Ich bin eine junge Frau

Ce face neamţul când îşi ia salariul şi n-are ce face cu el? 10 puncte! Se duce la cumpărături. Neamţul are un talent diabolic să-şi cheltuie banii. Nemţii (prin particularizare, că, aşa, poate or mai fi şi alte naţii) sunt Schnäppchenjäger, adică se înţelege. Pleacă la vânat de oferte speciale. În mare parte prin discount shop-uri. Aşa îşi imaginează ei că fac şi economii pe deasupra. Ce iluzie! Nu ştiu dacă a învăţat cineva până acum (dintre cei care fac planul de muncă) lecţia că orice sfârşit de lună şi început de lună viitoare înseamnă şi bani în buzunar care trebuie neapărat daţi. Uite-aşa se-adună neamţ cu neamţ şi rezultă două cozi, fiecare la câte o casă, în timp ce în restul magazinului nu se mai uită nimeni, fiindcă Frau x care trebuia să vină la o probă a renunţat, iar Frau y - şefă de circumscripţie - se zgârceşte la oameni. Uite-aşa se panichează zuza când e vorba de acte de predare-primire, din experienţă insuficientă la primitul mărfii, junge Frau, keine Hektik, nu te panica. Junge Frau, fac asta de 8 ani. N-ai de ales, domnule şofer, totuşi die junge Frau nu merită s-o înjuri atât de amabil. O doamnă întreabă unde găseşte Schlüpfer de iarnă. Eu număr monede. Ce sunt, doamnă, Schlüpfer? Ceva dintr-un material mai gros. M-ai lămurit, a naibii de nemţească regională pe care n-o pot stăpâni încă. A, chiloţii sunt câteva mese mai încolo. Mulţam ştiam şi eu unde sunt chiloţii (dar mi-e lene să caut, aşa că mai bine întreb). Vă rog frumos, sunaţi la filiala de la gară ca s-o convingeţi pe doamna de acolo ca geaca pe care a vrut să mi-o vândă costă atât şi nu atât? Aveţi fustele din prospect? Care prospect? Ăla de săptămâna viitoare. Nu, nu le-am scos la vânzare. Păi cum, că la gară le-au scos deja. Aveţi măşti de helouin? Nu, n-avem. (Duh, nu se vine în ultima zi). În cabină umeraşe goale. Haine pe jos, obiecte abandonate, firimituri, etichete, marfă desfăcută, copii care aleargă, copii care râd, copii care urlă, copii care cred că-şi pot păcăli părinţii să le cumpere ceva, părinţi care-şi trimit copiii la noi şi întreabă dacă avem toaletă publică, iar noi n-avem, ce ghinion, nu pot să mă uşurez şi eu pe gratis (unii abuzează de amabilitatea noastră, ştiind deja că uneori lăsăm copiii). Clientul e rege. Iar regele e - se ştie deja - cam porc. Dixit.

Ştiu

E aiurea ceea ce spun. Că e imposibil ce-mi doresc. E chestie de egoism. Să exist doar eu. Să se întâmple diverse doar pentru mine. În numele meu. Să fie lucruri despre care e mai bine să nu ştiu. Să nu aflu niciodată. Cuvinte cu efect euforic, aceleaşi cuvinte care mă coboară în prăpastie. M-apucă aşa o sfâşiere... Nobody cares... Whatever...
Ce frumos mă învârteam eu mai devreme azi prin casă pe ritmuri de chansonete vechi. Portative necunoscute şi portative regăsite.
Mi-am pictat un nud de care nu-s mulţumită. Nu ştiu, nu pot să pictez feţe. Nu pot crea nişte trăsături fără schimonoseli. Asta e. M-a prins întunericul cu el neterminat. L-am retuşat la lumina spoturilor. Sper că n-am exagerat cu aurul. N-am poze încă.

