Etichete: blog stuff

Etichete: maruntisuri

Etichete: muzici

Etichete: aterizate din trecut, maruntisuri

Etichete: aiureli

Etichete: aiureli, casse tete chinois, maruntisuri

Etichete: maruntisuri

Etichete: iese fum

Etichete: casse tete chinois, maruntisuri

Etichete: aterizate din trecut, maruntisuri, muzici

Etichete: aiureli, muzici

Etichete: iese fum

Etichete: maruntisuri

Etichete: maruntisuri

Etichete: maruntisuri

Etichete: blog stuff

Etichete: muzici

Your Aura is Yellow

You're a deeply happy and content person, and you enjoy sharing your cheer with others. While you may seem like a simple optimist, there is a lot of thinking going on inside you. The purpose of your life: bringing joy and a better life to others Famous yellows include: Conan O'Brien, Jenny Mccarthy, Jim Carrey Careers for you to try: Athlete, Actor, Yoga Instructor

Etichete: blog stuff

Etichete: aterizate din trecut, maruntisuri

Etichete: aterizate din trecut, maruntisuri

Etichete: carticele, lista cu pacate, maruntisuri

Etichete: creative, maruntisuri

Etichete: aterizate din trecut, muzici

Etichete: maruntisuri

Copilaş drăgălaş, povestea mea e despre un omuleţ de lemn cam de-o palmă şi ceva, adică mic şi subţirel.

Se spune că undeva pe un deal oarecare, într-un oraş oarecare, într-o ţară oarecare se afla o făbricuţă oarecare. Acolo în făbricuţa aceea aduceau lemn din pădure, din cele mai variate sortimente, şi făceau din el o mulţime de lucruri: măsuţe, scăunele, dulăpioare, pătuţuri, toate frumos colorate (poate că tot ei le-au făcut chiar şi pe cele din camera ta), instrumente muzicale care de care mai frumos cântătoare, cutii mai mari sau mai mici cu capac de pus în ele rufe, cartofi, de ascuns copii când se joacă, secrete importante, mărgele sau soldăţei de plumb. Apoi mai făceau linguri mari şi adânci de amestecat în dulceaţa bunicuţelor de copii cuminţi, jucării de toate felurile, căluţi de legănat, trenuleţe, cuburi şi păpuşi plângăcioase cu ochii mari, iar din resturi ce mai făceau ei altceva decât chibrite şi scobitori? Printre altele, lucrătorii din făbricuţa noastră ciopleau şi omuleţi de lemn. Toţi omuleţii primeau coate şi genunchi. Ei ştiau să dea din mâini şi din picioare şi chiar îşi puteau întoarce faţa la spate. Ba chiar erau în formă, fiindcă făceau gimnastică în fiecare dimineaţă, deşi era agăţat fiecare în câte un suport ca să nu obosească stând.

Apoi fiecare omuleţ era ambalat frumos în câte o cutioară de carton colorată, toate cutioarele erau aşezate în nişte cutii mai mari. Seara venea un camion cu un şofer mereu cam somnoros, fiindcă dormea prea puţin, deşi nu avea voie. În camion încărcau toate cutiile, iar camionul o pornea grăbit spre magazin pe un drum numai de el ştiut, oricum nu contează, important era că a doua zi omuleţii se aflau deja pe rafturile magazinului şi aşteptau să-i cumpere cineva. Pe feţele lor nu puteai să vezi dacă sunt trişti sau dacă râd, o să vezi mai tarziu de ce. Stăteau cuminţei şi răbdători pe raft, unul mai ridica o mână, altul un picior, unul parcă dormea, altul mai dădea din cap. Deh, să tot aştepţi să fii cumpărat nu-i lucru uşor, ajungi să te plictiseşti la un moment dat.

