Linişte deci

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Niciun titlu

N-am despre ce să scriu, decât că nu prea mai am timp să mă plictisesc. Am un frăţior care mi-a dat de lucru pe bune şi pe bani. Aşa că stau şi mai mult cu nasul în computer decât de obicei şi bibilesc. De altfel, am început să mă trezesc mai devreme dimineaţa, nu dintr-o grijă concretă, fiindcă ceea ce am de pregătit nu cere zor, ci fiindcă nu mai pot dormi. În plus, de vreo săptămână este soare şi cald încontinuu la noi, zici că a venit direct vara. De-aia am şi ieşit în grădină la grătar sau, pur şi simplu, la huzurit. Iar cum camera noastră dă spre răsărit, mă gâdilă (poetic, aşa) nişte raze îndrăzneţe de soare direct pe nas.
Mă bătea iar gândul să mă las de scris pe blog, măcar o vreme, să văd cât rezist. Evident că fac lucrul acesta fiindcă stau bine cu timpul. Până într-o zi. Dar toate la rândul lor.
Iar cine se plictiseşte sau e zgâriat pe retină de siroapele mele s-o-ntindă cât mai rapid de pe această plantaţie şi să mă lase în pace.

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Starea mea de azi

după o noapte dormită prost, o veste un pic "greţoasă", o mică nereuşită de ordin tehnic, un dor şi altele...



Al Di Meola - Heru Mertar/Don't Go So Far Away

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Porcărie cu sufletul la gură

Ultima oară când am fost pe-acasă am pescuit din raftul de cărţi favorite un exemplar dintr-un aşa-zis roman românesc de dragoste. Îl citisem cândva (sunt ani buni de-atunci) pe nerăsuflate, mă dăduse clar pe spate pe vremea aia şi mi-am zis că n-ar fi rău să-l recitesc într-un răgaz. În afară de o secvenţă ambiguă şi de faptul că se termină naşpa nu mai ştiam nimic. Şi l-am luat zilele astea la răsfoit. Nici nu-i dau titlul, că nu cred c-a auzit nimeni de el şi nici nu merită cine ştie ce atenţie. Duamne, ce limbaj... L-or fi publicat ei prin '93, dar mi-am amintit de stilul ceauşist a lui Şovu, ce aberaţii cu tentă aşa-zis filosofică de care mă mai izbesc şi azi într-unele din creaţiile de pe poezie.ro pe care n-am mai ajuns de nu ştiu când. Cât de superficial! No, eram şi eu mică şi neştiutoare, n-am învăţat să citesc la 3 ani, nu mi-a pus mama nici-un instrument în braţe (a încercat, ce-i drept, să mă trimită la ritmică pe la vreo 7, dar n-am stat decât două zile, fiindcă mă durea - la propriu - capul), nu m-am omorât citind Moby Dick în clasa doua ca s-ajung la Seneca într-a opta, aşa că m-am mulţumit şi eu cu lecturi de nivelul meu. Şi printre ele - cărţulia pentru care mi-am mai pierdut o dată (cu conştienţă) zilele astea timpul. De curiozitate. Captivantă, ce-i drept. Păstrând măcar aerul de telenovelă, am dus-o până la capăt numai ca să-mi amintesc cum au murit x şi y, fraţi de cruce, dintre care unul îl ura pe celălalt obsedat de o tânără îndrăgostită de el (de celălalt). Păstrând acelaşi aer, o s-o înfund într-un colţ mai greu accesibil de bibliotecă şi o să mă întorc la ceva cu siguranţă mai bun. Să văd ce mi-aleg. :D

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Dacă

Deci e cu dacă, ne-am înţeles? Nu m-am săturat încă de şcoli. Ba chiar aş mai face încă o sută de ani de-acum încolo, dacă se poate. Ia să am eu grijă ce-mi doresc.

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Băi

Cum fac ei, cofetarii/brutarii ăştia, de le ies torturile aşa de arătoase? Le modifică în fotoshop? :))

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

30 Aprilie

30 aprilie 2007 - zi de linişte pe blog.

Silence can say more than a thousand words.

This day shall unite us all about this unbelievable painful & shocking event and show some respect and love to those who lost their loved ones.

On April 30th 2007, the Blogosphere will hold a One-Day Blog Silence in honor of the victims at Virginia Tech. More then 30 died at the US college massacre.

But it´s not only about them. Many bloggers have responded and asked about all the other victims of our world. All the people who die every day. What about them?

This day can be a symbol of support to all the victims of our world!

All you have to do is spread the word about it and post the graphic on your blog on 30th April 2007. No words and no comments. Just respect, reflect and empathy.

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Mă numesc Cyristina

Te caută când nu mai aştepţi. Acum mai bine de două luni am dat examen pentru Zertifikat Deutsch. De-atunci ni s-a zis: aşteptaţi rezultatul cam peste 4-6 săptămâni, că vă vine prin poştă. De vreo lună mi se tot lungesc ochii pe cutia de scrisori, doar, doar ce-oi primi şi eu vreo scrisoare importantă. O colegă m-a sunat şi ea să mă întrebe dacă a sosit. Un alt coleg mi-a spus că de fapt în 8 săptămâni vine. În fine. Tocmai ce ne invitaseră astăzi vecinii de dedesubt la un grătar şi m-apucasem de-o salată ca să nu merg cu mâna goală. Trecut de ora prânzului, sună la uşă. Vecinii erau în grădină. Zic: precis ne cheamă să venim mai repede. Am apăsat pe butonul deschizător de uşă (aia de-afară), D era în chiloţi (tocmai ce aţipise un pic), aşa că nu m-am grăbit să deschid şi cealaltă uşă. Pe scară se-auzea un "hallo, hallo", iar io nu mă grabeam. Aşa că D a deschis el, a semnat şi a luat plicul în primire. Zuză superficială. Aşa mă simt acum. Ăsta e! L-am deschis repede, mi s-a confirmat rezultatul. Am luat examenul cu 1 (care e gradul pentru foarte bun). M-am bucurat şi i-am dat hârtiile lui D să le pună de-o parte. Până în momentul în care mi-a observat numele pocit pe certificat. Bineînţeles că din acel moment mă obsedează nu că acest certificat se poate corecta, ci de teamă că nici măcar nu-l mai văd la faţă dacă-l trimit înapoi. Ceea ce m-a scos mai tare din sărite e că nu-i prima oară când mi se pocesc cuvinte importante pe acte importante. Cu puţin timp în urmă am dat la tradus în germană alte câteva acte pe care mi-au greşit de 5 ori un cuvânt ce denumea exact meseria pe care o învăţasem. Din kinetoterapie (terapie prin mişcare) stătea mare pe diplomă, exact în mijloc, kinoterapie, adică mai exact te duci la cinema şi se rezolvă tot.
Şi de-ncheiere: să-mi bag picioarele!!!

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Unde a dispărut?

Mi s-a făcut dor de o prăjitură. Una preparată de mine. Îi promisesem cândva lui R că-i dăruiesc un tort de ciocolată. Ziua lui se-apropie. În plus îmi pune-n braţe o bicicletă. Aşa că am ales pentru el o reţeptă de Wiener Kaffeehaus-Torte. Un tort de ciocolată, că ştiu că-i place. Ieri am studiat reţepta, am calculat, alea alea. Mâine cred că stau toată ziua în bucătărie pentru un tort. Azi am întins-o la Supermarkt să-mi cumpăr engrediente. La casă am numărat printre altele 2 ciocolate amărui. Ba chiar am avut grijă să fie acolo. Câţiva metri mai încolo am făcut bagajul. Fiindcă la noi în oraş e Kirmes (bâlci, unul mic) zilele astea, am plecat cu peojoul. Mi-am făcut aşadar bagajul şi-am constatat: o ciocolată nu mai e. Unde a dispărut ciocolata?