A (se) distra, distrare

Vorbind cu D la o pizza (una din ele nimerită prost, fiindcă zuza care a luat-o de dedesubtul alteia n-a observat că nu mai era ce-şi dorea) dezgheţată foarte lecker în cuptor - despre vecinul nostru turc care printre altele credem că s-a hotărât să se mute o stradă mai jos şi despre ideea că apartamentul actual (identic cu al nostru) era prea mare şi prea scump (la chirie) pentru el singur, am ajuns din nou la concluzia că doar pentru noi doi, ne-ajunge spaţiul în care "ne scoatem ochii" deja de aproape 4 ani, iar că alipirea apartamentului vecin ar însemna pentru noi să trăim regeşte în 4 camere foarte spaţioase (din care una bucătărie) cu două băi, cu pivniţă la dimensiunile ei anterioare (şi nu împărţită cu vecinul) şi cu alte datorii la care ar trebui să cotizăm la dublu. Aşa mi-am amintit de un fost vecin şi prieten de familie din Bucureşti, care se mutase cu mulţi ani în urmă într-un apartament cu 4 camere şi hol generos de mare. La încruntarea lui D răspunsul meu a fost că holul acesta a fost extrem de util ani de-a rândul pe vremea când ne duceam sistematic pe la diverse petreceri. Muream după petrecerile la familia asta. În primul rând că aveam cu ce să ne jucăm. În anii 80 să ai o cutie de lego uriaşă din care poţi construi vrute şi nevrute, să ai pat de păpuşi cu aşternut, cădiţă cu baterie şi alte jucării asemenea, să ai videoplayer la care să vezi o sumedenie de filme şi animate (seratele se terminau musai cu câte-un film pentru adulţi, de la care părinţii ne uşchiuiau una-două când ne băgam nasul în încăpere) era totuşi ceva special. Petrecerile acestea aveau în ele ceva împrumutat din obiceiurile şi muzicile aduse din afară, la care nu chiar oricine avea acces. Revenind la hol, acesta era cel mai bun ring de dans. Se puteau închide toate uşile, în sufragerie se mânca mai în linişte, prin camere ne jucam noi, iar pe hol se dansa. Nu lipseau blues-urile la care bărbaţii schimbau partenerele între ei şi se legănau serioşi, nostalgici sau zgubilitici. Din punctul lor de vedere şi chiar şi al meu (de generaţie următoare) nu s-a mai distrat nimeni cum s-au distrat părinţii noştri odinioară. Petrecerile se mutau şi la alţii. La noi cel mai frecvent se întâmplau de "Întâi Vasile". În urma unui revelion plictisitor şi fără apetit se strângeau cât mai mulţi (într-un an au fost cel puţin 30 de persoane în apartamentuţul nostru de 50m²) dintre prietenii noştri. Sfârâiau fripturile în cuptor, sfârâia ţuica fiartă cu zahăr şi boabe de piper în ibric, curgea vinul în pahare, mirosea a murături din producţia pe anul recent încheiat, scoteau ai mei plăcile de vinil preferate, alea care aveau muzici de dans (mai mereu aceleaşi) şi se făceau poze. An de an. Cu câteva excepţii în care au fost ai mei toţi bolnavi sau când n-a mai avut niciunul (în acelaşi timp) chef de petrecut. Cu timpul s-au retras cu toţii prin bârlogurile lor. Ca pe vremuri cu siguranţă că nu va mai fi. Fiindcă noi nu (mai) ştim să ne distrăm ca ei. Aici unde mă aflu, petrecerile cu dans sunt pe cale de dispariţie. Oamenii ăştia ori sunt timizi, ori leneşi, ori proşti. Muzica deranjează sporovăiala de la cafea. Ori, cel puţin, n-am nimerit eu la petrecerea care trebuie. Iar cu necunoscuţi chiar nu are farmec. Cam asta e.

Petiţie pentru drepturile pietonilor

Ce bine ar fi să ne şi asculte cineva.

Drepturile pietonilor

07/10/2008 22:10
In vederea revendicarii drepturilor care urmeaza, organizam primul Mars al Pietonilor in Bucuresti, luni 27 Octombrie 2008 ora 15:00 cu pornire din fata Palatului Sutu (Universitate, iesire metrou). Va invitam alaturi de noi!

Petitia “Drepturile pietonilor”

Noi, pietonii din orasele Romaniei, revendicam urmatoarele drepturi:

1. Dreptul la respect din partea autoritatilor si a mass-media
Politicile transportului urban, luarile de pozitie ale decidentilor politici si reflectarile lor in mass-media privesc doar problematica conducatorilor auto, desi pietonii sint majoritari. Solicitam tratament egal pentru pietoni, biciclisti si conducatori auto.

2. Dreptul la trotuare
Majoritatea trotuarelor, in special in zonele centrale, sint ocupate de masini, iar pietonii sint nevoiti sa circule pe carosabil, riscindu-si viata. Trotuarele trebuie sa revina pietonilor. Cerem Politiei Rutiere sa amendeze masinile parcate ilegal pe trotuare. Cerem autoritatilor locale sa instaleze stilpi de protectie pentru impiedicarea accesului masinilor pe trotuare. Cerem limitarea panourilor publicitare de pe trotuare.

3. Dreptul la siguranta in trafic
Sint prea numeroase cazurile de accidente pe trecerile de pietoni sau pe trotuare. Solicitam Politiei Rutiere sa previna astfel de accidente prin aplicarea stricta a Codului Rutier in cazuri de exces de viteza si neacordarea prioritatii pentru pietoni. Cerem conducerea scuterelor doar cu permis de conducere. Solicitam autoritatilor locale sa instaleze denivelari pentru incetinirea vitezei la toate scolile si gradinitele.

4. Dreptul la aer curat
Solicitam autoritatilor locale politici de reducere a traficului, prin sustinerea transportului in comun si a transportului cu bicicleta. Solicitam taxarea suplimentara a masinilor de mare capacitate. Solicitam autoritatilor de mediu amendarea santierelor deschise.

5. Dreptul la liniste
Sintem exasperati de claxoanele inutile ale conducatorilor auto. Solicitam Politiei Rutiere sa aplice Codul Rutier, care interzice claxonatul in oras cu exceptia cazurilor de pericol. Sintem exasperati de zgomotul intentionat amplificat al motocicletelor. Solicitam Politiei Rutiere sa amendeze pe motociclistii care recurg la astfel de mijloace.