Într-una din zilele mult obişnuite ale omuleţilor de lemn intră în magazin un bătrânel cu beretă roşie, cu barbă scurtă şi părul alb. Nu, nu era Moş Crăciun! Moşul avea căciuliţă din-aia cu ciucure. Bătrânelul nostru avea beretă. Un fel de băscuţă care-i atârna pe-o ureche şi care mereu stătea să-i cadă. Aşa auzise el că e moda la pictori: să poarte beretă. Da, bătrânelul era pictor. Şi îi plăceau tare mult poveştile pentru copii. Avea acasă o colecţie întreagă de cărticele, discuri şi casete cu poveşti în toate limbile străine. Bătrânelul ăsta buclucaş le ştia pe toate. În fiecare zi asculta sau citea câte una, din păcate el nu mai avea nici-o bunicuţă care să i le spună seara la culcare, aşa că se mulţumea cu colecţia lui. Şi bineînţeles, ceea ce era mai important, el picta şi desena toate ilustraţiile din poveşti. Aşa a auzit el (nu ştiu cum, eu nu i-am spus nimic!) tocmai de povestea care se scrie acum, despre un omuleţ subţirel de-o palmă şi ceva, cioplit în lemn. Uite aşa s-a hotărât bătrânelul, fără să mai stea pe gânduri, să cumpere un omuleţ. S-a uitat pe un raft cu o mie de omuleţi de lemn preţ de câteva minute şi a ales unul care stătea într-un picior.

- Cui vreţi să-l dăruiţi? a întrebat vânzătoarea. Să-l împachetez într-o hârtie aurie?

- Aaa, nuu, îl iau pentru mine. Vreau să-l pictez înainte să se termine povestea, a răspuns bătrânelul.

- Ce poveste?

- Cum adică ce poveste? Asta în care eu aleg şi cumpăr un omuleţ de lemn stând într-un picior printre alţii o mie aici pe raftul din magazin. Vreau să-l pictez. Ştiţi, mie-mi plac poveştile.

- Daaa? Şi mie îmi plac tare mult. Am un nepoţel tare năzdrăvan care din păcate nu a stat niciodată să mă asculte când îi povestesc. Când era mai mic îl mai păcăleam cu biberonul, mai târziu cu o prăjitură proaspăt pregătită de mine, apoi când a mai crescut a dat de un obiect ciudat cu televizor, cică îi zice... ăăă... compiuter. Stă ore întregi cu nasul în ecran şi se joacă. Zău că nu înţeleg cum de poveştile mele nu mai au nici-un farmec în faţa acestor jocuri. Nu mă pricep la... cum îi zice? Dumneavoastră aţi auzit de compiuter? Sunt mai bune jocurile, filmuleţele alea, decât o maşinuţă, un turnuleţ de cuburi sau o armată de soldăţei ca aceştia? Şi arătă spre unul din rafturile din spatele ei.

- Nu ştiu, doamnă, eu m-am ferit multă vreme de... cum le ziceţi dumneavoastră, că nici eu nu ştiu cum se numeşte, şi, iaca, am îmbătrânit şi nici nu cred că mai apuc vreodată să... Să mă joc?

- Păi dumneavoastră nu v-aţi jucat niciodată?

- Aaa, ba daaa. Când eram copil, desigur. Dar cel mai mult mi-a plăcut să desenez. Acum îmi place să creez ilustraţii de poveşti. Am acasă o colecţie imensă de cărţi şi casete. Multe dintre ele încă n-au ilustraţii. Cine ştie când le-o veni şi lor rândul? Mă aşteaptă prietenul meu de la Casa Cărţilor de Poveşti să-i mai trimit desene pentru cărticele noi şi nici nu ştiu de ce să mă mai apuc.

- Păi nu aţi vrea să vă spun eu una care să vă inspire?

- Serios? Şi ştiţi dumneavoastră vreo poveste de care eu să nu fi auzit? Nu cred...

- Nu mă credeţi?

- Nu, la câte am citit şi ascultat eu nu cred să mai existe vreuna pe care să nu o ştiu.