În altă ordine de idei, sper să nu rămân cu buza umflată când mă voi duce cu Departea la Ostsee (Marea Baltică) să culegem bulgări de chihlimbar. ;))

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Mici dorinţe

Din experienţă proprie declar că (aproape) orice dorinţă se împlineşte, fie că o ajuţi, fie că nu. Este suficient s-o trimiţi cu gândul celui ce-o primeşte. Fii sigur c-o primeşte. Unii îl numesc înger. El o aude primul. Acum dacă până la împlinirea ei durează chiar şi câţiva ani de zile (sau poate doar o veşnicie ;)) asta nu înseamnă că îngerul nu vrea. Ori e aiurit, ori are alte priorităţi. Care, în genere, tot dorinţe de-ale tale sunt. Fiindcă nici tu, uitucul de tine, nu realizezi că îţi doreşti atât de multe încât receptorul nu are timp să respire. Ba chiar auzisem undeva că e suficient să-ţi pui dorinţa o dată, că el oricum o primeşte şi lucrează.
Una din miile, zecile de mii, sutele de mii de dorinţe care mi se învârt prin cap de când mă ştiu era să găsesc un cântec. Stăteam cu radioul deschis pe un post mai inspirat (nu chiar ca D care a corespondat cu posturi de radio din toată lumea) şi auzeam diverse muzici mai mult sau mai puţin inspirat alese, iar printre ele un cântecel de care m-am îndrăgostit la prima audiţie. Nu ştiam absolut nimic despre el. Nici titlul, nici interpretul. Aşa că mi-am dorit. În primul rând să aflu, desigur. Peste câţiva ani m-am nimerit într-o tabără la mare. Unul dintre colegii mei avea cântecul pe un CD. Din fericire avea şi un playlist. După un alt răstimp, când ne-am conectat şi noi în sfârşit la reţea, am învăţat să folosesc un progrămel de download. Primul cântecel pe care l-am cules şi de care m-am bucurat atunci a fost cel pe care sperasem atâta vreme să-l găsesc. E cel pe care tocmai îl asculţi.
Şi-aş mai spune ceva. A fost o dată un motan cu ochi de tăciune. Căruia nu i-am dat niciodată vreo atenţie deosebită până într-o zi. Când mi-a apărut în vis. De-atunci mi-am dorit (aveam eu o obsesie, şi încă mai am) să-i ating mâinile. Am devenit Briefmenschen şi i-am spus. Desigur că era prematur (dar nu imposibil) să se întâmple. Dar timpul ne-a adus împreună. De-acolo a rămas amintirea senzaţiei (care nu m-a înşelat), au rămas imagini, au rămas cuvinte, au rămas mai multe. Dar dorinţa s-a împlinit. Am multe dorinţe care s-au împlinit. Numai când îmi amintesc de T... Eheee... Altă poveste...

Juan Gabriel - Asi fué

Noapte bună

Înainte de a mă lamenta că am scris iarăşi o porcărie îmi bag picioarele undeva şi mă apuc să scriu, că de-aia mi-am făcut blog.
De când m-am măritat şi mutat în altă ţară am senzaţia că dorm. De vreo doi ani şi ceva dorm încontinuu, iar de ceea ce se întâmplă în jur (oricât de aproape) aflu ca prin vis. Le iau pe toate ca atare şi le pun de-o parte. Am o stivă uriaşă de evenimente fără mine. Îmi urmez firul continuu şi banal al vieţii dormind. Dorm când dorm, dorm când mă trezesc, mă spăl, mă îmbrac, curăţ, gătesc, mă plimb, citesc, scriu, pictez, când tund iarba şi gardul, când dau cu grebla, cand merg cu trenul, când vizitez, inclusiv când cumpăr, dorm când deschid fereastra, când compostez bilete, când decupez reţete culinare din reviste, când topesc ciocolata în gură ca să-mi savurez la urmă caramelul, dorm când vorbesc la telefon, în fine, dorm.
Şi parcă tresar la un moment dat: băi, cum am ajuns şi ce naiba fac eu aici?
Priveam ceva mai devreme fotografia noastră de nuntă pusă într-o ramă pe care-o văd mai degrabă doar când şterg praful de pe ea şi mă întrebam când naiba am făcut-o şi pe-aia.
Exact ca atunci când îmi văd de ale mele răbdătoare (ceea ce nu-mi stă defel în fire) şi-mi fac timpul să treacă şi mă trezeşte aşa dintr-o dată un dor nebun (ştiu, e clişeistică exprimarea, dar aşa e) de anumite trăiri, de el, de orice vis care stătea cândva să se împlinească şi nu rămâne de fapt decât golul care, deşi îmi dă o stare de paradoxală fericire (sper că nu sună pleonastic) intimă, nu face decât să-mi mai pună un somnifer în pahar.

De adormit: Al Di Meola - Ta'alina chant

Apropos de gunoaie şi cabluri care traversează casa

În maniera asta curând cred că mă îngrop în ele. Şi uite-aşa îţi dau ţie un şut în fund cititorule, că te stresez cu lamentaţii din-astea de om care nu pune suficient picioru-n prag. Na!

Demitizare

Carevasăsică frumoasele mele lalele negre de la Amsterdam sunt de fapt ceva de genul vişiniu închis. Aşa că nu există lalele negre. qed.
De consolare, uite ce mai facem noi prin grădina noastră când e timp frumos.
Later edit: Şi ce alte culori frumoase ascund grădinile primăvara.

Diverşi, diverse

Un prieten de familie care s-a tăiat acum o vreme la mână cu un ferăstrău electric se operează astăzi. Durează vreo 9 ore, din câte am înţeles. Cu speranţa că îşi va putea mişca din nou degetele, i se face un autotransplant de nervi. Sper să scape cu bine, că tare înfricoşat am auzit că era.
Un ciupercuţ stă de mai multe zile cu messengerul închis şi de-abia mai are timp să respire la cât are de lucru. Sper să scape de corvoadă. Şnur!
Un alt prieten blogger îşi caută job nou. Sunt absolut sigură că îşi va găsi, ba chiar într-un loc care să-l merite.
Mai există pe ici pe undeva un crocodil care m-a muşcat ieri de obraz. Să vezi ce-i fac.
Săptămâna viitoare capăt o bicicletă. A fost a soacră-mii, i s-au schimbat roţile, n-o fi ea prea arătoasă, dar măcar e funcţională şi pot şi io s-o iau la vale pe malu' apii la plimbare sau până la praktiker (aldi/penny etc) să-mi cumpăr oareşce. Azi mă duc deocamdată să pun ceva la poştă şi, mai important, să-mi cumpăr curea de blocat biciclete (nu de alta, dar e ofertă la tschibo ;)). Când şi-o cumpăra şi D una plecăm cu ele în crailâc.
Săptămâna aviatoare e ziua lui R. Saptămâna alailaltă e ziua lui B. Duminică a fost ziua lui M. Băăăi, 3 zile de naştere în două săptămâni. Kaffee un Kuchen, vai de burta mea, nu mă mai joc. Iar treaba se repetă an de an. ;))

Nou

Un prieten (unul dintre autorii mei preferaţi de pe poezie.ro) şi-a creat blog. No, inspiraţie să ai, Florin! Că de scris, ştiu eu, scrii frumos. Hai că te pun şi în feed reader.

Peştişorul de aur

Mi l-a pus Medeea într-un bol mare de sticlă. Îl ţin acolo până când s-o trezi să mă întrebe şi pe mine ce-mi doresc. Ehei, peştişorule, m-oi trezi eu răspunzând cu plictiseală, că deh, aşteptarea-i lungă, ce să-mi doresc eu? Păi o să sar peste idealisme şi o să mă opresc direct la chestii mai profane.
* să primească D concediu în iunie ca să putem pleca unde ne-am propus
* să-mi recunoască tantia aia de la autoritatea medicală diploma de studii
* şi o zi pentru...
Fiindcă e leapşă, o dau mai departe Alinei, Apriliei, Silviei, Zazei, lui Vio. Cam aşa.

Sigur Rós

Cântă ceva de genul post-rock / ambient / alternativ. Sună bine. Garantez. Pe website-ul oficial mai au şi alte sample-uri. Aici e şi myspace-ul lor.

Cică leapşa

Vine de la Silvica...

Your Aura is Yellow

You're a deeply happy and content person, and you enjoy sharing your cheer with others. While you may seem like a simple optimist, there is a lot of thinking going on inside you. The purpose of your life: bringing joy and a better life to others Famous yellows include: Conan O'Brien, Jenny Mccarthy, Jim Carrey Careers for you to try: Athlete, Actor, Yoga Instructor

What Color Is Your Aura?