6. Dreptul la un transport in comun eficace
Solicitam autoritatilor locale un transport in comun cu orare afisate si respectate. Solicitam benzi unice pentru transportul de suprafata.

7. Dreptul la respect din partea conducatorilor auto
Solicitam Politiei Rutiere sa amendeze manifestarile necivilizate (agresiuni verbale si chiar fizice) ale conducatorilor auto la adresa pietonilor, in special a virsticilor, a femeilor si a copiilor.

8. Dreptul la trasee pietonale
Solicitam autoritatilor locale sa amenajeze, ca in toate orasele occidentale, trasee dedicate exclusiv pietonilor si biciclistilor.

9. Dreptul la spatiile verzi

Solicitam autoritatilor locale sa amenajeze noi spatii verzi, astfel incit fiecare locuitor sa aiba un parc sau o gradina publica la cel mult 15 minute de mers pe jos. Solicitam incetarea schimbarii destinatiilor spatiilor verzi in spatii construibile, in special a spatiilor verzi aferente blocurilor. Solicitam interzicerea panourilor publicitare pe spatiile verzi.

10. Dreptul la estetica orasului in care traim
Solicitam stoparea mutilarii oraselor noastre, care se produce in prezent prin demolarea caselor de patrimoniu si prin insertii de imobile nepotrivite in cartiere cu coerenta arhitectonica, in special in zonele protejate.

Semnează şi tu petiţia.

Apropos de ghemuşoare

Bine ai venit pe lume, Eliza Maria! Dacă socotesc bine, 23 octombrie. Să mă fi văzut ce rânjet şi ce figură suspectă făceam aseară. Hihi. :D

Colţ cu tăceri

Aud tropăit pe treptele învechite de lemn ale casei. Deasupra cineva deretică, mută, aspiră. Mă aspiră şi pe mine.Vecinul de dedesubt îşi bibileşte DKW-ul, copilul lui din tablă roşu cald cu căţel la geam în spate. Un altul îşi scoate bicicleta din pivniţă şi fuge cu ea. În căsuţa poştei - un răvaş pentru conţinutul frigiderului, niciunul pentru mine. O uşă trântită îmi tremură laptele din cană. Dragul meu cititor, în locul meu mai bine vorbeşte dulcele-roşu cel amărui din paharul cu picior. Linişte şi frig. Sănucrezicănamgustatşieudinel.

Trofeele mele

Mi-am luat patru foarfeci al căror tăiş îmi susură muzical la ureche. De fapt trebuia să încep altfel.

Ne-am trezit devreme într-o dimineaţă un pic cenuşie de sfârşit de octombrie. Am deschis ferestrele ca să intre aerul răcoros şi ceaţă gri în dormitor. Am pus cafeaua la fiert şi-am aşternut pe masă căni, farfurii, pahare, linguriţe. W şi R au venit la ţanc tocmai pe când înţepam şi scufundam ouăle în apa fierbinte. Am luat Frühstück-ul împreună, apoi am întins-o la Solingen - acolo unde tata se aştepta acum ceva timp (când ne-am mai plimbat prin zonă) să vadă o sumedenie de cuţite traversând strada. Ce dezamăgire pe el, însă nici nu ajunseserăm măcar în zona fabricilor. 

Am intrat în târgul de cuţite, furculiţe, foarfeci şi altele. Aşa ne-am luat noi în sfârşit foarfecile la care am ezitat atâta anul trecut. R a râs de mine când i-am spus motivul pentru care aveam de gând să-mi cumpăr o foarfecă dinţată. Am găsit-o într-un singur loc, acolo unde trebuia s-o caut, de altfel, de la bun început. Această foarfecă taie în zig zag materiale textile. Adică ea va tăia inclusiv, dar mai ales - ghici! - peticuţele cu care o să-mi decorez borcanele de dulceaţă. :D

Mor de somn. Astăzi am plecat iar gură cască. Aşa se nimeri în sfârşitul ăsta de săptămână. Am ajuns la târgul de jocuri de la Essen. După câteva ore de înghesuială prin halele cu tot felul de omuleţi probând o sumedenie de jocuri pe mese, pe jos, pe unde apucau, m-a luat cu vertij. Nu mai vedeam pădurea... I-am arătat lui D un X şi 0 cu 5 rânduri de cuburi, dar ne-am plictisit repede de el. N-am jucat nimic cu nimeni. Nici că aş mai fi avut unde, dar mint, locuri pe ici pe colo s-ar mai fi găsit. Dar erau atââât de multeeee, cu table, cu pioni, piese, cărţi, bile şi altele, nu ştiam ce să-mi aleg. Ne-am dus la unul dintre dealerii de second-hand şi am luat totuşi câte ceva pentru sufleţelul nostru. Vreo două le-am jucat deja, aşa că din entuziasm era musai să nu lipsească.

În poze sunt "trofeele" (inclusiv o pungă de pioni de rezervă, la kg) :D.

