Leapşă cu cărţi

de la Sorin


1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamăgit în dragoste?

Fiindcă mă ştiu pe mine că nu (prea) citesc când sunt dezamăgită, i-aş recomanda oricărui dezamăgit să se apuce de plivitul unei grădini sau orice altceva de genul.

2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului/iubitei?

Toate cărţile pe care le citesc eu. De altfel i-am şi cumpărat băiatului câteva. În germană, desigur.

3. Ce carte ai recomanda şi de ce celei mai bune prietene?

Cea mai bună prietenă nu există.

4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani?

Basme, că are el timp şi de Heri Potăr.

5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare călător/aventurier?

N-are timp de ea. Trebuie să pozeze firul ierbii.

6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut?

Habar n-am.

7. Ce carte ai recomanda unei persoane care nu iubeşte lectura?

Ceva lejer, telenovelistic, "Umbra Vântului" de C.L. Zafón

8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia cu “nasul pe sus”?

"Elogiul nebuniei sau cuvântare spre lauda prostiei."

9. Ce carte ai recomanda celui care e primul în blogroll?

O carte sofisticată.

10. Ce carte ai recomanda unui care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?

Băi, acum chiar nu ştiu.

Leapşa la Moshu, Costel, Fata cu mănuşi portocalii.

25 august

Citesc cu mare interes cartea lui Gheorghe Florescu. Mai am puţin şi o termin. În confesiunile lui regăsesc "farmecul" Bucureştilor de altă dată, cu toate că îmi amintesc prea puţin din epoca în care am trăit, cea mai săracă dintre toate. Ce păcat că sunt prea puţin informată, sinceră să fiu, nici nu manifestasem vreun interes prea mare pentru istoria şi politica şi geografia Bucureştiului din secolul trecut. Dar mă provoacă, mai ales şi pentru că am început de ceva timp să colecţionez în acest sens tot felul de imagini vechi cu străzi şi clădiri dispărute sau transformate. Domnul Florescu dezvăluie cu precizie, cu o memorie de elefant aş spune, toate dedesubturile comerţului din acea perioadă, cum şi-au îndestulat teşcherelele securiştii de atunci, democraţii de astăzi, cum funcţiona totul pe sistem de relaţii şi pile, corupţie, câte aranjamente, cum se mâncau între ei, în fine. Fiecare aşa-zis personaj are în carte o mică fişă personală, cine era mama, cine era tata, câţi fraţi avea, de unde venea, cu ce s-a ocupat în viaţă înainte de a fi ajuns acolo unde era. Lăsând cartea la o parte, era o modă, cred, pe vremurile alea să se ştie dacă ai origini nobile, dacă părinţii tăi sunt intelectuali sau simpli ţărani. În funcţie de asta se stabileau interesele.
Vecina noastră de la etajul trei, care s-a prăpădit acum câţiva ani, locuise într-o casă dărâmată de comunişti undeva cam unde este acum Piaţa Norilor (sau Banca Ţiriac) în Tineretului. A fost repartizată în noul bloc de pe strada Piscului, cel de-o vârstă cu mine, aşa cum spunea o altă vecină. Nu ştiu cum arăta strada înainte, îmi amintesc nişte şantiere, nişte case vechi, într-adevăr, care au dispărut treptat, cu excepţia a câteva. Într-una dintre ele, aia de lângă biserică, se pare că fusese stabilimentul unor evenimente culturale locale. Vizavi de biserică mai supravieţuise până în '89 clădirea din cărămidă roşie a unei tăbăcării. Pe aceea mi-o amintesc cel mai mult, fiindcă pe ruinele ei înzăpezite încă ne mai jucam înainte să cadă regimul. Pe locul ei au ridicat un părculeţ, şi ăla o epocă în viaţa mea.
Vecina de la trei nu avusese copii, dar au rămas totuşi două nepoate pe care le şi botezase, fiicele surorii ei căsătorite cu un om cu funcţie înaltă în Partid. Multă vreme credeam că aceste două fete nu se vor căsători niciodată. Îşi iubeau enorm părinţii, ba chiar s-au chinuit ani de zile cu tatăl muribund, transformat de Alzheimer în terorist, aşa că nu ieşeau din cuvântul lor. Una dintre ele, cea mare, prea puţin cochetă, cu un aer uşor masculinizat à la Jana Gheorghiu aşa, îşi găsise la un moment dat un prieten. Nu ştiu dacă intenţiona să se mărite, însă la replica tatălui său cum că "nu e nici măcar director?" a renunţat instant la tipul respectiv şi nici nu (cred că) şi-a mai găsit vreodată pe altcineva. Cea mică se apropia cu paşi siguri de vârsta de 50 de ani. De bine de rău, în ultimii ani de boală ai tatălui a emigrat (iniţial a primit un job temporar) în Germania şi şi-a găsit iubitul acolo. N-am dat încă de ea, fiindcă n-am reuşit să-i aflu adresa. Iarăşi în fine.
Eram eu (acum vreo 10 ani) aşa într-o perioadă ca de tristă amintire, un fel de răţuşca cea urâtă de care nu se lipea nimic şi care visa într-una la T, marea ei iubire platonică. Şi mă trezesc chiar cu cineva din familia lui T, o consăteacă de-a lu mama, rămasă cam pe timpurile alea, o învăţătoare versată, dar de o mediocritate pregnantă, zic mă trezesc că vine într-o zi şi zice: Cristinaaa, ţi-am găsit, maaamă, un baiaaat, nota zece, student ca tine, e la drept, maică-sa lucrează la poştă, taică-su ... (nu mai ştiu ce făcea, tot o funcţie din-asta ceauşistă, cred), hai să te întâlnesc cu el să vă cunoaşteţi. Mai mult de gura ei (şi cu T mereu în cap) ne-am întâlnit într-o staţie de autobuz, ne-am dus apoi la şcoala unde lucra ea, ne-a dus şi ne-a lăsat singuri într-o clasă goală (era ori sâmbătă, ori vacanţă) ca să stăm de vorbă. Conform aşteptărilor mele, impresia mea era invers proporţională cu excesul de zel al învăţătoarei. Era un tip care nu-mi spunea nimic. Nici la propriu, nici la figurat. Vorbeam singură cu pereţii, el era probabil unul dintre ei, mă simţeam cu mult deasupra lui, simţeam că mă epuizez spunând atâtea despre mine. Ca să fac conversaţie, să salvez ceva. Am mai avut eu tăceri din-astea penibile la telefon când după salut moare conversaţia. Dacă aş fi tăcut nu cred că aş fi rezolvat mare lucru. În fine, pe T oricum nu aş fi putut să-l uit, dar mă obseda în zilele acelea, aşa că mă simţeam extrem uşurată că omuleţul nevinovat, timid şi şters din faţa mea nu mă impresionează cu absolut nimic.