şi merge laaa... merimeriquitecontrary (cică trebuie să-ţi faci testul ăsta) ;;)

PS - De dunga aia galbenă din aură ştiam deja. Mi-a văzut-o cineva. ;)

Zi de vară până-n seară

La frecvenţa cu care insectele bâzâitoare îmi intră în casă pe geamurile deschise o dată cu valurile subţiratice de căldură pot să-mi imaginez că a venit direct vara şi că mă aflu chiar pe prispa căsuţei celei vechi de la ţară.
Cu scheletul vopsit în verde, cu pământ bătătorit pe jos în loc de ciment sau de lemn de pardosit, cu două găleţi de apă lângă intrare pe pridvor, cu două trei muşcate în oale vechi cu emailul ciobit într-un colţ, cu o sârmă de rufe de-a lungul (şi de-a latul, deşi impropriu spus, fiindcă prispa e în formă L) pe care zac zeci de cârpe şi ţoale uitate de vreme, cu ferestruicile mici (vopsite în verde) cu gratii de oţel, cu două oglinjoare zidite în peretele dat cu var, cu sacii de grâne, mălai şi făină, cu brădoaia de oţet (de prune? nu mai ştiu, trebuie să întreb) făcut în casă, cu scăunaşele (unele cu trei picioare) şi măsuţa pe care mamaie răsturna mămăliga (şi dacă mai are putere o mai răstoarnă încă) şi mai ales cu banca de lemn care e acolo de când mă ştiu, pe care musai să rătăcească o jumătate de coajă uscată de dovleac cu seminţe (uscate şi ele) sau căţei de usturoi în ea, banca pe care-mi puneam ciocănelele (sticluţele de injecţii) umplute cu apă când mă jucam şi mă băteam pe ele c-o verişoară, pe prispa asta e aşa de bine de lenevit vara, de strigat ecoul înspre coasta dealului care se vede în faţă ca de pe balcon şi pe care se răsfiră case de pe alte linii de drum, aşa de bine e de mâncat o salată bio cu castraveţi îngrăşaţi şi roşii pitice, de mâncat un ou cu jumări din tigaie sau zeamă de teci din strachină sau chisăliţă, aşa de bine de citit, deranjat doar de bâzâitul de insecte sau de câte-o găină ouătoare cotcodăcind de pe scara cuibarului sau din fânar, de-un curcan înfoiat, de puii de curcă înfometaţi, de-o vacă uitată priponită pe deal şi poate altele.
E vară deci. Ieri am inaugurat vara cu un grătar în grădină în spate, nu înainte de a tunde iarba. Azi cică ar mai urma unul, dar nu la noi. Cu puţin efort o să rezist să mă îmbuib (înainte de grătar e vorba şi de niscaiva nelipsite "Kaffee und Kuchen") ca să nu mă îngraş la loc. Stă scris aici, aşa că trebuie să mă ţin de cuvânt.
Săptămâna viitoare cică vin iar 15° C. :))

Unde a rămas?

Un articol de ziar mi-a reamintit de un străbunic dispărut pe front în războiul mondial 2. Nu se ştie dacă a murit sau a ajuns mai întâi în vreun lagăr. Să-i fi putrezit şi lui măruntaiele prin stepa kazacă? Cert e că nu s-a mai întors acasă. Nici măcar sub formă de veste. Nu se ştie absolut nimic despre el. În urma lui nu mai există decât o fotografie cu el purtând un chipiu de soldat, fotografie care momentan e la mama acasă. Mă gândesc s-o iau cu mine cu prima ocazie când mai călătoresc în Ro, ca s-o pun la colecţia de străbunici şi alte neamuri. Mă bate gândul de multă vreme să-mi întocmesc un arbore genealogic, chiar dacă ştiu că va fi incomplet.
Dacă aş putea să-mi împlinesc vreodată trei dorinţe, una dintre ele ar fi să pot călători în timp ca să-mi cunosc strămoşii. Să văd cum trăiau, ce obiceiuri şi năravuri aveau, cum dormeau şi mâncau, cu cine semănau, cu cine se certau, ce vecini aveau, cum se jucau când erau copii.
Arborele ăla genealogic cu poze cred eu că trebuie să mai aştepte. Nu ar fi chiar aşa greu de întocmit, dar nu ştiu ce am de nu mă apuc de el încă.

Apropos de călătoria în Ro, D. a cumpărat bilete de zbor pe la sfârşitul lui iunie, deşi i s-a refuzat deocamdată concediul. Aşa că tot nu sunt sigură că vin.

Lămurit

Also (vai ce-mi mai place să încep cu deci, intenţionat aşa).
M-a sunat italianca (ex-vecina) să-mi mulţumească pentru darul de nuntă. Credeam că se va rupe de tot legătura între noi. Bine că m-am înşelat. O să am eu grijă de acum încolo să nu se întâmple aşa. Doar locuim la 10 minute una de alta, ce naiba. Mâine mă duc pe la ea. Şi îi dau şi pozele.
Şi cum compul meu începuse să se crizeze din lipsă de spaţiu m-am hotărât să mai fac un pic de curăţenie şi deci să mai mut (şi să salvez în acest fel) o parte din bunătăţile mele pe un dvd. Tot din motive de securitate (în sensul că nu vreau să-mi crape hardughia), în loc să mă trec offline pe messenger (aşa cum ar fi trebuit de la bun început) am pus un status cu semn de interzis. Pe care zuza de mama (eram sigură) nu l-a văzut. Tocmai ce mă apucasem de scris un disc şi mi-era teamă de eroare că îmi şi apare fereastra ei în care mă salută. Şi unde nu o iau la trei păzeşte. N-am înjurat-o, dar nici prietenoasă n-am fost. Încă nu apucase să scrie. Am zis ok. Mă trec invizible. Nu prea mai are ce să se întâmple. Am schimbat două vorbe cu ea. Sesiunea de scriere mi-a dat eroarea "mult aşteptată" într-unul din momentele următoare. Am hotărât să amânăm conversaţia. Dar n-am apucat să mă scuz (decât ceva mai tarziu şi offline) pentru irascibilitatea mea (nestrăină mamei) şi încă mă ia cu remuşcări. Mă mir eu însămi de câtă cenuşă îmi pot pune în cap cu alţii, iar cu mama mea (şi restul familiei) mă doare gura atât de tare să scot o scuză amărâtă. Mi se pare imposibil să-i spun normal "adevărat a înviat!" când e cazul, să-i spun "noapte bună" când merg la culcare, să-i spun "te pup" când trebuie s-o pup sau "te iubesc" când mă apucă drăgăleala. Ori mă strâmb, ori nu spun. Poftim ciudăţenie, că de educaţiune nu e cazul!
Să ajung unde trebuia. La dorinţe care se împlinesc. Mici fleacuri pe care îmi doresc să le obţin sau să le aflu şi care îmi par imposibile la un moment dat, dar pe care le aştept răbdătoare chiar dacă ştiu că uneori durează şi ani întregi de zile până dau de ele. Se împlinesc cam toate, trebuie doar - să zic eu - observate.
Căutam acum vreun an-doi titlurile unor filme pe care le văzusem la tv cât mai eram în Ro şi cărora pentru o perspectivă viitoare nu le acordasem prea mare atenţie. De unul dintre ele am dat acum ceva timp. De celălalt (cu speranţe slabe de tot, fiindcă mi-l amintesc într-o limbă necunoscută mie) am dat finally astăzi, după ce am terminat de citit un roman de Ismail Kadare ("Florile îngheţate din martie") în care am întâlnit un cuvânt ("kanun") şi un obicei similar celui din filmul văzut de mine. Era prea de tot să nu se potrivească. Cum de am fost atât de toantă să mă duc mai întâi la imdb.com şi nu direct la google? În fine, filmul a fost făcut în Brazilia (nu că n-aş fi recunoscut portugheza, dar chiar era altă limbă, jur) după o nuvela de, ghici, tot Kadare, "Aprilie spulberat". Şi ca să dorm liniştită la noapte pun aici două linkuri şi un fragment de film găsit de mine pe youtube din "Behind the sun" ("Aprilie spulberat").
Aşadar, unul este "Behind the sun".



Celălalt film este "Eu, tu, eles" (filmat tot în Brazilia). Le recomand cu plăcere.

Yay

Am dat de un site mişto! Tot felul de chestii. Cel puţin dacă nu cumperi, idei sunt acolo cu grămada. Să le faci cu mânuţa ta. Răbdare şi îndemânare şi mai ales entuziasm pentru aşa ceva să ai. Şi eventual să vinzi dacă stai bine cu producţia.