Nici-un punct

Trebuie să-mi schimb regimul alimentar. La revedere sosuri, picanterii, ciocolată, caramele, nu mai spun altele. De durerile matinale în zona operaţiei n-am scăpat. O gură de apă şi trece. Un remediu de moment.
Mă trezesc dimineaţa relativ târziu. De fapt mai devreme, dar mai lenevesc, trag de mine, trag şi grijile. Că şi-aşa am o sumedenie. Copii de crescut, mâncare de gătit, rufe, curăţenii etc. Cum spun, am nişte griji pe care le identific mai mult sau mai puţin şi nu mai adorm cum trebuie la loc. Şi mor să dorm dimineaţa. Aşa că mă întind ca o felină în timp ce-mi amintesc de starea cu care am adormit în noaptea precedentă. Mă întind cu totul, mă încordez până mă trezesc cu crampe. Madam are din nou ym la serv. Într-o săptămână se mută din casă. La revedere, căsuţa mea în care am crescut. Din păcate sunt nevoiţi să facă treaba asta tocmai acum. Vine iarna, amenajările nu-s chiar gata, în câmpul ăla unde toţi stau izolaţi e prea multă linişte, de fapt numai zgomot de şantiere sau haite de câini. Prea multe gânduri aiurea. Am pe cine moşteni.
Mă întind ca o felină, îmi netezesc blăniţa şi ies afară din bârlog. Şi de nu va mai fi nimic, vorba unui personaj, mai e şi mâine, pe care sigur îl apuc, fiindcă nu am eu şansa aia să nu. :d
Mi s-a făcut dor din nou de Faltriqueira. 



Faltriqueira - As Sete Mulheres Do Minho

Despre dulapuri

Unul dintre refugiile din viaţa mea au fost dulapurile. Nişte spaţii ideale, musai de explorat, nişte locuri de joacă, ascunzători, case, lifturi, nişte prieteni fideli. Mirosurile lor îmi sunt inconfundabile. Dacă le-aş regăsi în altă parte, ar fi o minune. Ele sunt unice. Ce păcat că o parte din aceste dulapuri deja nu mai există.
Unul dintre ele era şifonierul mamei din dormitor. Făcea parte dintr-un set comun de dormitoare pe vremea aia. Cu pat dublu, fiecare jumătate cu lada lui pe roţi care intra într-un fel de garaj peste care zăceau nişte bureţi. Patul ăsta era în permanenţă o corvoadă. Trebuia să mă întind pe jos şi să-l împing cu picioarele. În lăzi puneam aşternutul şi multă vreme mai târziu o seamă de jucării sau obiecte aproape inutile. Patul era încadrat de două dulapuri înalte. Tot între acele dulapuri se afla prins în şuruburi un raft ale cărui şipci s-au îngreunat în timp de cărţi. Mai exista un taburet sau poate două (asta nu mai ştiu, fiindcă taburetul şi nişte uşi pe care ne urcam noi au dispărut primele), apoi şifonierul. Sus de tot deasupra mai erau două uşi la care nu ajungeam decât dacă luam toţi bureţii patului şi îi puneam unul peste celălalt ca să mă pot urca. Costume, rochii, cutii de pantofi cu pantofi în ele, genţi, uniforma de elev militar cu şnur a tatălui meu, cutii de carton cu scrisori în ele, din care am sustras sistematic vederile, felicitările şi timbrele de pe plicuri, dar mai ales rochia de mireasă a maică-mii în care mă îmbrăcam şi mă făleam prin casă şi port-bebe-ul meu roşu cu broderie de la botez mirosind a levănţică. Ocazional apăreau şi alte obiecte, diverse daruri pe care mama le ascundea de noi şi cu care îmi stricam surprizele. Cine caută, găseşte. Aşa am fost răsplătită într-o zi cu o chestie drăguţă pe care am găsit-o în dulap, ca şi cum acesta ca un magician mulţumit de cântecelele zuzei curioase le-ar fi făcut să apară acolo din nimic.
Dulapul uneia dintre mămăile mele avea o oglindă pe mijloc cu încrustaţii florale. Era dintr-un placaj de lemn subţire închis la culoare. Avea două uşi cu mânere mici rotunde înfipte în nişte găuri. Sub uşi era un sertar mare tot cu două mânere. Sertarul ăsta, ca şi uşile de fapt, nu se deschidea niciodată cum trebuie. Deasupra dulapul avea un ornament din acelaşi placaj, tăiat în onduleuri simetrice. Înăuntru - lenjeria şi lucruşoarele mamaie-mii. Cealaltă avea tot un dulap negru, mult mai simplu, dar la fel de defect. În el am gasit o groază de ştergare şi o pungă mare cu gheme colorate de lână. Din ele ieşeau florile şi motivele de pe ştergare. Mai târziu inclusiv ale mele. :D
Şi mai senzaţionale erau bufetele. Alea aveau multe sertare. În sertare - vrute şi nevrute: fotografii, foarfeci, cretă sau bucăţi de săpun de casă pe care le foloseau la croitorie, degetare, maşini de tuns, reţepte îngălbenite sau acte de identitate, monede, ceasuri stricate ale căror rotiţe dinţate se transformau cu succes în titirezi. Nu mai vorbesc de străchinile goale sau pline, primite pe la nu ştiu ce parastase sau de bibelourile exilate de maică-mea. Nu mult a lipsit până n-am răsturnat unul dintre aceste bufete. Cum cădeau ele toate paharele şi cănile şi celelalte şi se făceau praf sub privirile mele inocente de copil care nu mai avea altceva decât să se aştepte la o ceartă zdravănă...

