26 decembrie 2009
Ungemütlichkeit
Cele mai nasoale momente ale unei zile de sărbătoare sunt cele în care te întorci acasă. În loc să te bucuri în sfârşit de liniştea (şi căldura) casei tale după ce te-ai ghiftuit împreună cu familia din prăjiturelele, crănţănelele şi celelalte prostioare prezente pe masă, sporovăind şi aducând la zi toate veştile şi mărunţişurile despre ceilalţi membri, despre vecini, maşini, renovări, job, pensie, copii şi altele, te aşezi cu lumina din tavan aprinsă în faţa unui tv cu programe insipide, constaţi că nu-i nimic interesant, închizi, uiţi lumina aprinsă, dai drumul totuşi la radio, că de-acolo mai afli una alta, iar momentan ascultătorii pasionaţi dictează (prin email sau telefonic) playlistului (care online funcţionează doar când vrea) muzici ok şi tot ţi se pare că ceva nu e în ordine. Stai cu picioarele îngheţate, spargi virtual la pietre mai mult automatic decât din pura plăcere cu care te-ai conectat la ele iniţial, se apropie de miezul nopţii, becul din tavan bâzâie stresant, iar pe cel de lângă tine l-a apucat din nou strechea şi memorează cuvinte în maghiară. Dacă ar avea loc de mine la comp sigur ar mai porni câteva filmuleţe ajutătoare pe youtube, că e plin netul, voinţă să ai. Se apropie de miezul nopţii, îmi pun opincuţele din blană de oaie luate de la târgul de Crăciun, schimb becul din tavan cu lampa ("stradală") din colţul camerei şi se schimbă oarecum atmosfera. Asta ca să nu mai zici că n-am activitate pe blog. :P Cum aş putea totuşi salva o astfel de seară în condiţiile în care (pe lângă celelalte) n-am chef de citit nimic, nici de învăţat teorie rutieră sau cuvinte ungureşti, n-am chef de mâncat (doar ce m-am ghiftuit), nici de băut alcoale (că nici n-am voie) şi nici de călărit, că n-a venit încă momentul? Cred că cel mai bine trag pe dreapta. Dormitul e o chestie mişto.
23 decembrie 2009
Ce făceam acum 20 de ani
Pe vremea asta stăteam închişi în casă. Eu, mama, frate-miu şi soţia unui coleg de-al lui tata. Cei doi, militari, erau concentraţi într-o unitate (aia din Ghencea). Cam toată perioada până după revelion (când au primit o scurtă permisie până acasă peste noapte) au rămas acolo şi numai ei ştiu ce-au făcut. Au murit şi de la ei câţiva, cred că tot din manevre aiuristice. La noi în bloc se făcea cu schimbul de pază în scară. Sudaseră un drug cu care blocau uşa pe dinăuntru. Acest drug a rămas o vreme, rost de glume proaste ale copiilor din bloc care-l puneau şi uitau de el şi veneau vecinii să ne bată-n geam, noi, ăştia de la parter.