PS - Mulţumesc domnule Florescu! Ce coincidenţă, tocmai când căutam linkul cărţuliei, primesc instant pe mail o invitaţie la cafeneaua domniei voastre.

Duminică

Un lucru cert: ştie el Dumnezeu de ce a pus a şaptea zi în săptămână în care să nu facă nimic. Ce corvoadă o fi avut el cu împrăştiatul stelelor pe cer, cu turnatul apei în oceane şi tot aşa... Odihna era deci musai.
Şi zic şi eu: ce bine, altfel aş fi înnebunit cu atâţia idioţi. Spuneam deunăzi că iubesc. Nu e departe de adevăr. Dar îi număr pe degete pe acei fericiţi. Restul mă scot cu toţii din sărite. Evident în anumite contexte, alea în care grobianismul lor şi spiritul de turmă sunt în floare. Fără ei ar fi totuşi prea fad. Sunt aceleaşi fiinţe nevinovate care au nevoie de ajutor şi pe care eu îl ofer, săritoare şi cu dragă inimă. Aceleaşi fiinţe după care aş plânge dacă m-aş gândi cât chin e pe capul lor. Când îi văd însă cât de animale sunt, nespălaţi şi prost crescuţi, nu mai am milă cu ei. În fine... Ieri îmi venea să urlu la propriu, noroc că ştiu să mă abţin, însă în filmul meu urletul era cât o gură de şarpe când înghite un iepure.
Iar suntem cam puţine în magazin şi e lege: tocmai atunci când n-avem oameni e cel mai mult de muncă. Lipsa de experienţă a colegelor mele sau prostia lor dă ordinea lucrurilor peste cap, Frau M face ce face de capul ei lăsând priorităţile de-o parte, ne aglomerează inutil. Pe scurt: mai avem marfă în magazin (lucruri nepuse pe umeraş, mai avem nişte reduceri de efectuat, de mutat şi de rearanjat de pe urma lor, de efectuat şi de trimis raportul pentru inventar, de făcut ordine, de mutat în permanenţă lucruri de pe un suport pe altul sau de pe o masă pe alta, apoi vine din nou marfă (livrată o dată pe săptămână). Acum ştiu, primăvara şi toamna, când avem reduceri în masă şi vine marfa pentru noul sezon e foarte mult de lucru. Griji multe şi mărunte plus neplăcerile (şi nu "necazuri" cum le-am numit eu aseară din lipsă de chef de căutat nuanţa corectă) cu clienţii îmi pun nervii în tensiune.
Astăzi plănuiam să mă trezesc la prânz.
8 şi jumătate, iar soarele bătea generos în geam. D s-a dus să cumpere chifluţe şi am hotărât să frühstückăm în grădină. E atât de plăcut să muşti din chifla cu gem de soc (care, apropos, mi-a ieşit atât de bun, o senzaţie, am pus reţetă aici) în timp ce scoţi tălpile din papuci şi le sprijini pe muşchiul moale şi umed de rouă, în timp ce o pasăre necunoscută suspină un pic mai încolo pe gard sau o libelulă zboară printre frunzele de sfeclă ale lui Herr Brenni, în timp ce două trei viespi dau târcoale cănii de ceai îndulcit cu miere.
Mă tentează să ies cu şevaletul, n-am mai pictat de mult şi mi-e dor, însă nu prea am chef de martori (exemplu: vecinul grătărar de dedesubt după ce-şi vede cursa de formula 1), procesul creaţiei mele este (relativ) intim.
Apropos, am nişte pânze de care aş vrea să scap. Mă gândeam să le dăruiesc cuiva. Sunt pictate cu stângăcie, cu lipsă de experienţă. Nu le-aş arunca. Cel mult le-aş repicta. Adică le-aş acoperi cu altceva. Ca un palimpsest.