Octombrie auriu

Am ieşit la soare. Mi-am lăsat pletele bălaie să fluture în vânt (mamă, cum sună :p ). Am dat un şut în frunze, am cumpărat o ramă pentru ultima capodoperă. Am trimis un disc cu poze, lucru pe care trebuia să-l fac de mai multă vreme. Narcisismul meu şi penuria locală de fotografi m-au împins să iau de una singură câteva instantanee cu mine însămi. Apoi m-am plimbat pe marginea râuleţului unde am dat iar un şut în frunze şi mi-am pozat (cum spuneam) chipul. Telegrafic, nu? Poze mai tarziu, dacă mi se face milă de ele. Mă duc să prepar o prăjitură.

Hmmm

Dacă m-aş lăsa pradă unui impuls coleric, aş pune plăcuţa "blog închis", mi-aş lua traista şi-aş pleca unde-oi vedea cu ochii. Pentru cine scriu eu aici? E clar că fac asta din obişnuinţă. Doar o parte e pentru mine. Restul e balast, sunt chestii adunate, pe care nu vreau să le pierd, în caz că aş vrea să mă întorc la ele. Scriu în ultima vreme numai banalităţi. Mă plafonez sistematic. Se simte, nu? Asta am făcut dintotdeauna. Să nu exagerez totuşi spunând că doar atâta pot. Numai că mai mult nu vreau eu. Adică nu mă mobilizez.
Şi cum probabil nu am apucat să zic, week-end-ul ăsta sunt singură acasă. Aveam planuri oarecum măreţe. De exemplu să mai mâzgălesc ceva. Evident că propriile mele speranţe se diluează aşa ca cerneala de pe hârtie. Nu prea mai am chef de nimic. M-am încălzit peste noapte cu centrala pusă şi cu două pături. Am dormit un pic cam prost. M-a cam durut burtica (acolo unde nu mai este bila). Am băut nişte apă. Mi-a trecut. Şi mai aveam o grijă. Să mă duc la piaţă să-mi cumpăr pui de la rotisor. Am ieşit într-o dimineaţă foarte însorită şi frumoasă, aş fi vrut să fie şi mai devreme, dar îmi place să dorm, ceea ce azi a fost oricum inutil cu somnul meu chinuit. Măi, bau-baule! Am luat coşul la braţ şi am plecat agale pe străzi. La întoarcere am ieşit în grădină şi mi-am permis să salvez câteva mere ce căzuseră şi aveau şansa să putrezească acolo sau să fie ciugulite de păsări. Danke, Herr Brenni, dacă tot ai pus meri, profită şi vecinii.
Vorbind aseară cu bau bau, mi-am amintit de nopţile mele de tânără inocentă şi neliniştită pe care le petreceam pe la ţară prin vacanţe. Nopţile acelea de ieşit cu diverşi prieteni la disco. Cum străbăteam noi câţiva km pe şoseaua pustie în drum spre locul cu pricina sau cum o luam direct prin câmp, fiindcă era drumul mai scurt şi traversam un râu aproape sec pe o punte legănată şi deseori defectă (adică fără şipci, aşa că mai degrabă scoteam încălţările şi o luam prin apă), uneori într-o beznă completă, alteori doar sub clarul de lună, cum ne întâmpina o armată de cruci la punte, cum ne speriau pe noi băieţii la capătul celălalt al punţii, cum răsunau din depărtări lătrat de câine sau lăcuste însetate din mirişte, cum ajungeam noi în săliţa aceea de la subsol şi îi cuprindeam conţinutul cu privirea. Aşa aveau verişoarele mele ce povesti mamei lor a doua zi, cine cu cine, ce şi cum. Cum venea el, câte-un ţărănel, să mă invite la blues şi eu îl refuzam, iar el de ciudă m-ameninţa cu bătaia. Cum ieşeau ei, fetele şi băieţii să se plimbe, să se răcorească, să se pupe...
N-am mai ieşit de mult în niciun club. Aş dansa, m-aş lăsa invitată la blues, m-aş întoarce acasă pe jos prin pustietatea de pe străzi, aş... N-am să explic de ce deocamdată toate acestea sunt imposibile. E un risc pe care mi l-am asumat. Să vedem cât mai rezist. Vorba lui, trebuie să ies de-aici o vreme. Singură. Şi voi ieşi. Primele două sau trei săptămâni de concediu ştiu când le pun.