A doua zi de Paşti

Azi o dau pe amintiri. Paştiul petrecut de mine în Bucureşti n-a avut niciodată vreun farmec, aşa cum (am mai spus deja) nici aici nu are. Cel mult mănânci o prăjitură (mă rog...). Ouăle vopsite nu ştiu dacă se ciocnesc aşa ca pe la noi, cert e că le găseşti în supermarket gata preparate, numai să le cumperi, chiar şi cu două luni înainte.
Mai senzaţional era când plecam la ţară. Cel puţin pitoreşti erau oamenii (aşa simpli şi "proşti" cum erau) care se duceau noaptea la biserică (la denie sau la înviere), babele care adormeau în strană (inclusiv mamaie-mea), copiii agitaţi intrând şi ieşind pe uşa bisericii unde înăuntru era prea cald, iar afară prea frig, unde popa ieşea cu sfintele daruri şi se ruga de nu ştiu câte ori pentru toate neamurile şi mă întreba la miruit când am venit în vizită, când se auzeau de pe dealuri, în liniştea nopţii şi a întoarcerii cu lumina acasă, privighetoarea şi răcăneii. O adevărată senzaţie să te trezeşti dimineaţa destul de târziu şi să înfuleci deja un ou la micul dejun. Să te vezi cu diverse neamuri venite ele în vizită la tine, să auzi zgomotul cutiei de table fără de care tata nu pleacă niciodată de-acasă. Să te pregăteşti seara de plecat la disco unde te revezi inevitabil cu diverşi foşti şi actuali. Şi iar te trezeşti a doua zi la prânz şi mai ciocneşti un ou şi te pregăteşti să mergi în sat că se face horă, iar în horă joacă acum mai mult copiii şi amărâţii, fiindcă ei primesc pomenile. Sau dacă vrei te trezeşti cu noaptea-n cap şi mergi cu babele la cimitir la tămâiat. Garantez că nu e deloc plictisitor să te plimbi printre mormintele acelea zidite din chirpici şi printre alte babe cu care te saluţi şi schimbi două vorbe.
Aici - o mică paranteză. Care e faza cu pomenile. Hora din a doua zi de Paşti cred că e cam general valabilă, doar că urmează nişte obiceiuri locale. Undeva în sudul Olteniei la Dunăre, de exemplu, această horă se face pentru diverse persoane care au murit în anul cu pricina de moarte nu prea bună. În numele mortului, câteva tinere nemăritate pleacă de la casa acestuia cu alai şi lăutari, ducând cu ele câte un coş cu daruri (de obicei ouă, flori şi dulciuri) pe care le vor împărţi fiecăruia în mijlocul horei.
Apoi urmează momentul cel mai naşpa când trebuie deja să pleci înapoi acasă şi să te pupi cu toate neamurile care te petrec până la poartă şi apoi să te confrunţi cu traficul aglomerat şi îmbâcsit.
De fapt stăteam eu aseară în liniştea casei tulburată doar de televizor şi îmi aminteam uite-aşa de gustul unei amandine greţoase oarecare pe care n-am mai avut de mult ocazia s-o mănânc şi m-am imaginat intrând într-o cofetărie din-aia cum erau pe vremuri, cu mese pătrate cu feţe roşii, cu geam peste ele şi cu scaune de lemn. Unde se-auzeau în permanenţă frigiderele alea galantare în care şedeau tot felul de alte prăjituri greţoase. Unde beam dintr-un cico de culoare gălbuie sau din quik-cola, a cărui sticlă răsuna când o puneai la loc pe geamul mesei. Unde răsuna linguriţa aia pătrăţoasă pe farfuria cu prăjitură. Unde răsunau galantarele. Unde răsuna sticla de cico. Unde stăteau grămezile de fursecuri şi de paleuri date pe jumătate prin ciocolată. Unde răsunau galantarele şi sticlele de cico. Unde aveau bomboane din-alea cu dulceaţă în gentuţe de carton. Unde vindeau vafe (cred că numele vine de la Waffeln) şi îngheţată la cornet vara cu doi lei.
Eee, ce aventură era să fac rost de bani pentru îngheţată. Eram prin clasa a doua. S-a trezit o colegă să-mi dea 4 lei. Nu mai ştiu pentru ce motiv. Să-i ţin şi eu, aşa. Şi mi-am luat eu frumos de ei două îngheţate la cornet. Începând cu a doua zi şi până la sfarşitul anului de şcoală am fost sistematic, zilnic, întrebată dacă i-am adus banii şi rugată să-i aduc. I-am dat până la urmă în două tranşe. Nu ştiam pe vremea aia că (şi în ce fel anume) banii se pot economisi. În fond, patru lei nu erau chiar aşa mult. Dar eram eu zuză. Şi nici ai mei nu prea lăsau bani prea mulţi pe mâna mea.
No, mă opresc aici. Un ciupercuţ mi-a dat ieri nişte muzici drăguţe.
Deocamdată ia de ascultă altceva: Neko Case - Star Witness

I'm back

No (cred că încep să am un tic verbal cu particula asta), ieri mi-au dat drumul acasă. Nu mai era mare lucru de făcut. Am 4 găurele cusute cu aţă neagră, le-am văzut când mi-a schimbat plasturii unul dintre cei doi medici drăguţei care s-au perindat pe la patul meu cât am stat acolo. Trezirea din anestezie a fost faină, în sensul că nu am avut ameţeli şi nici dureri. Mai degrabă nu puteam ţine ochii deschişi. Aşa că nici nu prea ştiu ce-am spus când m-am trezit. Cred că ceva de genul "Brötchen" (= chiflă) , nu ştiu de unde până unde, probabil că pofteam. Mai nasol a fost a doua zi, când m-a trimis asistenta la baie să mă spăl şi nu puteam sta încă pe propriile picioare din cauză de tensiune mică.
Azi am întins-o până la Kaufland să luăm pâine (şi alte câteva mărunţişuri), deşi eram siguri că vom fi prinşi în nebunia de dinainte de Paşti. Paştiul nu are nici-un farmec aici. Nu ar însemna probabil decât daruri (al căror obicei noi nu-l avem) şi haleală. În rest, nimic cu tentă religioasă. Poate şi pentru că m-am îndepărtat eu de toată tevatura asta şi la propriu şi la figurat. Nu că n-ar exista. Cam asta e. Mă cam plictisesc, iar de citit nu prea am chef.

Omuleţul de lemn

No, asta-i povestea de care ziceam că nu prea-s încântată. Mâine mă internez pentru operaţie. Lipsesc câteva zile. Să fii cuminte! Ia de citeşte aici până mă întorc... Şi nu te aştepta la cine ştie ce. Sunt necesare nişte rectificări. Dar totuşi, ia de citeşte...




(de ascultat: Band Of Horses - The Ends Not Near)

Copilaş drăgălaş, povestea mea e despre un omuleţ de lemn cam de-o palmă şi ceva, adică mic şi subţirel.

Se spune că undeva pe un deal oarecare, într-un oraş oarecare, într-o ţară oarecare se afla o făbricuţă oarecare. Acolo în făbricuţa aceea aduceau lemn din pădure, din cele mai variate sortimente, şi făceau din el o mulţime de lucruri: măsuţe, scăunele, dulăpioare, pătuţuri, toate frumos colorate (poate că tot ei le-au făcut chiar şi pe cele din camera ta), instrumente muzicale care de care mai frumos cântătoare, cutii mai mari sau mai mici cu capac de pus în ele rufe, cartofi, de ascuns copii când se joacă, secrete importante, mărgele sau soldăţei de plumb. Apoi mai făceau linguri mari şi adânci de amestecat în dulceaţa bunicuţelor de copii cuminţi, jucării de toate felurile, căluţi de legănat, trenuleţe, cuburi şi păpuşi plângăcioase cu ochii mari, iar din resturi ce mai făceau ei altceva decât chibrite şi scobitori? Printre altele, lucrătorii din făbricuţa noastră ciopleau şi omuleţi de lemn. Toţi omuleţii primeau coate şi genunchi. Ei ştiau să dea din mâini şi din picioare şi chiar îşi puteau întoarce faţa la spate. Ba chiar erau în formă, fiindcă făceau gimnastică în fiecare dimineaţă, deşi era agăţat fiecare în câte un suport ca să nu obosească stând.

Apoi fiecare omuleţ era ambalat frumos în câte o cutioară de carton colorată, toate cutioarele erau aşezate în nişte cutii mai mari. Seara venea un camion cu un şofer mereu cam somnoros, fiindcă dormea prea puţin, deşi nu avea voie. În camion încărcau toate cutiile, iar camionul o pornea grăbit spre magazin pe un drum numai de el ştiut, oricum nu contează, important era că a doua zi omuleţii se aflau deja pe rafturile magazinului şi aşteptau să-i cumpere cineva. Pe feţele lor nu puteai să vezi dacă sunt trişti sau dacă râd, o să vezi mai tarziu de ce. Stăteau cuminţei şi răbdători pe raft, unul mai ridica o mână, altul un picior, unul parcă dormea, altul mai dădea din cap. Deh, să tot aştepţi să fii cumpărat nu-i lucru uşor, ajungi să te plictiseşti la un moment dat.

