Din trenul în care m-am urcat pe jumătate adormită, pe jumătate calmagitată mă uit cu foame la câmpurile pustii, la ruinele caselor de pe margine, cu găuri în acoperiş, cu geamuri lipsă, la gardurile căzute, la vagoanele abandonate prin gări. Fac parte din peisaj. Mă fascinează, aşa ştiam eu că arată drumul cu trenul românesc, aşa cum mă înspăimântă groapa de gunoi în care scurm câteva femei şi câini şi restul tuturor gunoaielor de peste tot. Mi-era dor de feţele familiare din metrou, de pe străzi, din acest tren. Sunt ale mele toate.
Am venit să mă bucur. Să mă regăsesc. Să caut repere. Am venit pentru mine, pentru tine, pentru toţi ceilalţi. Am venit să mă bucur, m-am bucurat şi acum mă întristez. Fiindcă toate acestea se vor termina, dacă nu s-au terminat ceva. Mă învăţ prost cu atâtea lucruri frumoase. Îmi doresc mai mult, deşi ştiu că nu ar trebui, mă lupt cu demonul urâcios al neîncrederii. Nu asta am vrut... Nu asta am vrut... Dimineaţa în care mă trezesc din vis e întotdeauna aşa.