Turtă şi puiul de curcă

Afară miroase a iarnă. Am fost ceva mai devreme într-o vizită. Prin zonă venea miros de lemne arse, de pământ reavăn, ba chiar un uşor iz de bălegar. Mi-am amintit de iernile sau de toamnele târzii de la ţară. Pământul acela întors şi îngheţat, cu resturi de coceni adâncite în el, de focul din sobă şi căldura insuportabilă din timpul nopţii, de lătratul lui Turtă. Săracu Turtă, câte nopţi în frig şi umezeală n-a îndurat el, legat acolo în şopronul ăla. Primăvara devreme mă duceam mai rar pe-acolo. Dar m-am nimerit într-o vacanţă. N-aveam eu ce face pe-acasă. Din aproximativ două săptămâni, doar două-trei zile n-a plouat. Noroi până la genunchi, drum desfundat etc. Iar bietul Turtă urla noaptea de ciudă. Într-o a doua zi m-am dus la el. Culcuşul lui era o baltă. Cine ştie de când stătea el aşa? Providenţa m-a trimis într-un final pe mine (şi nu se ştie cât a durat această fericire). Am luat dintr-un alt şopron o căpistere veche de lemn (care probabil fusese pătuţul de copil mic al tatălui meu sau poate doar un vas de preparat aluatul de pâine) şi fiindcă avea o crăpătură chiar pe fundul ei, am aşezat acolo o bucată de cauciuc scăpată din incendiul în care şi-a dat tataie sfârşitul (tataie era croitor, făcea printre altele scarpeţi, nişte încălţări vestite pe o rază de cel puţin 30km în zonă, pentru tălpile acestora folosea cauciucul), iar peste cauciuc o haină veche. Am pus căpisterea în noroiul câinelui. Nu după foarte mult timp câinele mă privea uşurat şi - îndrăznesc să cred - recunoscător din noul lui cuib.

Sar de la una la alta.

 

Povestea puiului de curcă mort a rămas la mine în familie o sursă perpetuă de haz. Mamaiei mele îi murise un pui de curcă. Cu acesta m-am jucat vreo două zile la rând până când a început să se strice. Mamaie l-a aruncat, iar eu am suferit atâta după el, încât n-am ezitat s-o întreb pe tanti Milica de la chioşc dacă are pui de curcă de vânzare.

La vârsta la care eu mă jucam cu pui de curcă morţi sau mă tăvăleam în nisip sau mă dădeam de-a dura pe canapea în jos, cineva se lăuda (posibil ca să mă umilească aşa un pic) că deja se săturase citind. Ce să-ţi povestesc... Cine e mai normal între noi, domnule enciclopedie cel frustrat? Ce bine că şi povestea asta s-a terminat deja de mult.  

Şterse de praf:

Poze vechi cu mine

Mi s-a pus pata

...pe cântecelul de ieri. Îl ştiu de pe vremea când înregistram (copiam) primele mele casete cu clasice. A trecut mult de când nu-l mai ascultasem şi am dat de el întâmplător zilele trecute. N-a fost greu să-i găsesc versurile. Am o colecţie mică, mică de cântecele pe care le-am învăţat pe din-afară şi mă străduiesc să nu le uit. Aşa că de-alaltărieri numai asta fredonez. Sunt aproape de suprasaturaţie. Îmi trebuie acum o pauză de el.
Am schimbat ieri aşternuturile şi mi-am pus o pătură mai uşoară, dar mai groasă. Ce bine dorm sub ea. D. mi-a cumpărat acum două zile o minge uriaşă de cauciuc. Albastră. I-am găsit loc aici sub masă la picioare. Uneori uit de ea şi mă sperie.
La aşa ceva visam cu câţiva ani în urmă. Când încă mai aveam speranţa să-mi practic meseria. Am senzaţia că s-a dus totul pe apa sâmbetei. Se şterge tot mai mult din ceea ce-am învăţat. Cu cât ezit mai mult între repetarea studiului şi a face copii, cu atât intru mai mult în criză. Trebuie să aleg una dintre ele. Sau pe niciuna.
Ce bine e cu ciupicii tricotaţi de Dăicuţa. Îi uitasem prin dulap, dar iarna sunt tare utili. Deger fără ei.

Starea mea de zilele astea

Hayley Westenra - Bist Du Bei Mir


Bist du bei mir, geh' ich mit Freuden
zum Sterben und zu meiner Ruh'.
Ach, wie vergnügt wär' so mein Ende,
es drückten deine lieben [schönen]1 Hände
mir die getreuen Augen zu!

Un link

Scriem din nou pe Republică

Republica Gramo caută personaje. Cine mai vrea să scrie cu noi?

"L-am servit pe regele Angliei"

Are şi un film. Pentru cine a citit cartea, ar putea fi un pic dezamăgitor, lipsesc multe scene. Dar e irezistibil. Mai ales dacă-l priveşti într-o săliţă mică şi aproape goală de provincie.

Uneori

Îmi vine să fac *puf* şi să dispar pur şi simplu. Şi nu pot. Sunt lucruri care se întâmplă în mine indiferent de voinţa mea. Ajung fără să vreau într-o altă lume în care nu merit să mă aflu, căci ea nu trebuie să fie pentru mine. Şi cu fatalismele astea am pus capăt şi ultimului strop de milă care ar mai fi existat în ceea ce mă priveşte.

