
Ne-am dus să ne luăm de-ale gurii şi ne-am cam lungit (fiindcă nu ştiam concret ce ne trebuie), apoi ne-am dezgheţat foarte lecker câte o pizza şi ne-am întins un pic la vorbă. Sticlele cu vin şi rachie au supravieţuit, cărţile de asemenea. Să vezi păţanie. Aveam o groază de cărţi în bagaj. Tata îmi mai dăduse nişte miere şi încă nişte vin. Când să cântăresc bagajul, aoleu, treij de kile. Scoate cărţile, scoate din sticle. A trebuit să fac un compromis. Am lăsat mierea, am lăsat o parte din vin, dar şi o mare parte din cărticele. Noroc că există mama, noroc că există poşta română şi DHL cel mai probabil. Sper să le revăd cât mai curând, chiar dacă nu-s cele mai importante din teanc. Am plecat cu un bagaj greu, dar pe jumătate gol.
Bineînţeles că acum mă readaptez la atmosfera de (cealaltă) acasă unde mă aşteaptă geamurile spălate de băiat, podelele aspirate şi şterse, rufele spălate, dar şi lucruri nemâncate de cel puţin două săptămâni prin frigider sau prin dulapuri, florile cam triste, mutate de la locul lor, fiindcă lipseşte femeia de-acasă, cea care are grijă de ele. Răsadul meu de gura leului n-a supravieţuit. Toate firicelele alea verzi - culcate la pământ.
Îi spuneam, uite D am aflat de existenţa unui grup de artişti care şi-au făcut din hobby o sursă interesantă de câştig, muncesc cu plăcere, îşi pun creaţiile la bătaie, îşi pun tabăra prin diverse târguri şi te încântă cu splendida lor combinaţie veselă de culori. Vreau şi eu, mă bate de mult gândul, însă e piaţa plină, îmi trebuie puţin curaj să încep, o investiţie, spor, dar mai ales voinţă. Ăsta ar fi fost jobul meu de vis.
Cineva drag mi-a dat un ciob cu vechime. Ţin la el ca la ochii din cap. Trebuie să mă reapuc de pictat. Am o groază de speranţe de fiecare dată când mă întorc acasă. De fericiri, mai ales când îmi aşez cărţile cele noi în rafturi, când plănuiesc să le iau la rând la citit, să mai creez ceva, să pictez sau să scriu, să mă mai înregistrez citind sau cântând. Sper să mă ţină. Că timp, chiar dacă nu e, se face.

Ieri

Am evadat din câmpul de şantiere şi m-am dus în Cişmigiu pe înserat. Ora Pământului a fost una cât se poate de luminoasă pe străzile Bucureştiului. M-am văzut cu nişte oameni pe care în cea mai mare parte nu-i cunosc. Mă bucur că l-am revăzut pe Adi, pe care îl credeam mai puţin înalt decât este şi pe care l-am îmbrăţişat strâns la despărţire, că l-am cunoscut pe Andrei Roşca, un omuleţ fain, puţin îngândurat (LE: în momentul ăla), poate aşa mi s-a părut, şi mai ales mă bucur că i-am cunoscut în sfârşit pe Gramo. Am câteva poze. Revin cu ele după ce ajung acasă.


P.S. - Tocmai m-am făcut iar blondă. :p

LE - Pozele se află aici.

Ca la noi la nimenea

Când am întrebat-o pe mama de ce trebuie să-şi facă două abonamente (de metrou şi de suprafaţă) separate, atâta timp cât există noul sistem de abonament, ăla cu senzorii ăia portocalii, mi-a răspuns că e aceeaşi poveste, doar că abonamentele se află electronic pe acelaşi card. Caca maca. Şi atunci ce sens mai are? Nu era mai bine ca regiile de transport să se înţeleagă şi să creeze un singur sistem de bilete valabil pe toate transporturile de scurtă durată care să includă metrou, tramvai, autobuz, trenuri personale? Eu asta am crezut că este acest bilet electronic. O mare gogoaşă pe care o mănâncă purtătoarele de cozi pe sus. La fel ca şi ecranele publicitare de pe clădiri. Criza lu peşte.
În rest, primăvară frumoasă în Bucureşti când e însorit.

;)

Au nemţii o zicătoare simpatică: Wer sein Fahrad liebt, der schiebt. Cine îşi iubeşte bicicleta o împinge. Eu cred că am mai multe biciclete de împins. Că deh, drumuri la deal mai sunt şi ele. :D
Eu aş pune-o în aceeaşi oală cu încă una care sună aşa: Quien ama confia. Nu mai traduc, că se înţelege. Te iubesc, bicicleta mea, şi mi-e dor de tine!