Într-una din zilele mult obişnuite ale omuleţilor de lemn intră în magazin un bătrânel cu beretă roşie, cu barbă scurtă şi părul alb. Nu, nu era Moş Crăciun! Moşul avea căciuliţă din-aia cu ciucure. Bătrânelul nostru avea beretă. Un fel de băscuţă care-i atârna pe-o ureche şi care mereu stătea să-i cadă. Aşa auzise el că e moda la pictori: să poarte beretă. Da, bătrânelul era pictor. Şi îi plăceau tare mult poveştile pentru copii. Avea acasă o colecţie întreagă de cărticele, discuri şi casete cu poveşti în toate limbile străine. Bătrânelul ăsta buclucaş le ştia pe toate. În fiecare zi asculta sau citea câte una, din păcate el nu mai avea nici-o bunicuţă care să i le spună seara la culcare, aşa că se mulţumea cu colecţia lui. Şi bineînţeles, ceea ce era mai important, el picta şi desena toate ilustraţiile din poveşti. Aşa a auzit el (nu ştiu cum, eu nu i-am spus nimic!) tocmai de povestea care se scrie acum, despre un omuleţ subţirel de-o palmă şi ceva, cioplit în lemn. Uite aşa s-a hotărât bătrânelul, fără să mai stea pe gânduri, să cumpere un omuleţ. S-a uitat pe un raft cu o mie de omuleţi de lemn preţ de câteva minute şi a ales unul care stătea într-un picior.

- Cui vreţi să-l dăruiţi? a întrebat vânzătoarea. Să-l împachetez într-o hârtie aurie?

- Aaa, nuu, îl iau pentru mine. Vreau să-l pictez înainte să se termine povestea, a răspuns bătrânelul.

- Ce poveste?

- Cum adică ce poveste? Asta în care eu aleg şi cumpăr un omuleţ de lemn stând într-un picior printre alţii o mie aici pe raftul din magazin. Vreau să-l pictez. Ştiţi, mie-mi plac poveştile.

- Daaa? Şi mie îmi plac tare mult. Am un nepoţel tare năzdrăvan care din păcate nu a stat niciodată să mă asculte când îi povestesc. Când era mai mic îl mai păcăleam cu biberonul, mai târziu cu o prăjitură proaspăt pregătită de mine, apoi când a mai crescut a dat de un obiect ciudat cu televizor, cică îi zice... ăăă... compiuter. Stă ore întregi cu nasul în ecran şi se joacă. Zău că nu înţeleg cum de poveştile mele nu mai au nici-un farmec în faţa acestor jocuri. Nu mă pricep la... cum îi zice? Dumneavoastră aţi auzit de compiuter? Sunt mai bune jocurile, filmuleţele alea, decât o maşinuţă, un turnuleţ de cuburi sau o armată de soldăţei ca aceştia? Şi arătă spre unul din rafturile din spatele ei.

- Nu ştiu, doamnă, eu m-am ferit multă vreme de... cum le ziceţi dumneavoastră, că nici eu nu ştiu cum se numeşte, şi, iaca, am îmbătrânit şi nici nu cred că mai apuc vreodată să... Să mă joc?

- Păi dumneavoastră nu v-aţi jucat niciodată?

- Aaa, ba daaa. Când eram copil, desigur. Dar cel mai mult mi-a plăcut să desenez. Acum îmi place să creez ilustraţii de poveşti. Am acasă o colecţie imensă de cărţi şi casete. Multe dintre ele încă n-au ilustraţii. Cine ştie când le-o veni şi lor rândul? Mă aşteaptă prietenul meu de la Casa Cărţilor de Poveşti să-i mai trimit desene pentru cărticele noi şi nici nu ştiu de ce să mă mai apuc.

- Păi nu aţi vrea să vă spun eu una care să vă inspire?

- Serios? Şi ştiţi dumneavoastră vreo poveste de care eu să nu fi auzit? Nu cred...

- Nu mă credeţi?

- Nu, la câte am citit şi ascultat eu nu cred să mai existe vreuna pe care să nu o ştiu.

- Nu aveţi de unde şti dacă nu o ascultaţi...

- Păăăi... Şi când mi-o spuneţi şi mie, că mă aşteaptă acasă alte mii de poveşti şi nu ştiu când mai găsesc timp şi pentru ele? Ştiţi, când bereta asta de pe ureche mi-o cădea, n-o să mai fiu în stare să pictez. Tot talentul îmi stă în ea. La început de tot stătea chiar pe creştetul capului. În timp a tot alunecat, încet încet...

- Pai chiar acum! Hai la mine în bucătărie!

Bătrânica avea în spatele magazinului propria ei căsuţă. Locuise acolo de când se ştie. Tatăl ei fusese vânzător acolo. Şi bunicul ei fusese. Şi străbunicul...

În bucătărie era cald şi mirosea tare frumos. La geamul cu perdeluţe albe cu dungi roşii brodate pe ele se aflau câteva ghivece cu flori. În balansoar dormea o pisică şi pesemne că visa tare frumos nişte şoricei apetisanţi, fiindcă-i tremurau mustăţile. Bunicuţa scosese din cuptor o plăcintă cu mere după o reţetă numai de ea ştiută, era ea sigură. Aşeză pe farfurie câteva plăcinţele. Era tare bucuroasă că în sfârşit are pe cineva căruia să-i spună cele mai frumoase poveşti pe care le ştia şi pe care nu le mai auzise nimeni. Îl invită pe bâtrânel să se aşeze în fotoliu, iar ea se aşeză pe celălalt fotoliu în faţa lui. Şi începu:

Povestea mea începe când un bătrânel cu beretă roşie pusă pe-o ureche, aşa ca a dumitale, intră la mine în magazin, se uită curios la cei o mie de omuleţi de lemn de pe raftul din dreapta tejghelei şi îşi alese unul care stătea într-un picior. Vânzătoarea (adică eu) îl întrebă dacă vrea să-l dăruiască, iar el îi răspunse că nu, fiindcă vrea să-l picteze până nu i se termină povestea. Mulţumit de achiziţia lui, bătrânelul salută respectuos vânzătoarea (adică pe mine) şi ieşi fluierând în stradă. Îndreptându-se spre casă - nu stă el prea departe, orăşelul e destul de mic - se opri în dreptul altui magazin, intră şi acolo şi îşi mai cumpără nişte creioane şi nişte culori. Aşa, de rezervă. Orice artist care se respectă are tot ce îi trebuie. Bine, ar mai trebui el să meargă şi la şcoală, că degeaba ai talent, dacă nu înveţi şi de la alţii care ştiu mai multe lucruri de folos în viaţă decât tine.

Ajuns acasă, nerăbdător, scoase omuleţul din ambalajul lui şi îl puse pe masă. El e tot într-un picior.

- Oare nu s-o fi plictisit şi el de poziţia asta?

Bătrânelul amuzat îndreptă piciorul omuleţului şi se duse să-şi pregătească o cană de ciocolată caldă. Când se întoarse din bucătărioara lui îl găsi pe omuleţ cu mâinile la ceafă.

- Hmmm. Ce-o fi cu el? Că doar nu se mişcă singur. Trebuie să mă aştepte mai întâi pe mine şi dup-aceea mai vorbim.

- Hmmm, îşi spune în gând omuleţul de lemn, cine oare se crede bătrânul ăsta mustăcios? Că doar nu i-am dat voie să-mi îndrepte piciorul. Stau cum vreau eu! Oricum nu mă doare. Pe omuleţii de lemn nu-i doare niciodată nimic. Poate doar pe copacii din pădure, pe ăia sănătoşi din care trebuie să ne cioplească pe noi. Cui oare i-o fi venit ideea să facă omuleţi de lemn? Şi de ce?

- Eeee, acum la treabă! zise bătrânul. Timpul ăsta trece repede şi n-am făcut nimic. Prietenul meu de la Casa Cărţilor de Poveşti tot aşteaptă şi aşteaptă, de parcă nu-i suficient ce i-am trimis ieri.