Diverse

Sunt bolnavă după muzici. Caut şi descopăr în permanenţă câte ceva nou. Am sute, mii chiar, de bookmark-uri, trebuie să probez şi aia şi aia. Aş avea şi timp dacă mi-aş pune non-stop căştile pe urechi. Ceea ce e (momentan) imposibil. Cutiuţa cântătoare şi-a dat de ceva vreme obştescul sfârşit. În magazin nu aş avea voie cu ea. În magazin nu urlă nici măcar un radio, din raţiuni economice. Mănâncă un radio mai mult decât un bec? Sau o scară rulantă?
În liniştea adormitoare a bâzâitului de neoane şi a urcuşului/coborâşului scărilor rulante răsună voci de copii ce se entuziasmează şi râvnesc la diverse flecuşteţe, răsună meto-ul cu abţibilde portocalii de preţuri, răsună o cutie de carton crăpată cu cutter-ul, nişte umeraşe lovindu-se de bara pe care au stat agăţate, răsună trasul perdelei la cabina de probă, vocea unei colege strigând-o pe o alta şi gândurile mele în propria lor colivie.
Îi ziceam lui D mai deunăzi că nu sunt rasistă, dar mă îngrijorează (mă sperie) numărul tot mai mare al şalurilor şi baticelor precum şi cel al purtătoarelor virtuale ale acestora. Impresia mea este dilatată optic şi de faptul că toate acestea vizitează cu precădere magazine de discount ca al nostru. Împreună cu ele (şi nu numai) mă sperie numărul de cărucioare şi numărul puradeilor (în mare) prost crescuţi. Parcă aş uita de fiecare dată că oamenii se mai şi înmulţesc. Cu toţii în afară de mine.
Slavă Domnului, o jumătate de zi şi doar câteva incidente "m-au scutit" de porţia de nervi zilnică.
În dimineaţa asta am confundat liniştea cu două copiluţe brunete cu fluturaşi în păr ce stăteau/şedeau tăcute şi tânjitoare pe lângă seturile de jucării. Îşi rugau din priviri mama care se îndrepta cu o figură obosită, conturată de mici grimase, spre mine, locul unde putea plăti cele două pijămăluţe.
În dimineaţa asta am confundat liniştea cu oprirea scării rulante. Ceasul rău a agăţat între treptele ei fusta prea lungă a unei doamne ce tocmai pleca. Doamna s-a speriat. Nu mai putea pleca. Am oprit scara. Fusta ei nu mai ieşea de-acolo. O foarfecă a rezolvat (temporar) problema doamnei. O serie de telefoane au adus un meşter care a intrat în maţele scării. Mai departe nu mai ştiu.
O clientă care cumpărase printre altele o pungă de bomboane a venit ieri şi s-a plâns că a plătit prea mult pe ele. Adică nu cât făceau. Am rugat-o să revină cu marfa şi cuponul înapoi ca să-i rezolvăm problema. S-a întors azi cu cuponul. Nu se putea face înţeleasă. Sau mai degrabă nu ne puteam noi face înţelese că fără punga de bomboane nu avem cum sa-i rezolvăm problema. Eram deja roşie la faţă (nu cred că ar fi nevoie să mi-o mai spună cineva), tonul meu căpăta treptat câţiva decibeli în plus. Mi-a venit finally ideea să rog clienta să-mi arate în raft o pungă identică. Am luat cuponul şi am confruntat datele. Rog să mi se ierte, unii oameni sunt proşti grămadă, unii sunt extrem de aerieni, iar unii excelează în ambele. Glasul mi s-a înmuiat mai apoi cu un fel de replică de consolare.
M-am întors din nou la colivia mea cu spaţii largi printre zăbrele şi gânduri plutitoare, la pasărea mea de foartedimineaţă (la ce-o fi făcând ea), la pus haine pe umeraş, la încasat pulovere, maieuri, baterii, bomboane, autocolante, scutece, căciuliţe, parfumuri, căni, chilipiruri. M-am întors acasă, mi-am potolit foamea cu câteva dulciuri şi am dormit vreo două ore ca un prunc.
Iar acum mă delectez cu rezonanţa vocii lui Springsteen.

Hei, du...

Dacă n-aş mai scrie, aş fi de mult moartă şi îngropată. Dacă n-aş mai scrie pe acest blog, aş scrie pe altul. Dacă n-aş mai scrie pe blog în general (şi-aşa mă cenzurez prea mult, deşi nici chef de povestiri concrete nu prea mai am), m-aş întoarce la hârtie. Cel puţin mi-aş reexersa scrisul de mână. Naiba, când m-apuc de scrisorile alea?
Timpul liber - din perspectiva unei femei măritate - se împarte altfel. Se raportează în special (dar nu neapărat) la grija pentru celălalt. Dacă ţi-ai luat "baby boy" trebuie să-l creşti, să-l ocroteşti, să-l hrăneşti etc. Liniştea alături de el este de nelepădat. Ce mă fac, totuşi? Ieri părea să se răstoarne lumea peste mine cu susul în jos. Am dereticat roboţeşte prin magazin, mi-am scurtat pauza ca o terapie, am fost total absentă. Părea că nu există nici-o portiţă. Nici măcar o fereastră. Azi mă zgândără încă ceva (nu ştiu exact ce anume sau poate ştiu dar nu vreau să-i spun pe nume, fiindcă sunt sigură că-i doar un moft), dar există (şi ăla cu efect parţial) un antidot care se oferă cu linguriţa. Altfel m-aş plictisi. Vreau (un timp cât de scurt singură) acasă. În Ro. Sper să mă înţeleagă cineva...