De ce vreau eu să plec acasă

Nu ştiu cât rezolv plecând. Las o groază de lucruri în urma mea. Majoritatea începute de mult şi găsite de mine într-un anumit stadiu. Le las cum le-am găsit sau poate chiar mai rău. Aş vrea să mă dau de trei ori peste cap şi să mă prefac într-un obiect fermecat care să rezolve printr-o rostogolire sau printr-un pocnet toate problemele. Nu ştiu ce am să fac. Plec cu mai multe gusturi amare. Caut repere. Le găsesc. Ele se fixează apoi în timp, rămân acolo, rămâne şi o speranţă lângă ele. Dar pe-aia o omoară îndoielile, fi-r-ar să fie. Eşti micuţă, caldă, sensibilă, dulce, unică. Aşa rămâi. Numai că drumurile se despart la loc, ele doar s-au încrucişat o dată. Raportăm acum totul la trecut. Mai sunt prea puţine de spus, mereu aceleaşi, apar din nou plictiseala, oboseala, sufocarea, intimul fiecăruia şi toate celelalte ce vor şterge încet contururile noastre. Ajutate de lacunele de comunicare. Iert ceea ce n-am a ierta. Ţinem unii la alţii. Însă rămânem ca şi virtuali. Mă lupt să înţeleg. Îmi doresc imposibilul, care nici măcar nu ştiu cum e. Sunt prea egoistă şi neînţelegătoare. Şi nu vreau asta. Cred că dau prea mult din mine degeaba. Că sunt în stare să sufoc. Devin imposibilă. Un fenomen al naturii, cum îi zic de multe ori lui D. Şi nu vreau asta. Nu vreau deloc asta. Deci, cum ziceam, Wackelpudding. Nu mai am cu cine vorbi despre toate acestea. Nici măcar cu tine cititorule, oricine ai fi. Teoria chibritului este una din maniile mele. Cu asta am să mă îngrop... Iartă-mă tu mai întâi, căci eu mă iert cu greu pe mine însămi.

Wackelpudding

Sau jeleu. Where is the drama. Here is the drama. Să-ţi cauţi echilibrul sprijinindu-te pe-un jeleu răsturnat care tremură nu-i un lucru uşor. Dar aşa îşi (re)capătă echilibrul tonusul. Eu cad şi îmi revin ca un Wackelpudding ce sunt sau ca un castravete. Ar fi nevoie doar de puţintică răbdare. Cu mine, castravetele. Nu te întrista de întristarea mea. Va fi bine. Ştiu eu şi ştii şi tu.

3.

Din trenul în care m-am urcat pe jumătate adormită, pe jumătate calmagitată mă uit cu foame la câmpurile pustii, la ruinele caselor de pe margine, cu găuri în acoperiş, cu geamuri lipsă, la gardurile căzute, la vagoanele abandonate prin gări. Fac parte din peisaj. Mă fascinează, aşa ştiam eu că arată drumul cu trenul românesc, aşa cum mă înspăimântă groapa de gunoi în care scurm câteva femei şi câini şi restul tuturor gunoaielor de peste tot. Mi-era dor de feţele familiare din metrou, de pe străzi, din acest tren. Sunt ale mele toate.
Am venit să mă bucur. Să mă regăsesc. Să caut repere. Am venit pentru mine, pentru tine, pentru toţi ceilalţi. Am venit să mă bucur, m-am bucurat şi acum mă întristez. Fiindcă toate acestea se vor termina, dacă nu s-au terminat ceva. Mă învăţ prost cu atâtea lucruri frumoase. Îmi doresc mai mult, deşi ştiu că nu ar trebui, mă lupt cu demonul urâcios al neîncrederii. Nu asta am vrut... Nu asta am vrut... Dimineaţa în care mă trezesc din vis e întotdeauna aşa.

2.

Bucură-te. Bucură-te. Bucură-te. Drumul până acolo sus nu mai este. Cărarea pe care urcam şi coboram de câteva ori pe zi s-a şters acoperită de ierburi şi mărăcini. Îmi fac loc printre ei, mă strecor pe sub garduri de sârmă ghimpată. Uite cumpăna îngrădită pe nedrept. Uite, nu e imposibil de ajuns acolo sus. Au trecut deja câţiva ani. Casa din vârf e tot acolo. Mai uite un gard, câteva animale odihnindu-se. Să las bucolicul. Vântul bate puternic prin leasa neînverzită, uite cele trei biserici de pe dealul dinspre apus, câteva creste muntoase înzăpezite în depărtare spre nord, drumul şi casele înşiruite de-a lungul lui. Mă întind pe pământul uscat căptuşit de muşchi şi uit de mine acolo. Un an, un timp, un anotimp. Bucură-te. Înainte să mă ridic, adulmec o dată pământul şi o iau înapoi spre casă, pe sub garduri, cu câinii hămăind după străin de undeva de sus, închişi în ogradă.

1.

