Cele două săptămâni de conced zburară mai repede decât credeam, la fel cum zburai şi eu aseară fără probleme, nu ştiu ce au unii cu compania asta de lowcost, sunt cam rechini ei, plăteşti orice serviciu cu taxe şi suprataxe, dar tot nu ajungi la tarifele monstruoase ale companiilor normalcost (sau cum naiba le zice). Singura diferenţă fiind că pleci dintr-o aerogară mică şi înghesuită, plină, plină de "purtători de paporniţe" printre altele, care pleacă şi ei la Anglia, la Jermania sau la Spania şi ajungi într-un amplasament ceva mai mare, liniştit şi curat ca şi cum n-ai şti ca pe-acolo circulă mii de călători pe zi.
M-am întors, deci, acasă, m-a aşteptat băiatul, un pic mai subţirel (aşa mi s-a părut) decât îl lăsasem, nu ştiu dacă nu cumva a trăit doar cu aer cât am lipsit eu, zic m-a aşteptat cu o floare în mână, iată-te, nevastă, wo bist du, cel ce te ascunzi pe după alţii ca să te caut cu privirea. Ţi-am văzut bagajul, să ştii, voiam să văd avionul când aterizează, m-am dus pe terasă şi la un moment dat am coborât şi tocmai atunci ateriza, ce ciudă îmi e, că n-am mai apucat să văd decât când îl parcau, în fine... Mi-ai lipsit, aşa se traduce fâstâceala.
Ne-am dus să ne luăm de-ale gurii şi ne-am cam lungit (fiindcă nu ştiam concret ce ne trebuie), apoi ne-am dezgheţat foarte lecker câte o pizza şi ne-am întins un pic la vorbă. Sticlele cu vin şi rachie au supravieţuit, cărţile de asemenea. Să vezi păţanie. Aveam o groază de cărţi în bagaj. Tata îmi mai dăduse nişte miere şi încă nişte vin. Când să cântăresc bagajul, aoleu, treij de kile. Scoate cărţile, scoate din sticle. A trebuit să fac un compromis. Am lăsat mierea, am lăsat o parte din vin, dar şi o mare parte din cărticele. Noroc că există mama, noroc că există poşta română şi DHL cel mai probabil. Sper să le revăd cât mai curând, chiar dacă nu-s cele mai importante din teanc. Am plecat cu un bagaj greu, dar pe jumătate gol.
Bineînţeles că acum mă readaptez la atmosfera de (cealaltă) acasă unde mă aşteaptă geamurile spălate de băiat, podelele aspirate şi şterse, rufele spălate, dar şi lucruri nemâncate de cel puţin două săptămâni prin frigider sau prin dulapuri, florile cam triste, mutate de la locul lor, fiindcă lipseşte femeia de-acasă, cea care are grijă de ele. Răsadul meu de gura leului n-a supravieţuit. Toate firicelele alea verzi - culcate la pământ.
Îi spuneam, uite D am aflat de existenţa unui grup de artişti care şi-au făcut din hobby o sursă interesantă de câştig, muncesc cu plăcere, îşi pun creaţiile la bătaie, îşi pun tabăra prin diverse târguri şi te încântă cu splendida lor combinaţie veselă de culori. Vreau şi eu, mă bate de mult gândul, însă e piaţa plină, îmi trebuie puţin curaj să încep, o investiţie, spor, dar mai ales voinţă. Ăsta ar fi fost jobul meu de vis.
Cineva drag mi-a dat un ciob cu vechime. Ţin la el ca la ochii din cap. Trebuie să mă reapuc de pictat. Am o groază de speranţe de fiecare dată când mă întorc acasă. De fericiri, mai ales când îmi aşez cărţile cele noi în rafturi, când plănuiesc să le iau la rând la citit, să mai creez ceva, să pictez sau să scriu, să mă mai înregistrez citind sau cântând. Sper să mă ţină. Că timp, chiar dacă nu e, se face.