- Nu aveţi de unde şti dacă nu o ascultaţi...

- Păăăi... Şi când mi-o spuneţi şi mie, că mă aşteaptă acasă alte mii de poveşti şi nu ştiu când mai găsesc timp şi pentru ele? Ştiţi, când bereta asta de pe ureche mi-o cădea, n-o să mai fiu în stare să pictez. Tot talentul îmi stă în ea. La început de tot stătea chiar pe creştetul capului. În timp a tot alunecat, încet încet...

- Pai chiar acum! Hai la mine în bucătărie!

Bătrânica avea în spatele magazinului propria ei căsuţă. Locuise acolo de când se ştie. Tatăl ei fusese vânzător acolo. Şi bunicul ei fusese. Şi străbunicul...

În bucătărie era cald şi mirosea tare frumos. La geamul cu perdeluţe albe cu dungi roşii brodate pe ele se aflau câteva ghivece cu flori. În balansoar dormea o pisică şi pesemne că visa tare frumos nişte şoricei apetisanţi, fiindcă-i tremurau mustăţile. Bunicuţa scosese din cuptor o plăcintă cu mere după o reţetă numai de ea ştiută, era ea sigură. Aşeză pe farfurie câteva plăcinţele. Era tare bucuroasă că în sfârşit are pe cineva căruia să-i spună cele mai frumoase poveşti pe care le ştia şi pe care nu le mai auzise nimeni. Îl invită pe bâtrânel să se aşeze în fotoliu, iar ea se aşeză pe celălalt fotoliu în faţa lui. Şi începu:

Povestea mea începe când un bătrânel cu beretă roşie pusă pe-o ureche, aşa ca a dumitale, intră la mine în magazin, se uită curios la cei o mie de omuleţi de lemn de pe raftul din dreapta tejghelei şi îşi alese unul care stătea într-un picior. Vânzătoarea (adică eu) îl întrebă dacă vrea să-l dăruiască, iar el îi răspunse că nu, fiindcă vrea să-l picteze până nu i se termină povestea. Mulţumit de achiziţia lui, bătrânelul salută respectuos vânzătoarea (adică pe mine) şi ieşi fluierând în stradă. Îndreptându-se spre casă - nu stă el prea departe, orăşelul e destul de mic - se opri în dreptul altui magazin, intră şi acolo şi îşi mai cumpără nişte creioane şi nişte culori. Aşa, de rezervă. Orice artist care se respectă are tot ce îi trebuie. Bine, ar mai trebui el să meargă şi la şcoală, că degeaba ai talent, dacă nu înveţi şi de la alţii care ştiu mai multe lucruri de folos în viaţă decât tine.

Ajuns acasă, nerăbdător, scoase omuleţul din ambalajul lui şi îl puse pe masă. El e tot într-un picior.

- Oare nu s-o fi plictisit şi el de poziţia asta?

Bătrânelul amuzat îndreptă piciorul omuleţului şi se duse să-şi pregătească o cană de ciocolată caldă. Când se întoarse din bucătărioara lui îl găsi pe omuleţ cu mâinile la ceafă.

- Hmmm. Ce-o fi cu el? Că doar nu se mişcă singur. Trebuie să mă aştepte mai întâi pe mine şi dup-aceea mai vorbim.

- Hmmm, îşi spune în gând omuleţul de lemn, cine oare se crede bătrânul ăsta mustăcios? Că doar nu i-am dat voie să-mi îndrepte piciorul. Stau cum vreau eu! Oricum nu mă doare. Pe omuleţii de lemn nu-i doare niciodată nimic. Poate doar pe copacii din pădure, pe ăia sănătoşi din care trebuie să ne cioplească pe noi. Cui oare i-o fi venit ideea să facă omuleţi de lemn? Şi de ce?