Le-am găsit într-un sertar. Se deschidea greu sertarul ăsta îmbătrânit. Mobila mamei cea veche a emigrat aici în căsuţa de paiantă şi mai veche. Din ea au mai rămas de fapt cel mai probabil pereţii şi pridvorul de lemn deshidratat de timp şi ploi de pe care s-a scorojit ultimul strat de vopsea de culoare verde. M-am aşezat într-un colţ cu ele aici pe prispa acoperită de gresie nouă. Soare generos aici, pâlcuri de nori egoişti, cotcodăceli harnice în coteţe, unde e bradul ăla de pe culmea dealului dinspre răsărit, cel ce aducea a scufiţa roşie din profil umblând cu coşul prin pădure, unde e salcâmul meu cel înalt cu coroană rotundă în vârf în care visam să-mi fac sufragerie şi culcuş, mi-e frig, dar rămân ghemuită în fotoliul vechi şi el plecat de-acasă, cu nasul în soare şi, întorcând încet privirea, redescopăr treptat lucruri şi locuri de care mă leg şi pentru care mă întorc din când în când ca să le caut. Merii din poiana de peste drum se usucă trişti. Unde sunt copiii aceia care se cocoţau prin ei în jocurile lor, unde e tânăra aceea care-şi aducea pledul, perna şi cartea la umbla lor pe iarbă şi visa la ale ei cu speranţe şi deznădejdi? Iat-o că s-a întors din nou acolo cu noi speranţe şi noi deznădejdi. Le poartă cu ea şi le lasă un pic în popasul ei, apoi le ia la loc în spate şi pleacă mai departe cu ele, fiindcă sunt ale ei dulci şi dureroase şi calde frustrări cu care, aşa crede ea, dar nu va reuşi niciodată să înveţe să trăiască în linişte. Are mereu nevoie de ele, fiindcă viaţa e fadă fără amăgirile astea mici, aşteptarea, speranţa, mângâierea, mai degrabă decât nimicul.
Am căutat în sertarul înţepenit şi am dat de nişte bucăţi albe de carton, îngălbenite de timp, fostele viitoare felicitări de crăciun şi de 8martie. Bucăţi pătrate cărora le-am găsit instant o destinaţie.

(va urma)

.

Am strâns până acum atâtea pentru mine... Aveam mare nevoie de ele, aşa cum ştiam că aşa va fi. Ţi le-aş povesti pe toate, dar tu le ştii deja, le păstrez acolo într-o tainiţă. Cel mai preţios lucru cu care plec. Şi cu care mă voi înveli când îmi va fi frig.

Mă plimbam astăzi pe străzile mici şi însorite ale oraşului acestuia mic, cu vântul tăios şi cam rece prin plete. La încheietura zidului unei case cu trotuarul zăcea culcuşit într-un colţ un guguştiuc mic şi posac pe care l-am luat în palmele căuş fără să protesteze prea mult. Părea bolnăvior sau poate accidentat. Mi-a părut rău de el, îl luasem cu mine, îl mângâiam şi nu protesta, apoi cu şi mai mare părere de rău, o să mă deteşti probabil, l-am abandonat câţiva metri mai încolo într-un alt colţ la soare.

Hi de-acasă

Nu ştiu dacă nu cumva am exagerat acum câteva zile sau aşa a fost poziţia lunii pe cer într-un semn labil şi nehotărât şi dezavantajos în momentul ăla în care credeam că nu-i adevărat ce mi se întâmplă sau dacă am o armată de îngeraşi prompţi la datorie sau doar pur şi simplu se abţin cei de lângă mine de la alte comentarii, însă e mult mai bine faţă de cum am sperat. Sunt scutită de efortul acela epuizant de a convinge că totul e în ordine. Am zburat fără probleme, o juma de drum cu frica-n sân, cealaltă jumătate calmată la propriu (paradoxal) de o serie de turbulenţe atmosferice anunţate de la care mă aşteptam la mai mult, am ajuns într-o căsuţă mititică în care nu dormisem niciodată, dar în care am adormit acum cu greu distrată de o cefalee tardivă (relaxarea de după, aşa), de luminile cu senzori deşteptaţi de mişcările câinilor de pe drum şi ale vântului care clatină stâlpul, de clicăitul caloriferului electric şi mai ales de sforăiturile lui tata din vecinătate. :p De mâine plecăm să ne plimbăm eu şi cu mine.
P.S. Te rog să o scuzi pe madam, tocmai a dat cu mătura pe sub masă în timp ce eu cobeam ceva de genul vezi să nu-mi intrerupi conexiunea şi s-a împlinit cobeala. Tipic madam.

O leapşă înainte să plec

Moshului i-au prins drag la gust (scuză îmbârligătura, dar tocmai am ingerat două păăruţe de burgund alb şi dulce) lepşele. Aşa că ce se întrebă el? Cât si ce trebuie să ştie lumea despre noi?
Apăi eu sunt o carte deschisă. Teoretic las să se afle mult şi multe despre mine. Vorbesc cu drag în ceea ce mă priveşte. Împărtăşesc cu drag experienţe, entuziasme, bucurii, tristeţi, angoase. Scot din mine oricui mă primeşte cu drag. Dar mă epuizez instant în faţa celui ce ridică bariere (în genere cel ce n-are răbdare să mă asculte şi mai ales să mă înţeleagă). De aceea tind din ce în ce mai mult să păstrez, să tac şi să mă închid sau cel mult să mă încifrez, să mă criptez, să mă eliptizez, chiar dacă asta pune frâne propriei exprimări. În rest, caca de egal atâta timp cât nu stă nimeni să îl zgurme.

Leapşa la to-morrow.