Dacă e cineva interesat, să-mi dea de veste!

Loc de dat cu capul

(Aici intră un urlet ca din gură de şarpe.)


Mulţumesc pentru înţelegere!

Bloguri de aur

 

Am primit acest trofeu de la Alma şi îi mulţumesc, mă simt onorată, deşi nu merit. Îl ofer şi eu mai departe tuturor celor din blogroll.

Gut für die Seele

Cum am ajuns ieri acasă, tocmai ce-mi cumpărasem nişte verdeaţă pentru o supă. Aveam nişte (sper să scriu corect cum se pronunţă pe la unii) Herrgottspscheisserle, adică Maultaschen (un fel de colţunaşi din aluat  în care şvabii ascund (şi) carne în timpul postului) care riscau să se învechească în frigider. Aşa că am pus iar de-o supă de diverse, dar mai ales cu măcriş, că şi-aşa se îngălbenea el în oala de pământ dintre buruieni de-afară. Nu înainte de a ieşi să-l culeg. De fiecare dată trag un rânjet până la urechi când mai descopăr câte-o căpşună grasă, roşie, murdară de pământ şi neatinsă de melci. Pe care o mănânc instant. Şi uite, aaaaa, mi-au înflorit gălbenenele, culeg o mână de flori pentru producţia de ceai, dalia e plină în continuare, câmpul de maci începe să se petreacă. Ştiam că socul are fructele în pârg şi mă hotărăsc instant să le culeg, măcar până acolo unde ajung. Uite şi nişte fire de leuştean aproape galbene deja, astea cum au aterizat aici sub pom? Am rupt şi din ele ceva. Aseară după supă, dă-i şi apucă-te să cureţi boabele de soc. Mănunchi cu mănunchi. Mi-am pus nişte muzici. Mai o sporovăială cu D la curăţat de bobiţe. Ce bine sună Nina Simone seara în linişte. Ştiam că se face târziu. Aproape de miezul nopţii am fost gata. Am strâns 2700g de bobiţe de soc din care vreau să mai fac o marmeladă. Tot una din combinaţiile mele neobişnuite. Şi tot sporovăind cu D, dintr-una într-alta mi-aduc aminte de şefa mea care momentan nu trece printr-o perioadă prea bună. Nu vrea să spună de ce. Eu bănuiesc. Nemţii numesc asta Liebeskummer (grijă din iubire). O cunosc, o simt. Şi empatizez aşa mult cu ea, mi se rupe sufletul. Şi îi spun lui D: Ce te costă să iubeşti pe cineva în adevăratul sens al cuvântului? Nu te obligă nimeni să-i iubeşti pe toţi. Dar dacă ai pe cine iubi, de ce n-ai face-o? E vorba de iubirea aceea caldă, sinceră, fără pic de egoism, ba dimpotrivă: generoasă, dezinteresată, care nu te oboseşte ca o patimă, ci face bine sufletului tău, te împlineşte chiar pe tine, te face să simţi că pluteşti.
Nu ştiu dacă mi se întoarce, că de iubit, sigur iubesc pe cineva, însă mă uimea azi de dimineaţă grija fiecărei persoane de-a-mi ura însănătoşire grabnică după ce mă vedea cu gâtul strâmb de durere. M-am trezit peste noapte şi, tresărind din oarecare griji inutile (fiincă uneori îmi fac griji inclusiv în somn) mi-am încordat brusc coloana. De aceea, câteva zile stau călare pe Voltaren, cel mai mare tub din farmacie pe care am putut să-l cumpăr.