Doza de timp

...şi-a făcut efectul. Şi nu numai ea. Mă simt extrem de uşurată pe de o parte, cu gândurile în altă parte. Ce stare frumoasă, de-ar rămâne ea aşa... Eu şi ale mele. Trebuie să-mi schimb numărul de telefon. Amin.

...

Mă trezesc cât mai târziu posibil. Dorm până la ultima celulă fiindcă aşa îmi trebuie. Duminica e singura zi în care absolut nicio grijă nu trebuie să mă trezească. După ce o foială uşoară prin casă închide uşa tiptil şi fuge după chifle, deschid în sfârşit ochii. M-am visat călare pe un tigru negru ca un câine într-o savană. Aiureli. Continuu să visez cu ochii pe pereţi. Vreau să mă mai întorc o dată în satul acela cu coclauri şi să străbat în sfârşit aceiaşi coclauri după o groază de ani, să caut fântânile-căsuţe ascunse în dosuri de pădure, să mă întind în poieni pe iarbă, să ascult lăcustele însetate şi să privesc norii şi brazdele albe de pe cer, să stau noaptea pe prispa casei (chiar dacă nu mai e cea pe care o ştiam eu) la un pahar de vorbă (sau mai degrabă de tăcere), să aprind vreo două lumânări (din-alea parfumate în găletuşă, cum au nemţii, doar atât aş inova în cazul ăsta) şi să ascult greierii şi paşii necunoscuţi de pe drum. Starea asta mi-o (re)cunosc. Degust fiece cuvânt şi îmi place să-mi imaginez că se leagă de mine. Chiar dacă în cele mai multe cazuri (dureros de constatat) nu e aşa.

Se poartă mov

Întrebare: ce face neamţul o dată pe an de ziua naţională? Răspuns probabil: merge la vecinii noştri (era să zic bulgari) olandezi.
Ni s-a pus deci şi nouă de-o plimbărică. Aşa că am bătut vreo 200 km şi am ajuns într-un orăşel drăguţ cu gracht, poduri, mii de biciclete şi căsuţe înghesuite una-ntr-alta şi fără perdele la ferestre. Unele facturi ne-au lăsat ceva mai mulţi bani în buzunar decât aşteptat, aşa că ne-am răsfăţat cu câteva nimicuri. Printre ele ar fi câteva filme pe care voiam eu să le am de mai demult, aşa pentru sufleţelul meu (se pare că olandezii oferă cam pe toate drumurile diverse dvd-uri chilipir), o băscuţă, un cuţitaş de plastic pentru salată (am intrat deja în vreo 3-4 magazinaşe cu obiecte de uz casnic şi de decor şi atât m-am minunat, că de-abia am putut să plec cu ceva de ciudă că nu le pot lua pe toate), o punguţă de caramele, nişte pânze pentru pictat (dintre care una uriaşă pe care am luat-o la risc, fiindcă nu eram siguri că încape în maşină, vedea-m-aş acum scoţând o capodoperă din ea) şi mai ales un săpun care mie îmi miroase hedonistic a pereţi.
Mi-au plăcut oamenii, un pic mai puţin crispaţi şi ceva mai curajoşi şi mai inspiraţi decât nemţii. Începe să-mi placă tare mult olandeza, seamănă în unele cazuri cu româna. :D Îmi place dezinvoltura şi relaxarea cu care se circulă pe biciclete. În schimb mi-aş dori un permis de pieton care să circule fără frică printre ele. Acestea sunt absolut peste tot. Am constatat mai mult sau mai puţin miraţi că ţoalele şi încălţările din ofertele actuale sunt în mare parte mov. Ne-am plimbat cu tramvaiul de la parcare şi până în centru. Am terminat o carte pe drum în maşină.
După vreo 4-5 ore de somn maxim, am făcut astăzi faţă unui nor uriaş de clienţi cărora iarna care bate la uşă le îngheaţă poponeţele.
Aş fi vrut să formulez toate acestea complet altfel, însă, în graba cu care scriu ca să nu uit şi fărâma a ceea ce îmi mai amintesc, se pare că nu-mi iese.

P.S. - Şi cred că mi-e dor de (dar nu spun ce sau cine)... Îmi place starea actuală. Sunt diverse doruri amestecate, e ca un fel de îndrăgosteală, câteva mărunţişuri la care visez cu ochii deschişi şi uit să cobor din autobuz...

Poze:

Utrecht 3 Oct 2008

N-am avut răbdare

...să mă las lepşuită. La interminabila asta uite că mai adaug:

* îmi place să dorm dimineaţa şi să visez pe cineva, dar...
* îmi place şi să mă trezesc uneori cu noaptea-n cap, să aprind lămpiţa de pe birou şi să scriu la lumina ei

* nu îmi place să ştiu că unii dintre apropiaţii mei sunt cu un picior în groapă (chiar dacă din propriile ambiţii) şi nu sunt în stare să-i ajut

Leapşa la Gramo