- Aoleu, ce treabă? se întrebă nedumerit omuleţul.

Bătrânul se aşeză la masă, îşi puse ochelarii cu rame groase şi lentile mari (ca pe orice bătrân, şi pe el îl lăsaseră ochii) luă o coală albă de hârtie, îşi ascuţi câteva creioane şi se apucă să deseneze. Apucă omuleţul de lemn din faţa lui, îi puse o mână la ureche, cealaltă rămase întinsă pe lângă el, şi îi strânse genunchii la piept.

Mai întâi se văzu pe hârtie un cap rotund, apoi un pic oval. Bătrânul îi desenă o bărbie ascuţită. Gâtul omuleţului de pe hârtie apăru şi el deşi aproape inobservabil. Apoi pieptul, braţele. Unul dintre ele era dedesubt. Pesemne că omuleţul din desen dormea, fiindcă părea întins şi avea o mână sub ureche. Aaa, uite că sub el apăru şi un pătuţ. Picioarele erau ghemuite. Rând pe rând i se văzură ochii închişi, nasul mic, gura un pic întredeschisă. Era îmbrăcat în pijama, era dezvelit, iar în picioare încă avea papuci. Cred că adormise uitându-se la televizor şi uitase de ei.

- Eh, îşi zise bătrânul, e mai haios aşa. Omuleţul meu de lemn a adormit la televizor. Hihi!

- Auzi la el! Cum mă chinuie, punându-mă să stau aşa. Mă dor genunchii de nu mai pot. Aaa, scuze, doar am zis deja că nu mă doare nimic. Şi cică mai şi dorm. Alooo, mie nu mi-e somn, nu mă obligă nimeni să adorm când nu vreau.

Desigur că bătrânelul nu avea de unde şti cu cine are de-a face. Îşi vedea de treaba lui. Lângă patul celuilalt omuleţ apăru o noptieră cu veioza uitată aprinsă. La geam puse perdeluţe verzi. În pat, la picioare dormea o pisicuţă ca un colăcel. Pe jos un covoraş cu figuri geometrice şi gata. Cam ăsta era desenul lui.

- Hmmm, mă simt cam obosit... Ia să mă întind un pic. Văd eu mai încolo ce-i mai fac.

Se duse în pat, nu se mai dezbrăcă, şi adormi îmediat.

- Huh, vaaai, ce-am mai înţepenit. Poziţia aia era imposibilă, zău aşa. Omuleţul de lemn îşi întinse mâinile şi picioarele, se scutură un pic. Bine c-a adormit! Bătrânelul ăsta nu ştiu ce-are de gând cu mine...

- Eee, nu ştii ce are de gând!... Omuleţul de pe hârtie se trezi şi se ridică în capul oaselor.

- Haa, cine eşti tu?

- Vai de mine, nu ştii cine sunt?

- Nu!

- Sunt copia ta şi tu eşti modelul meu.

- Haha, glumeşti!

- Nu, nu glumesc.

- Nu ai avut tu mai adineauri genunchii ghemuiţi şi o mână sub ureche?

- Ăăă. Ba da...

- Păi vezi?

- Ce să văd? Tot nu ai cum să fii copia mea. Nu ştiu cum ne-au făcut aştia la fabrică, ne-au dat ei mâini şi picioare, dar nu tu urechi, nu tu ochi, gură şi nas, nu mai spun că n-am nici degete. Norocul nostru că ne e bine şi aşa. Aud şi văd tot şi fără ele. Plus că ne-au lăsat aşa goi... Măcar o cămaşă să ne fi dat şi nouă, deşi eu personal nu mă ruşinez.

- Păi nu îţi trebuie cămaşă. Tu eşti model.

- Uneori, pictorii ăştia sunt cam bătuţi în cap. Auzi la ei, pictori şi să nu ştie să deseneze omuleţi... Cine a mai pomenit?

- Păi trebuie să înveţe.

- Dar ce, bătrânul ăsta ce să mai înveţe? Nu a învăţat destul până acum? Auzi, da pe tine cum te cheamă?

- Nu ştiu, n-am nume. Nici tu nu ai?

- Nu. Dacă n-am ochi, nas şi gură, aşa ca tine... nu ştiu cu se să-l asortez? Dar nu ai vrea să ai un nume?

- Hai, să zicem că mă cheamă Omuleţ!

- Ok, deocamdată numele ăsta merge.

- Uite ce e, Hârtiuţă, eu aş vrea mai degrabă să am ochi, nas şi gură. Ştii cumva unde se găsesc? Sunt de vânzare pe undeva?

- Haha, glumeşti. Poate doar dacă te duci înapoi la fabrica de omuleţi şi îi rogi pe meşteri să îţi pună şi ţie. Am auzit că păpuşile plângăcioase ştiu să facă şi cu ochiul când surâd.

- Bună idee. Să ştii că mă duc. Nu vii şi tu cu mine? Mi-e cam urât singur, de fapt mi-e că nu mă descurc.

Omuleţul de lemn se îndreptă spre noul lui prieten, omuleţul de hârtie, îl scoase din desen, se dădură jos de pe masă şi plecară. La uşă nu prea ştiură ei cum pot ieşi. Omuleţul de hârtie se strecură pe sub uşă.

- Hei, dar pe mine unde mă laşi?

- Uite, uşa asta are o intrare pentru câine, ieşi pe-acolo!

Ajunşi în drum se întrebară încotro s-o ia. La stânga sau la dreapta?

- Păi hai să vedem: an-tan-te dize-mane-pe dize-mane-me-pane an-tan-te. Aha, la dreapta!

Drumul iese din oraş. E noapte deja. Pe cei doi omuleţi nu îi văzu nimeni abătuţi prin pădurea în care tocmai au intrat.

- Ţi-e frică? întrebă Hârtiuţă.

- De ce să-mi fie frică?

Dintr-un tufiş pare că se auzi ceva. Un râcâit. Omuleţii se speriară şi o rupseră la fugă. Şi fugiră şi fugiră, nu se ştie cât de mult. Pe ei dacă nu îi doare nimic, nici nu obosesc. Sau?

- Aoleu, frăţioare nu mai pot! zise omuleţul de hârtie.

- Cum nu mai poţi? Ai obosit?

- Păi poate că tu nu oboseşti, dar eu nu sunt ca tine.

- Hai urcă-te în spatele meu. De când fac gimnastică stau bine cu muşchii.

Şi mai merseră ei o vreme până ajunseră într-o poiană. Sus pe vârful de deal se zărea o luminiţă.

- Oare acolo e fabrica? Crezi că am găsit-o? întrebă Omuleţ.

- Hai într-acolo, poate avem noroc!

Undeva în spate era un camion. Un şofer somnoros încărca ultimele pachete şi se pregătea să plece.

- Îmi pare cunoscut locul ăsta, nu ştiu de unde. Ia, hai repede înăuntru!

Se strecurară pe portiţa lasată deschisă, dar tocmai la timp, fiindcă imediat veni Portarul şi o închise la loc.

- Ei, şi acum încotro?

- Ai răbdare, Hârtiuţă, trebuie să-mi amintesc!

Înăuntru era aproape întuneric. Nimeriră într-un culoar mare cu multe uşi. Hârtiuţă se strecură pe dedesubtul uneia dintre ele şi ajunse nu ştiu cum exact unde trebuie. Omuleţ rămase afară. Nu ştia cum să intre. Lumina fusese uitată aprinsă, aşa că nu-i fu greu să-şi de seama unde e. Pe mese erau o groază de jucării neterminate. Pe un raft se aflau nişte omuleţi.

- Aaa, în sfârşit vine cineva să ne stingă lumina, zise unul dintre ei care n-avea încă mâini.

- Eh, eu adormisem şi-aşa, ce mai contează, zise altul fără un picior.

- Alooo, voi de colo! strigă Hârtiuţă.

- Cine eşti şi ce ne deranjezi la ora asta? Trebuie să dormim, ca să fim odihniţi mâine când o să ne repare mâinile şi picioarele. Aici e spital, nu ştiai?

- Ăăă, păi uitaţi-vă în jos! răspunse Hârtiuţă.

- Hahaha, tu cum ai ajuns măi aici, întrebă Şchiopul. Ia uitaţi-vă la el, e de hârtieee!

- Nu mai râdeţi de mine, şi ce dacă sunt de hârtie? Ce n-aţi mai auzit de omuleţi de hârtie?

- Nu, noi n-am auzit decât de omuleţi de lemn.

