Prin rasfoirile mele intr-unul din eseurile lui Freud cu privire la Psihologia multimilor de Gustave Le Bon am dat de o parabola a lui Schopenhauer despre porcii spinosi. Pe scurt, pe timpul iernii porcii spinosi se aduna unii langa altii pentru a se apara de frig prin caldura reciproca. Curand ei incep sa se simta jenati de ghimpi ceea ce ii face sa se indeparteze. Nevoia de caldura ii apropie din nou. Spinii ii indeparteaza la loc. Si tot asa.
Nu stiu daca aceste animale vor invata la un moment dat sa pastreze distanta ideala pentru a preveni inconvenientul spinilor, dar omul cu siguranta poate.
In ultimul an de liceu mergeam la gimnastica. Ma pregateam pentru facultate. Acolo am cunoscut-o pe una dintre viitoarele mele colege de care m-am apropiat mai mult in anul urmator. Intamplarea facea ca mamele noastre sa fie ele insele colege in aceeasi institutie, ceea ce a contribuit cumva la relatia noastra. O era o fata cocheta, frumusica, bine crescuta, foarte amabila si usor de indragit. Am petrecut un revelion impreuna, am fost la vreo doua spectacole si in rest mai tot timpul impreuna in pauzele foarte lungi. Cateodata mai invatam la ea, dar rar. Am apucat si un sejur la munte si vreo doua la mare, dar imediat dupa primul dintre acestea am simtit ca ceva incepe sa se strice.
Existau lucruri pe care incepusem sa le vad la ea, chichitze care ma iritau din cand in cand si pe care am incercat sa le ignor. Primul sejur la mare mi-a scos in calea ochilor o fiinta egoista, enervabila si destul de nesuferita in cazul in care lucrurile nu ieseau cum isi dorea. O fiinta care isi economisea banutii facand foamea pe motiv ca e grasa (de fapt avea solduri late) si indopandu-se ulterior cu kebap, cu biscuitei sau cu ciocolata lui frati-miu. O fiinta care ar fi pus monopol pe toata vacanta noastra. In al doilea sejur a trebuit sa o suport in aceeasi camera cu fetele de la noi din grupa (cele ce fuseseram si la munte). In acest al doilea sejur am devenit rautacioasa. O contraziceam mereu, raspundeam in doi peri etc pana cand si-a dat seama ca am ceva cu ea si mi-am cerut iertare.
Intre toate astea (prin anul 2 sau 3) a fost un mic incident (un fleac de altfel, dar asa am eu talentul sa contabilizez cu precadere maruntisurile) pentru care nu am sa o uit niciodata. Tradusesem un articol din franceza si nu aveam printer. Ea tocmai isi cumparase de curand tot tacamul (computer, imprimanta etc). S-a oferit sa mi-l printeze ea. Erau doua-trei pagini maxim. I-am dat discheta increzatoare. A doua zi a venit cu ea inapoi si s-a scuzat ca nu are in imprimanta decat cartus galben. Nu am comentat. Dupa vreo doua zile am observat in mapa ei cateva cursuri pe care si le editase in word si pe care le printase. Puteau fi ale oricui altcuiva, dar cred ca a existat atunci un motiv care m-a convins ca sunt ale ei. Si nu m-am abtinut pana nu i-am zis : Parca nu aveai cartus in imprimanta. Mi-a raspuns incurcata si cu nasul in hartii ca i le-a printat taica-su la serviciu. Asa o fi fost. Dar eu nu am crezut-o. De-atunci am inceput sa ma "rup" de ea. Distantarea mai mult sau mai putin subtila m-a ajutat sa o suport in continuare pana la terminarea facultatii.
Ceilalti se invatasera insa cu imaginea noastra impreuna. Din cand in cand ma trezeam cu intrebari de genul Stii unde e O? Ai vazut-o azi pe O? Nu puteam sa le raspund ca eu si O nu suntem legate una de cealalta.
Si totusi, O e un om ca oricare altul, cu calitatile si defectele lui. Nu ar trebui sa exagerez cand spun cat de mult m-a deranjat aia si aia. Nu e nimeni painea lui Dumnezeu. Nu ar fi neaparat motivul ca nu stiu sa-mi aleg amicii (prieten este un cuvant greu). Uneori ii suport (cu un oarecare sadism) si pe cei pe care intuitia mea ii refuza revoltata. Bine ca nu tine mult...