Chestii mărunte

Era să fac un stop când să constat că noul nostru hard extern nu se conectează la sursă. De fapt noi intrăm din nou încet, încet în era denumită de mine tractor, mai pe înţelesul tău evul mediu / sapă de lemn / epoca de piatră / etc (sper să mă şi opresc). Măgăoaia îmbătrâneşte, are spatele cocârjat, se mişcă greu. La mine în casă încă mă împiedic de cabluri, în pivniţă stă (deja de o lună) un munte greu de saci cu moloz şi cărămizi de care D ar fi vrut să scape cât mai ieftin posibil , adică gratis, până şi-a dat seama că e aproape imposibil (doar n-o să îi aruncăm la marginea oraşului în pădure, ce nesimţire), iar dacă n-ar fi, ne-ar mai sta câţiva ani în drum (c-aşa e la noi, n-au vechimea necesară, zice mama). De-o lună, în afară de a strânge diverse materiale, nu am mai făcut nimic. Nici că am avea vreun motiv de grabă. Judecând la rece, pe mine mă depăşeşte întreaga situaţie, în ciuda faptului că mă visez realizând o capodoperă din mozaic, faianţă şi gresie pe pereţii băii. Cu propriile puteri n-am pus niciodată faianţă, nici laminat, nici tapet, nimic. Visez la un lap. cu wireless pe care să-l duc cu mine în grădină, să-l car cu mine prin trenuri, să-l ţin în bucătărie pe masă lângă un cănoi de cacao cu lapte, visez la un minibar cu coctailuri şi maşină de îngheţată, la cămara plină de dulceţuri fierte în propriile oale din care să dăruiesc sau să trimit celor dragi, eh...
Sărbătorirea zilelor de naştere ale fiecărui membru, are de la o familie la alta mereu aceleaşi tipicuri: în general cam acelaşi meniu, aceiaşi invitaţi, invitaţii se aşează mereu în acelaşi loc, pot să spun cu ochii închişi unde stă Renate sau ce se pune pe masă după ce s-a terminat cafeaua cu prăjituri (la unii apar chips-urile, flipsurile şi alunele, la alţii apar praline). Muzică nu cântă nicăieri, ar fi inutil, sporovăiala acoperă totul, mărunţişuri, nu se dansează, habar n-am, dar mă plictisesc tot mai devreme.
Ne îndreptam grăbiţi spre casă lăsând în urmă ultimele acorduri de "nothing else matters", întunericul şi liniştea de pe străzi duc până la noi trilurile recitalului din piaţă. Ne îndepărtăm, totul se aude tot mai încet, se pierde, îmi las capul uşor pe spate şi mă concentrez în postura asta la muzică. Cei din piaţă se bâţâiau, eu introspectam, reflectam la fericirea mea. E acolo înăuntru, o ştiu, o recunosc. E un animal, o felină cel mai probabil. Uneori se pune covrig pe picioarele mele, alteori mă prinde cu ghearele scoase atunci când o scarpin pe burtă. O port cu mine până o să dispar.