- Păi da, că dacă nu vă cumpără nimeni, nici nu aveţi cum să ştiţi că eu m-am născut din creionul unui bătrân la care a ajuns unul dintre voi!

- Ce bătrân? Ce creion? Ne cumpără cineva? Ce e aia „cumpără”? întrebară ceilalţi omuleţi.

- Păi voi sunteţi modele pentru omuleţi desenaţi, ca mine!

- Aha, păi tu ai ochi, nas, gură, ai haine, noi n-avem nimic.

- Păi da, dar nici nu vă trebuie. Pictorii au nevoie de voi ca să înveţe să deseneze oameni.

- Cum nu ne trebuie? strigă Omuleţ de afară. Păi nu de-aia am venit aici?

- Cine e afară? întrebă omuleţul fără mâini.

- Lăsaţi-mă şi pe mine înăuntru! Sunt unul ca voi.

- Unul ca noi? Păi şi cum să te lăsăm? Noi nu putem...

Hârtiuţă ieşi repede pe sub uşă, la fel cum a intrat, şi îi spuse omuleţului de lemn că înăuntru sunt bolnavi şi că ei nu au cum să deschidă uşa.

- Aaa, ştii cum facem? Te duci şi le spui să facă hărmălaie, poate o auzi cineva şi vine să deschidă uşa.

Portarul de noapte al făbricuţei tocmai aţipise pe scaunul lui cu ziarul deschis pe piept. Deodată se auzi ceva nemaiauzit care îl sperie şi îl ridică de pe scaun. Ce era oare, că doar plecaseră toţi lucrătorii la casele lor? Luă lanterna cu el şi păşi grăbit pe culoar. Pe sub o uşă zări lumina aprinsă de dinăuntru, dintr-acolo se auzea şi hărmălaia. Deschise uşa brusc. Era o linişte deplină.

- Hmmm, cred că am visat urât sau mi s-a părut... Dar ce aiurit o fi uitat lumina aprinsă?

Omuleţ şi Hârtiuţă se ascunseseră după un colţ. Acum prinseră ocazia, se strecurară pe uşa deschisă şi se repeziră sub o masă. Portarul stinse lumina şi ieşi închizând uşa după el.

A doua zi bătrânelul se trezi dis de dimineaţă după ce visă că bietul lui căţel ce murise de curând îl linge ca de obicei pe faţă. Se spălă, să îmbrăcă şi îşi pregăti micul dejun. Apoi se duse la masa de lucru. Nu apucă să-şi pună ochelarii, că tresări imediat când văzu că omuleţul de lemn nu mai e, iar în desenul pe care îl începuse seara se vedea forma unui omuleţ decupat.

- Aoleu, unde au dispărut? Ce s-a întamplat cu ei? Mi i-a furat cineva!!! Dacă nu mai am omuleţul, nu mai am nici povestea. Ce mai pictez eu acum? Ce să fac? Să mă duc înapoi la magazin?

Bătrânul îşi puse imediat bereta, exact acolo unde o avusese şi ieri, şi plecă numaidecât înapoi la magazin. Acolo o întrebă pe vânzătoarea, care îl recunoscu imediat, dacă a văzut cumva printre omuleţii de lemn şi unul de hârtie. Omuleţul pe care îl cumpărase el şi copia lui de hârtie i-au dispărut peste noapte de-acasă.

- Aaa, nici nu ştiţi ce s-a întâmplat azi-noapte, răspunse vânzătoarea. Azi dimineaţă mă sună fratele meu, care e Portarul de acolo, îngrozit că n-a putut să închidă un ochi. Ştiţi, el e Portar mai mult cu numele. În general doarme noaptea dus şi fără grijă. Nu s-a întâmplat niciodată nimic în fabrică. Nu au venit hoţii niciodată. De data asta nu ştie cum, dar după ce a aţipit i s-a părut că aude o hărmălaie undeva în fabrică. S-a ridicat şi a controlat cu lanterna, a găsit o încăpere cu lumina aprinsă, a stins lumina şi a ieşit. S-a aşezat şi a aţipit din nou. Peste câteva momente iar s-a auzit hărmălaie. S-a ridicat iar şi a plecat cu lanterna. S-a hotărât să inspecteze toată fabrica. Era imposibil ce se întampla. A deschis uşă cu uşă. Toate erau la locul lor. S-a dus înapoi la scaunul lui, a luat ziarul şi a început să citească din el forţându-se să nu adoarmă. Cât a stat treaz nu s-a mai auzit nimic. Linişte deplină. Până a aţipit din nou. Şi iar a început. A sărit ca ars şi a întins-o iar pe culoar cu lanterna după el. Intrând din nou în Camera Spital de Jucării a găsit iar lumina aprinsă. Toate jucăriile erau împrăştiate care pe unde, parcă fusese acolo o adevărată bătălie. Undeva printre ele se afla terfelit şi ferfeniţit un omuleţ colorat de hârtie. Cred că e chiar cel pe care îl căutaţi dumneavoastră.

- Da, el e, sigur trebuie să fie el!

- Da, şi nu era singur. Lângă el era un omuleţ de lemn complet întreg, adică nu părea bolnav, dar care i-a spus răguşit portarului că el face grevă, în numele tuturor omuleţilor de lemn pe care îi reprezintă chiar din această noapte, fiindcă nu mai vrea să fie model pentru pictori până nu îşi primeşte şi el ca toţi oamenii perechile de ochi şi urechi, nasul, gura şi parul şi eventual degetele de la mâini.

- Şi ce s-a mai întâmplat?

Portarul se ciupi de trei ori de obraji ca ştie că nu visează, îi luă pe Omuleţ şi pe Hârtiuţă şi îi duse la el în baracă.

- Până mâine dimineaţă staţi aici cu mine şi nu mai deranjaţi pe nimeni. Aici în fabrică trebuie să fie linişte noaptea. Alfel nu pot să dorm, aţi auzit?

Hârtiuţă, un pic ameţit de când făcuse gălăgie, tremura un pic.

- Na, acum ce ne facem? îl întrebă pe Omuleţ.

- Cum adică ce ne facem? Aşteptăm până mâine dimineaţă. Facem judecată. De-acum încolo toţi omuleţii de lemn trebuie să-şi primească ochi, urechi, nas, gură şi degete. Acum hai să dormim, pe tine şi-aşa te-am luat direct din pat.

A doua zi, dis de dimineaţă, veniră lucrătorii la fabrică. Portarul povesti Directorului incidentul de peste noapte şi hotărî împreună cu cei doi omuleţi să se judece după somnul de la amiază.

- Vai, şi ăsta tot un adormit, comentă Omuleţ când rămaseră iar singuri. Oare şi lucrătorii tot aşa sunt? Cum le ies lor jucăriile astea din mână aşa frumoase, iar pe noi ne lasă fără părţile împortante ale feţei?

- Ei, acum ai şi tu un pic de răbdare!

La judecată se strânseră cu toţii pe culoarul cel mare cu multe uşi. Directorul încă dormea. Bătrânelul şi vânzătoarea ajunseră şi ei cu puţin timp înainte să se trezească. Era un murmur pe tot culoarul, ca un zumzet de albină. Trebuia să iasă din clipă în clipă nu se ştie exact pe care dintre uşi. Directorul îşi alege mereu alta, ca să nu se plictisească.

- Adică uşile astea duc toate în biroul... ăăă... dormitorul Directorului? întrebă Hârtiuţă.

- Şşş, uite, apare! zise o Păpuşă Plângăcioasă care nu avea nimic şi mai lăcrimă un pic.

- Neaţa! tună Directorul. De fapt nu avea decât o voce teribil de piţigăiată, dar lucrătorilor şi obiectelor din fabrică le era mereu frică de el imediat după ce se trezea, fiindcă tocmai atunci li se părea că are voce de uriaş. Şi era cam la fel de subţirel ca şi omuleţii. Ai putea să juri că era tatăl lor. Se aşeză pe un scăunel de lemn cu un sertăraş în care ascundea bomboane. Ştiau toţi, dar nu se atingeau de ele, erau bomboanele lui preferate de adormit.

- Să trăiţi, să vă treziţi! strigară ceilalţi. Lucrătorii ăştia ai lui erau cam indisciplinaţi, dar îi ierta de fiecare dată, fiindcă, deşi erau la fel de somnoroşi ca şi el, erau foarte harnici şi făceau jucării frumoase.

- Să începem, că n-avem timp, mi-e somn şi curând adorm la loc! zise Directorul desfăcând o bomboană.

