.

Nu că n-aş fi avut eu ce face astăzi. Ar mai fi câteva lucruri de cumpărat, mai am să mă hotărăsc ce haine pun în bagaj, ce muzici îţi aduc, cum împachetez fantoma de zmeurică de pădure ca să nu se spargă, unde să pun tablourile. Am ales să citesc din urmă nişte bloguri lăsate de-o parte, să completez de-acolo lista uriaşă de cărţi must have din care aş putea să-mi aduc de-acasă câteva, atât cât îmi permite sarsanaua. Stăteam aşa şi savuram momentul, uite măi, mai am câteva zile şi ajung acasă singură singurică, să bat iar străzile Bucureştiului şi drumurile Olteniei, să sun la sonerii şi să iau prunci necunoscuţi în braţe, să mă văd cu cutărică la un suc, cu tine la o saramură de peşte, cu alţii la o ţuică şamd... Şi îmi ziceam, uite asta fericire pe capul meu, aşteptarea asta minunată condimentată cu nervii fricii de zbor din care n-o să mor decât dacă şi numai dacă.
Cu această ocazie vreau să mulţumesc din suflet cel puţin celor două dintre cele mai importante persoane din viaţa mea împreună cu tot restul panicaţilor, al celor ce musai să controleze ce face x, unde pleacă, de unde vine, cu cine şi când se întoarce, tuturor izolaţilor de lume şi celor ce se intoxică sistematic cu bunăciunile cu psihopaţi oferite pe tavă de ştirile de la ora 5. Le mulţumesc din suflet celor ce mi-au stricat vacanţa cu bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, stresaţi de o cârcă de griji aiurea.