Eşarfă în dar

Există lucruri pe care le fac cu voie sau fără voie şi despre care aş prefera să nu bat câmpii. Există acţiuni prin intermediul cărora mă împart şi mă împlinesc pe mine însămi. Nu o fac neapărat pentru feed-backul pozitiv al acestora, dar nu poate decât să mă bucure, deşi la urma urmei ele nu sunt decât nişte mărunţişuri. Prin ele mă simt mai vie.
Aş putea, în schimb, să povestesc la nesfârşit despre aventurile mele prin magazin. Am o sursă inepuizabilă de specimene care ne vizitează. Tind să generalizez şi să le aşez în categorii. N-am terminat cu ele atunci când m-am apucat să le descriu acum ceva timp. Îi iubesc pe nespălaţi, aşa numiţii beneficiari de Hartz 4 (adică şomerii, ăia care freacă menta pe-acasă din diverse motive pe banii plătitorilor de impozite ca mine şi le convine) care au mulţi copii, care vin să scormonească soldurile şi îmi put la propriu la casă, îi iubesc pe senilii demenţi evadaţi de la Altenheim între orele de masă, plictisiţi de rutină şi refuzând păcăleala cu somnul de la amiază, îi iubesc pe copiii care aleargă pe culoare şi flitzăie, neglijaţi de părinţi, mingiile din spate, dar mai ales îi iubesc pe clienţii care vin în ultimele dooj de minute înainte de închidere. Cu excepţia celor care chiar au nevoie urgentă de ceva în ultimul moment, ceea se întâmplă foarte rar, oamenii aceştia chiar n-au ce face acasă. Se satură la masa de seară şi îşi scot burţile la plimbare. Nu caută nimic deosebit, ci doar ne încurcă pe noi, fiindcă am uitat cândva să zic că avem o groază de lucruri afară pe care le scoatem zi de zi din îngustimea culoarelor, iar seara le aducem înapoi înăuntru. Unii vin din ambiţie la ore din-astea, cred că au învăţat că ne enervează. Sunt mai mereu aceleaşi persoane. N-am milă cu ele. În fine...
E minunat să ştii că parfumul tău sălăşuieşte pe o perină, că e îndrăgit şi purtat cu sine în eşarfa de la gât, astea sunt micile mari bucurii pentru şi prin care exist. Şi ca să completez, mi-am (mai) luat astăzi, o să râzi (D a tresărit oarecum şocat) patru (hai că nu-s multe) eşarfe noi. Eram chitită pe ele de câteva zile. Desigur, sunt foarte încântată de ele.

My mood today

Cat Stevens - How Can I Tell You


+ un dor din-ăla adânc, cu goluri în piept, cu oftat, cu... etc

Postcards From Far Away

Cred că sunt într-o perioadă neutrală (cum zice D). Nu neapărat că nu mi se întâmplă nimic deosebit, fiindcă de întâmplat se întâmplă zilnic mărunţişuri mai mărunte sau mai semnificante, ci doar că trec toate pe lângă mine fără să lase urme. Despre stările agitaţie şi de pripeală nu discut. Alea mă caracterizează până la ultimul fir de păr. Un fel de Cristina + Hektik = Liebe. Şi zic. Acum câteva zile mi s-a oferit să muncesc pe varianta Festkraft, adică fulltime, am rumegat destul de repede şi am hotărât să refuz, fiindcă este exploatare curată. Timpul meu liber, exclusiv pentru mine, de care am nevoie ca de aer, dispare cu o ştersătură de burete. Pentru asta, cu clasa mea de impozitare nu câştig mare lucru în plus. Doar fiindcă n-au oameni? Păi se întreabă şi ei de ce? N-au nevoie. Pe cine interesează? Pentru ce mă agit eu acum? Deci nu.
Am atâtea lucruri de făcut. Aş mai da o tură (de muncă, desigur) prin grădină. E plină de bălării. Vara în Germania e ca... în Germania. Relativ răcoroasă, ploioasă, indecisă, enervantă. Chestie de noroc dacă ai timp/dispoziţie/altele şi să te nimereşti pe vreme bună afară la comuniunea cu natura (mamă, ce exprimare pe capul meu :P).
Am dat de o groază de comori cu muzici. Nici nu ştiu unde să-mi bag nasul mai repede. Am peste 10000 de bookmarkuri în browser, fiindcă ştiu că nu am timp şi le amân. Asupra multora dintre ele nu revin niciodată.
Am început să strâng filme. Legal. Le cumpăr cu diverse ocazii. Alese intuitiv. S mi-ar fi dat parola de la sursa lui, însă a renunţat săracul când speriata de mine (asta e influenţă de la D) a dat de înţeles că nu se bagă pe share din motive sigure.
Fiindcă neamurile n-au mai trecut pe la noi de dinainte să spargem, D s-a gândit să-i cheme astăzi să le-arate. Aşa că am renunţat la ziua mea de dormit pe săturate (care e în genere duminica, fiindcă nu am nimic special de făcut) şi m-am apucat de copt prăjituri. Cumpărasem deja fructe pentru ele. Ar fi fost păcat. Reţete sunt atât de multe şi de ingenioase şi foarte bune, nu înţeleg de ce cofetăriile se limitează de cele mai multe ori la standarde. Azi n-am vrut prăjituri de la cofetărie. L-am pus pe D la treabă: mi-a scos sâmburii la cireşe, mi-a curăţat coacăzele, mi-a spălat vasele, mi-a făcut baltă în bucătărie, mi-a stropit pereţii de apă, era cât pe ce să se ardă la cuptor. Nu ştiu de ce, dar ori de câte ori îmi stă prin preajmă când bubulinăresc, mă agit, vărs diverse, răstorn, trântesc, nu-mi ies aluaturile, mă umplu de făină, uit ingrediente, şpriţuiesc pe perdele, azi am spart un castron de plastic, era favoritul meu şi evident mă enervez şi înjur ca la uşa cortului. Norocul lui D că m-a învăţat cum sunt.
Mă bucur foarte mult că vederea mea a ajuns, deşi în sinea ei pare un nimic, e o ilustrată şi atât. Dar pe ea sunt gânduri bune, o parte din mine cu siguranţă. Îmi face mie nespus de mult bine că mă împart astfel.
Luna asta, dacă nu vine cineva nou în locul colegei care a plecat, iar am nişte maraton de făcut. Gata, trecu şi vara. Mâine-poimâine vine iar Crăciunul şi n-am nici-un chef de el, fiindcă nu mai are farmecul de altădată, cel de acasă.
Poze:

Acasa (Iunie - Iulie 2009)

Frankfurt - Hann.Münden - Göttingen (Iunie - Iulie 2009)

Hann.Münden, Göttingen

Două orăşele miştocuţe. Primul cu o arhitectură interesantă veche de câteva sute de ani care supravieţuieşte la confluenţa a două râuri în ciuda faptului că nimeni nu mai găseşte interesant a locui într-o casă fără nici-un strop de grădină. Multe case triste pe ale căror bârne de lemn încă mai rezistă încrustaţiile şi ultimul strat (cât de vechi?) de vopsea multicoloră. Strâmb(aţ)i pereţii lor, strâmbe ramele uşilor lor, ele rămân obiectul turistic de senzaţie al digicamerelor Urlauber-ilor poposiţi pe-acolo cu bicle sau cu altele. După două trei ture şi trei prăjituri am terminat plimbarea în acest oraş aşa că am plecat mai departe. D avea de gând să evite o porţiune de autostradă, aşa că am luat-o prin peisaj şi drumuri de ţară şi sate de fermieri. În Göttingen ceva aproximativ la fel, dar mult mai rare casele vechi. Am servit câte-o îngheţată cu moţ timp în care am fost iar "agresaţi" de o ţigancă în toată regula care cerşea pe la mese în limba ei natală băgându-ne paharul sub nas. Am trimis-o la plimbare şi i-am spus ei ceea ce nu-i spusesem celeilalte mai alaltăieri: să pună mâna să-şi caute de lucru, dar nu poate că n-are acte, păi să plece acasă şi să muncească acolo, pai eu ce caut aici, păi eu aici locuiesc, păi ce da' tu nu eşti tot din România şi s-a cărat. N-am mai apucat să-i zic proastei că din fericire eu stau şi servesc fără griji o îngheţată în comparaţie cu ea... Ori sunt eu legată la ochi, ori am senzaţia că toţi cerşetorii pe care-i văd pe aceste străzi sunt aproape în exclusivitate români/romi.