- Ce mai Director! şopti Hârtiuţă. Ia uite, doarme pe el! Hihi! Mă mir cum de funcţionează făbricuţa asta şi fără el...

- Normal, ce, nu ştiai că Directorul nostru rezolvă toate problemele în somn? interveni iar Păpuşa Plângăcioasă.

- Păi da, răspunse Hârtiuţă, înseamnă că acum nu e în stare de nimic...

- Ia, linişte! Să vină la mine cei doi musafiri!

Omuleţ şi Hârtiuţă se prezentară în faţa Directorului. Văzându-i obrajii creponaţi şi ochii încruntaţi, lui Hârtiuţă i se păru că vor primi o muştruluială zdravănă pentru deranj.

- Uf, de-abia mai văd de somn ce-mi e, spuse Directorul. Acum ziceţi-mi concret ce vreţi!

- Io nu vreau nimic, răspunse repede Hârtiuţă, un pic obraznic.

- Taci! interveni Omuleţ. Păi am hotărât azi-noapte împreună cu toată comunitatea de omuleţi de lemn să vă cer în numele nostru al tuturor un lucru mărunt: vrem şi noi, ca toţi oamenii s-avem ochi, urechi, nasuri, guri şi degete.

- Dar ştiţi că nu vreţi prea mult? zise Directorul căscând. Şi la ce vă trebuie?

- Ca să avem şi noi un nume.

- Păi nu ziceai că te cheamă Omuleţ, iar pe ăstălalt Hârtiuţă?

- Pe-astea ni le-am pus noi singuri. Nu ştie nimeni cum ne cheamă. Uitaţi-vă la mine, arăt atât de urât, de şters, cum să mi se dea un nume dacă nu semăn cu nimeni. Hai, bine, semăn cu toţi fraţii mei. Suntem toţi la fel. Dar...

- Dar şi păpuşile plângăcioase tot identice sunt, îl întrerupse Directorul.

Omuleţ începu să ezite...

- N-avem nici-o personalitate zise deodată Omuleţul Fără Mâini. Doar stăm aşa ca proştii cu feţele şterse şi nu se uită nimeni la noi.

- Se uită pictorii, răspunse Directorul căscând într-una.

- Da, da, aşa e! interveni Bătrânul. Vai, Omuleţ de lemn, cât te-am căutat!...

- Eh, dar câţi pictori or fi pe lumea asta ca să ajungem toţi acolo unde trebuie?

- Dar câte fetiţe or fi pe lumea asta care să ne cumpere şi pe noi, toate păpuşile plângăcioase, interveni una dintre ele?

Directorul aţipi.

- Cred că suntem într-o poveste, spuse el sforăind, şi am senzaţia că nu mai e mult până la sfârşit. Copilaş drag, nu te supăra pe mine (Oare cu cine vorbeşte el acum, se întrebară jucăriile şi lucrătorii?), dar în josul paginii ăsteia povestea se termină cât se poate de plictisitor, iar eu trebuie să-i rezolv pe omuleţi. Hai, să nu mai pierdem vremea cu discuţii inutile, tună el iar trezindu-se brusc, începând de azi toţi omuleţii de lemn vor primi ce au cerut, iar dumneavoastră doamnă Vânzătoare veţi face instrucţie cu ei. Că nu-i uşor să primească atâtea daruri. Trebuie să înveţe să se descurce cu ele şi să le preţuiască. Şi bineînţeles mai puneţi doi bani la preţul actual.

- S-adormiţi la loc, am înţeles! tresări Vânzătoarea.

- Acum înapoi la treabă, urmează o zi lungă!

- Vaaai, Omuleţ, nu ştiam că vorbeşti, îi zise Bătrânul nedumerit de întreaga poveste.

- Ce credeai, răspunse el, că dacă n-am gură nu pot vorbi? Dar lasă, că mă operează lucrătorii şi am şi eu în sfârşit una. Şi ochi, şi urechi şi nas şi degete. Abia aştept!!!

- Nu vii cu mine acasă acum? Pun pariu că nu mai ştii să te întorci.

- Mmm, ăăă... Desigur că vin, chiar sunt curios cum e să fii omuleţul unui pictor!

- Hei, pe mine cui mă lăsaţi? strigă Hârtiuţă.

- Hai, înapoi în desen cu tine!

Sfârşit.

- Cam asta a fost povestea mea, incheie Bătrânica. Hei, uită-te la el, a adormit... O fi ascultat până la capăt, s-o fi plictisit?

- Haaa, ce te-am păcălit! sări bătrânelul, ia mai dă-mi tu nişte plăcinţele şi mai povesteşte-mi.

Nu mai am timp acum, trebuie să redeschid magazinul. Mai bine vino să locuieşti cu mine...

Ce-am mai făcut in week-end

* Vineri am fost la cununia italienilor şi le-am făcut şi nişte poze din proprie iniţiativă pe care nu ştiu când sau dacă o să le dau. De altfel am senzaţia că nici nu o să ne mai vedem vreodată. Nu am fost aşa de apropiaţi, însă m-a luat pe mine gura pe dinainte că vreau să mă invite şi apoi mi-am dat seama că dacă mergem la petrecerea lor o să ne bage naiba în seamă.
* Tot vineri a fost ziua de naştere a unei cunoştinţe de-a lui D, care ne-a invitat pe la ea la sâmbătă la micul dejun. Tipa are o fiică şi o pisică. O singură dată am mai fost acolo şi mi-am zis atunci că nu mai merg. Era o dezordine şi o mizerie indescriptibile. Pur şi simplu nu-mi tihnea. Aproape că nu aveam unde să mă aşez. În ziua aia am pierdut o groază de timp să cumpărăm un dulap şi două covare (norocul meu că la cumpărături îmi place). Să zicem că ar avea o scuză. Cu fata asta îţi trebuie o tonă de răbdare. Ea zice că are probleme cu genunchii. Merge încet şi nesigur. După bănuielile mele şi ale lui D cred că are un început de scleroză multiplă sau cel puţin o boală de sistem nervos care-i afectează musculatura. Şi nu e suficient că are problemele astea, ci stă şi foarte prost la capitolul orientare în spaţiu. Ieri ne-am dus la teatru în oraşul Essen. Undeva la vreo 30-40 km de noi. De la ea din oraş ar ajunge ceva mai repede, ca e mai aproape. Am hotărât să ne întâlnim undeva la teatru. Între timp ne-a sunat şi ne-a spus că s-a tot învârtit (cu maşina) pe-acolo prin zonă şi n-a găsit teatrul. Norocul ei că ajunseserăm şi noi şi eram la vreo două străzi depărtare de ea şi am reperat-o. Am mai dat vreo două ture la ea în maşină până a găsit intrarea în parcarea subterană. Biata ei maşină, îi urla motorul ţinut tot mereu într-a-ntâia. Ajunşi la timp în teatru şi aşezaţi pe scaune aflăm de la ea că e plecată de la 1 jumate de-acasă, în condiţiile în care spectacolul începea la ora 6. La plecare i-a explicat D pe unde s-o ia înapoi spre oraşul ei. Bineînţeles că s-a rătăcit, dar într-un final a găsit drumul. Cum? I-a explicat lui D aseară la telefon, când eram cât pe ce să aţipesc. N-am vrut să cred. Stau şi eu prost cu dreapta şi stânga, le încurc mereu, dar nu pot să înţeleg ce este aşa greu. De ce nu face rost de o hartă, sau să-şi facă o schiţă? Nu cred că o ajută...
* De la teatru nu pot spune că am plecat cu entuziasm. Am fost la "Orfeu în infern" de Offenbach.
* Şi în afară de astea am mai tras sâmbătă o tură până la Düsseldorf la Palatul Benrath, e un părculeţ drăguţ pe-acolo şi trece şi Rhinul prin preajmă. Aşa că am profitat de ocazie să mă joc un pic cu fotoaparatul. Şi apoi ne-am clătit ochii prin IKEA de unde mi-am luat nişte fleacuri şi în sfârşit nişte feţe de pernă pe care le am pe post de spetează la pat şi care nu funcţionează ca atare încă, din cauză că nu am schimbat poziţia patului (asta intenţionăm) şi nici nu dormim cu capul la perete.
* Iar azi, eee, azi nu mai e sfârşit, deşi ar fi putut fi începutul lui.

De ascultat: John Vanderslice - Exodus Damage (l-am mai pus mai demult pe blog, dar nu era fişierul meu şi nu mai merge).