- Eeee, acum la treabă! zise bătrânul. Timpul ăsta trece repede şi n-am făcut nimic. Prietenul meu de la Casa Cărţilor de Poveşti tot aşteaptă şi aşteaptă, de parcă nu-i suficient ce i-am trimis ieri.

- Aoleu, ce treabă? se întrebă nedumerit omuleţul.

Bătrânul se aşeză la masă, îşi puse ochelarii cu rame groase şi lentile mari (ca pe orice bătrân, şi pe el îl lăsaseră ochii) luă o coală albă de hârtie, îşi ascuţi câteva creioane şi se apucă să deseneze. Apucă omuleţul de lemn din faţa lui, îi puse o mână la ureche, cealaltă rămase întinsă pe lângă el, şi îi strânse genunchii la piept.

Mai întâi se văzu pe hârtie un cap rotund, apoi un pic oval. Bătrânul îi desenă o bărbie ascuţită. Gâtul omuleţului de pe hârtie apăru şi el deşi aproape inobservabil. Apoi pieptul, braţele. Unul dintre ele era dedesubt. Pesemne că omuleţul din desen dormea, fiindcă părea întins şi avea o mână sub ureche. Aaa, uite că sub el apăru şi un pătuţ. Picioarele erau ghemuite. Rând pe rând i se văzură ochii închişi, nasul mic, gura un pic întredeschisă. Era îmbrăcat în pijama, era dezvelit, iar în picioare încă avea papuci. Cred că adormise uitându-se la televizor şi uitase de ei.

- Eh, îşi zise bătrânul, e mai haios aşa. Omuleţul meu de lemn a adormit la televizor. Hihi!

- Auzi la el! Cum mă chinuie, punându-mă să stau aşa. Mă dor genunchii de nu mai pot. Aaa, scuze, doar am zis deja că nu mă doare nimic. Şi cică mai şi dorm. Alooo, mie nu mi-e somn, nu mă obligă nimeni să adorm când nu vreau.

Desigur că bătrânelul nu avea de unde şti cu cine are de-a face. Îşi vedea de treaba lui. Lângă patul celuilalt omuleţ apăru o noptieră cu veioza uitată aprinsă. La geam puse perdeluţe verzi. În pat, la picioare dormea o pisicuţă ca un colăcel. Pe jos un covoraş cu figuri geometrice şi gata. Cam ăsta era desenul lui.

- Hmmm, mă simt cam obosit... Ia să mă întind un pic. Văd eu mai încolo ce-i mai fac.

Se duse în pat, nu se mai dezbrăcă, şi adormi îmediat.

- Huh, vaaai, ce-am mai înţepenit. Poziţia aia era imposibilă, zău aşa. Omuleţul de lemn îşi întinse mâinile şi picioarele, se scutură un pic. Bine c-a adormit! Bătrânelul ăsta nu ştiu ce-are de gând cu mine...

- Eee, nu ştii ce are de gând!... Omuleţul de pe hârtie se trezi şi se ridică în capul oaselor.

- Haa, cine eşti tu?

- Vai de mine, nu ştii cine sunt?

- Nu!

- Sunt copia ta şi tu eşti modelul meu.

- Haha, glumeşti!

- Nu, nu glumesc.

- Nu ai avut tu mai adineauri genunchii ghemuiţi şi o mână sub ureche?

- Ăăă. Ba da...

- Păi vezi?

- Ce să văd? Tot nu ai cum să fii copia mea. Nu ştiu cum ne-au făcut aştia la fabrică, ne-au dat ei mâini şi picioare, dar nu tu urechi, nu tu ochi, gură şi nas, nu mai spun că n-am nici degete. Norocul nostru că ne e bine şi aşa. Aud şi văd tot şi fără ele. Plus că ne-au lăsat aşa goi... Măcar o cămaşă să ne fi dat şi nouă, deşi eu personal nu mă ruşinez.

- Păi nu îţi trebuie cămaşă. Tu eşti model.