Frankfurt

Cam rar în ultima vreme să am şi eu doo-trei zile libere în bloc şi să nu fie concediu. Mă comport ca în concediu şi plec de-acasă. Am hotărât cam din scurt, era momentul - mi-am dau eu seama şi am insistat să mă ţin de decizie. La Frankfurt fusesem acum câţiva ani la târgul de carte, ceea ce înseamnă că nu se pune, că în afară de câţiva zgârie-nori cu aură de New York nu mi-a servit nimic special retinei din punctul în care mă aflam pe trotuarul de lângă hala expoziţiei. Teoretic nici de data asta n-am fost la Frankfurt chiar pentru oraş în sine pentru care mi-au mai rămas doar câteva ore în cursul dup-amiezei. Ci era timpul să mă întâlnesc cu Vio. Aşa că am fost la ea acasă. :D Cum spuneam, decizie pe fugă, aşa încât n-am reuşit să-i duc ceva mai inspirat, cu o seară mai înainte scriam un disc cu muzici şi aş fi vrut să-i mai scriu unul, însă era extrem de târziu, D trăsese de mult pe dreapta şi mă stresa că nu poate adormi, e un castravete, în fine. M-am întâlnit în sfârşit cu Vio, ce bine îmi pare, am fi stat noi toată ziua la sporovăit. Am gustat mure şi corcoduşe de la ea din grădină. Alea câteva ore împreună au trecut foarte repede. Am dus-o apoi la aeroport, la câmpul muncii, şi am plecat în oraş. Aveam de gând să intrăm în casa lu Goethe, dar Muzeul de Artă a fost mai aproape (nu ne aşteptam să ajungem acolo chiar imediat după ce-am parcat), aşa că i-am dat prioritate. Străzile erau pline de plimbăreţi de sâmbătă, în ciuda vremii indecise. Aer uşor cosmopolit. Ultimele persoane pe care mă aşteptam să le mai întâlnesc erau cerşetorii ţigani. Copilul tuciuriu stându-mi în cale şi flururându-mi agresiv o foaie scrisă de mână s-a dat instant la o parte când l-am întrebat instant "Din ce ţară vii, mă?" Or fi fost probabil din ultima livrare care a trimis câţiva şi pân' la Stuttgart la produs, amărâţii de ei, m-am gândit eu. :> Am plecat spre casă la lăsarea întunericului.

Mi-am amintit

Ceea ce ştie oricine deja, toate posturile populare de radio (adică alea cu streaming mare) sunt un mare Scheiss. Mă refer le muzici, desigur. Aceleaşi playlisturi banalizate şi obosite. Muzică de consumatori de doi bani. Băi, chiar n-am nevoie.

Mi-am amintit. Cândva pe vremea lui Ceaşcă am petrecut Crăciunul la ţară. Iarnă în toată regula cu zăpadă, cu frig, cu cer senin şi instelat, cu foc în sobă şi dovleac copt, cu tataie cu ciotul ţigării sale cârpite din resturi de tutun învelite în fâşii de ziar, ciocănind cuie în tălpile de cauciuc ale scarpeţilor săi, cu "înţelepciunea" bătrânească a bunică-mii concretizată în naiva zicală "Moş Crăciun e frate cu Dumnezău", cu nerăbdarea în aşteptarea (desigur a urmelor) moşului cu pricina, cu darurile lui modeste, improvizate (aveam să realizez mai târziu, după ce am văzut şi darurile verişoarelor din vale) de la unicul magazin mixt al cooperativei din sat. Darurile noastre conţineau fiecare câte o păpuşă tipic românească pe vremurile alea din cauciuc, din-aia cu păr pe cap (ehei), dar fără mâini şi picioare, ci doar reprezentate ca fiind lipite de trup, aşa cum fuseseră ele turnate conform matriţei. Am urât păpuşile alea. N-aveau nici-un farmec. Am mai primit una, ulterior, de ziua mea. Ce lipsă de inspiraţie, zău! Nu darul neapărat, că ăla se încadra şi el în nişte limite impuse de piaţă, şi-aşa săracă.

Un gând bun (ba chiar mai multe) lui S! Să se facă bine, că nu mai ştiam ce e cu el. Aveam eu aşa o presimţire că ceva nu e în regulă.

.

O cunoşteam prea puţin, dar suficient cât să-i iau seama. Feierabend, pe străzi se lăsa liniştea, fiecare trăgea spre casa lui. Ne vedeam deseori în întuneric în staţia de autobuz. La un moment dat ne-am salutat, mai venea pe la noi prin magazin şi nu ştiam de unde o cunosc. Am început să ne vorbim. Mă servea de fiecare dată cu bomboane lakritz, eu o luam cu mine pe acelaşi tichet care seara era valabil pentru doi.
Printr-un accident petrecut în incinta ei, brutăria la care lucra o salvase paradoxal de la moarte. O vizită la medic ca urmare a micului accident i-a descoperit o tumoare la sân. Astă primăvară eu mă pregăteam de concediu. Ea se ducea să-şi cumpere Sprudel. Apoi urma să-şi ia concediu. De-atunci o tot aştept. În staţia de autobuz nu s-a mai arătat. Acum ştiu, în sfârşit, că de fapt ea a fost mereu acolo. Dormi uşor, B, suflet bun!

