Este clar că depărtarea şi multe alte motive ce ţin strict de mediul în care am "aterizat" (învăţarea limbii, dacă e cazul, căutarea unui job, confruntarea cu legile scrise şi nescrise şi cu concepţiile societăţii ce mă adoptă) ajung să mă reconstruiască inconştient oarecum după modelul ce mi se impune sau, dimpotrivă, să mă facă un răzvrătit ce nu se poate supune nici-unui canon.
Ajungând la mine personal declar că:
1. m-am îndepărtat de religia ortodoxă aşa cum este practicată ea în Ro, ceea ce nu neagă existenţa lui Dumnezeu. Pur şi simplu m-am dezbrăcat de ritualurile pretinse de BOR, ceea ce nu înseamnă că, de exemplu, muzica bizantină nu-mi mai face pielea de găină ori de câte ori am ocazia s-o ascult.
2. mi-am restrans numărul de prieteni. De altfel cei pe care i-am avut au rămas în ţară la stadiul de cunoştinţe. Şi aşa au rămas şi în lista de messenger. Cu alte cuvinte nu mai am nici-un prieten. Nici aici unde sunt nu mă pot lăuda cu cine ştie ce. Italienii au plecat, m-am îndepărtat şi de ei, deşi mă tot bat singură la cap să le dau un telefon, că doar aşa mi-am propus, să nu renunţ.
3. deşi sunt departe, am devenit incredibil de insensibilă la mesajele de dor ale părinţilor mei. Nu mai spun cât de sălbatică sunt când ajung acasă. Două trei zile nu am chef să mă văd cu nimeni, tata insistă să mă dea la telefon, iar eu fug, mai există cel puţin o persoană care sună de fiecare dată în ziua când ajungem să ne ureze bine am venit, ceea ce mă scoate efectiv (alessandraefectivstoicescu) din sărite.
4. există încă persoane pe care nu le suport şi faţă de care, deşi nu le dau instantaneu cu flit, mă port extrem de rece, eventual caustic. Sau cel puţin aşa mi se pare mie. Nu suport stafiile.
Să dau exemplu de o stafie, o tipă pe care am întâlnit-o cu o anumită ocazie şi cu care m-am văzut doar de două ori în viaţa mea, suficient cât să-mi transforme tărtăcuţa în aparat din-ăla de jocuri mecanice cu permanentele ei indecizii.
Ei bine, stafia, care îl cunoaşte şi pe D, are nesimţirea să-i trimită urări de Paşti şi de Crăciun NUMAI LUI, de parcă numai adresa lui ar avea-o în friends list, iar eu nu exist. Iar pe de altă parte să-şi exprime dorinţa să vin şi eu la întâlnire când o fi. Şi mă trezesc ieri cu ea, după vreo 3-4 ani de când n-am mai vorbit că mă întreabă ce mai fac, cum e aici (întrebare stereotip), cum sunt oamenii de-aici (de parcă ar fi cimpanzei sau, cum zice D :))), de parcă ar lăsa (în comparaţie cu românii) după utilizare toaleta mirosind a flori exotice şi nu a gaze digestive, ce poză mişto am la avatar, că-i vine să-mi zică "somn uşor" conform conţinutului ei, bla, bla, bla. Aiureli. Ah, ce i-aş mai fi reproşat vreo două, dar m-am abţinut, că e cu duhul săracă şi poate chiar nu-şi dă seama şi aş fi prea rea. Dar uite că mi se căşună şi mie pe câte cineva. Dacă D are chef să o întâlnească, n-are decât. Stafiile mă plictisesc şi îmi provoacă greaţă. Singura soluţie de a nu păcătui intrând în conflict cu cineva care te enervează este fără doar şi poate evitarea.
5. fac confuzii de sentimente şi exagerez. Apoi tot eu îmi dau cu pumnii în cap că am amăgit pe nu ştiu cine.
6. am devenit pretenţioasă la mâncare.
7. vreau să-mi desfiinţez ziua de naştere.
8. stau la fel de prost cu încrederea în sine şi cu curajul, ba chiar mai prost.
9. nu mi-am căutat activ nici-un job (încă mai depind de nişte chestii).
10. nu suport oamenii şi mi-e (cam) frică de ei.
11. am devenit mai egoistă şi mai comodă decât eram.
12. nu-mi mai plac surprizele.
13. nu mă mai dă nimic pe spate.
Exemple or mai fi. Dar astea sunt suficiente ca să spun că nu mai am mult şi trec pe tratament.
Să stai departe de mine, da? ;)
| Însemnare mai nouă | Însemnare mai veche |