Mizantropice

Trecu şi a patra zi de maraton. Ultima pe săptămâna asta. Mâine nu se pune, că-s doar trei ore. Ştiam oricum că n-o să crăp, dar simt că am nevoie de o vacanţă. Una mică. Nu va fi însă prea curând. Mai am puţin şi scap de îndatorirea de suplinitor de lungă durată. Nu-mi place să port răspunderi în plus, nu mă deranjează să fiu atentă la fiecare detaliu, mă deranjează doar că ignoranţa sau neştiinţa unora dintre colegele mele provoacă un pic de haos pe care eu îl repar (de cele mai multe ori) fără să mai comentez. Nu lipseşte, evident, corvoada cu vorbitul la telefon. Mă înarmez cu un curaj prostesc şi dau să sun la Warenwirtschaft ca să mă interesez mai exact de nuştiuce hârtie care le lipseşte şi trebuie să le-o trimit. La capătul celălalt îmi răspunde o voce aproape sictirită care parcă mă ia cumva pe sus, lipsită de răbdare, şi mă întreabă ca şi enervată ceva de genul "ce naiba vreau, despre ce e vorba", mă agit şi nu mai înţeleg nici eu nimic, mi se pune o barieră, o chem pe Frau M. în locul meu la telefon şi întrerup fără să vreau legătura apăsând pe-un buton. Mi se confirmă. E teama mult obişnuită care mă cuprinde. O convorbire la telefon cu o persoană necunoscută (1) + atitudinea neprietenoasă a persoanei respective (2) + limba în care se efectuează conversaţia - desigur, germana - (3) la care nu mai ştiu ce să adaug. E oricum o "sechelă" pe care o trag după mine de prin copilărie cred. Mă enervez până la stare de plâns.
Azi voiam să spun doar atât: "I hate people. All of them". Dar mi-a trecut între timp. Ceea ce nu e departe de adevăr, totuşi. Oamenii în marea lor majoritate mă scot din sărite. Se poartă ca nişte animale. Nu mai suport copiii care plâng, ţipă, urlă, trântesc mingii, care aleargă prin magazin, copiii care joacă teatru mieroşi cu speranţa că vor intra în posesia minunatelor lucruri pe care le arată părinţilor, părinţii care le fac acestora o educaţie idioată (un fel de manipulare mai degrabă), mă enervează moşul cu cadru de mers care ne calcă pragul de cel puţin trei ori pe zi şi se duce şontâc până la lada de zece cenţi prin care scormoneşte absolut de fiecare dată după chilipiruri şi dezlipeşte preţuri şi altele în timp ce-şi odihneşte fundul greoi pe o altă ladă aproape şubredă, fiindcă pe suportul ajutorului de mers nu-i mai încape, mă dezamăgeşte orice umeraş găsit gol în colţul cel mai greu de observat sau chiar în faţa cabinei unde se fură nestingherit, mă enervează cele două-trei-patru reprezentante ale mafiei de batic care vin musai cu un sfert de oră înainte de închidere, după ce şi-au potolit burţile la masa de seară şi au fost date afară din casă de către bărbaţii lor şi unde naiba să se ducă şi ele? În fine...
Mă urc dimineaţa în autobuz. Cel puţin două feţe cunoscute. Una, o prefăcută îndulcită cu exagerare, se salută cu toate cunoştinţele ei din staţia de autobuz, cealaltă - un looser din ale cărui căşti se aud triluri la modă. Acum vreo două-trei săptămâni asculta pe repeat cântecul de anul ăsta de la Eurovision, astăzi asculta M.J. Nu-mi vine să cred. M. J. a depăşit iar recorduri la vânzări şi downloaduri. A trebuit să moară pentru asta? Tipul îmi pare looser, fiindcă este, chiar dacă asculta una dintre piesele mele favorite. Pe M.J. doar ce îl ascultasem cu câteva zile înainte să moară. Seara mă urc în acelaşi autobuz. Uneori - acelaşi looser. Alteori - un bărbos urât venit de prin orientul mijlociu pe care i l-am arătat mai alaltăieri lui D cu degetul prin parbriz în timp ce trecea strada şi m-a văzut (cred) aşa că de-atunci mă feresc să ma uit la el când trec pe lângă. Acasă - vecinul de dedesubt care îmi repară gaura din perete, o face frumoasă adică, după ce a spart, şi care bomăne tot felul de nonsensuri, el crede că glumeşte, iar eu nu gust niciuna dintre glumele lui udate cu (prea multă) bere. În fine, D a stins lumina, e târziu, mâine mai am trei ore, apoi sper să pot dormi şi eu mai mult.