Eram în clasa 4a şi tocmai mă învăţasem să scriu poezioare, în mare parte patriotice. Am trăit revoluţia la televizor. Dar, cum nu eram prea departe de centru, zgomotele gloanţelor răzbăteau până la noi. Stăteam în casă cu luminile stinse, liniile telefonice funcţionau poate doar cu noroc. În ziua de 21 mă întorceam de la repetiţii. Eram în corul palatului şi ne pregăteam de filmare la televiziune. Pregătisem din timp pluguşorul cu sute de alte grupuri din ţară, alde Ceaşcă se întorseseră la timp din Iran pentru marele circ. Tocmai ce filmaserăm pentru congres, abia aşteptam următoarea rundă, deşi în toata ziua cu filmarea ne-au ţinut doar pe câte un pachet de biscuiţi de fiecare. Umblasem tot timpul (inclusiv afară în lapoviţă) în nişte opincuţe albe pe post de pantofi de care n-am mai avut noroc din recuzita palatului. Zic, mă întorceam de la palat şi mă duceam acasă, era destul de aproape. Pe bulevardul (fost) Pionierilor (acum Tineretului), acolo jos la parc, circulau spre centru o groază de autobuze pline sau goale. Acasă mama nu m-a mai lăsat să plec nicăieri fiindcă în centru era miting (ceea ce habar n-aveam eu ce e). La tv încă se mai lansa ştirea ceauşistică în legătură cu sinuciderea trădătorului de ţară Milea. A doua zi mama ne-a luat la ea la serviciu, undeva pe cheiul Dâmboviţei, departe de iureşul revoluţiei, am stat o vreme şi ne-am întors, am trecut pe lângă librărie de unde ne-a cumpărat un joc. O dată ajunşi acasă, nu am mai ieşit până târziu în ianuarie când am avut voie să mergem din nou la şcoală. Cu aceleaşi uniforme, dar fără însemnele pioniereşti. La tv tocmai rulau senzaţionalele prime secvenţe în direct cu grupul de oameni înghesuiţi la pupitrul de ştiri. Credeam că e teatru, un teatru neobişnuit, nemaipomenit până atunci la orele acelea când se transmiteau cel mult nişte ştiri insipide sau, mai degrabă, nu era niciun program. Nu mai ei ştiu ce-au vorbit de la balcoanele alea. Iureşul şi haosul au fost perfecte pentru lovitura de stat. Asta au şi vrut de fapt. Teroriştii au fost fictivi. Teroriştii erau ei înşişi, cei ce au acces la ciolanul de astăzi.
Eram în clasa 4a şi tocmai mă învăţasem să scriu poezioare, în mare parte patriotice. Am trăit revoluţia la televizor. Dar, cum nu eram prea departe de centru, zgomotele gloanţelor răzbăteau până la noi. Stăteam în casă cu luminile stinse, liniile telefonice funcţionau poate doar cu noroc. În ziua de 21 mă întorceam de la repetiţii. Eram în corul palatului şi ne pregăteam de filmare la televiziune. Pregătisem din timp pluguşorul cu sute de alte grupuri din ţară, alde Ceaşcă se întorseseră la timp din Iran pentru marele circ. Tocmai ce filmaserăm pentru congres, abia aşteptam următoarea rundă, deşi în toata ziua cu filmarea ne-au ţinut doar pe câte un pachet de biscuiţi de fiecare. Umblasem tot timpul (inclusiv afară în lapoviţă) în nişte opincuţe albe pe post de pantofi de care n-am mai avut noroc din recuzita palatului. Zic, mă întorceam de la palat şi mă duceam acasă, era destul de aproape. Pe bulevardul (fost) Pionierilor (acum Tineretului), acolo jos la parc, circulau spre centru o groază de autobuze pline sau goale. Acasă mama nu m-a mai lăsat să plec nicăieri fiindcă în centru era miting (ceea ce habar n-aveam eu ce e). La tv încă se mai lansa ştirea ceauşistică în legătură cu sinuciderea trădătorului de ţară Milea. A doua zi mama ne-a luat la ea la serviciu, undeva pe cheiul Dâmboviţei, departe de iureşul revoluţiei, am stat o vreme şi ne-am întors, am trecut pe lângă librărie de unde ne-a cumpărat un joc. O dată ajunşi acasă, nu am mai ieşit până târziu în ianuarie când am avut voie să mergem din nou la şcoală. Cu aceleaşi uniforme, dar fără însemnele pioniereşti. La tv tocmai rulau senzaţionalele prime secvenţe în direct cu grupul de oameni înghesuiţi la pupitrul de ştiri. Credeam că e teatru, un teatru neobişnuit, nemaipomenit până atunci la orele acelea când se transmiteau cel mult nişte ştiri insipide sau, mai degrabă, nu era niciun program. Nu mai ei ştiu ce-au vorbit de la balcoanele alea. Iureşul şi haosul au fost perfecte pentru lovitura de stat. Asta au şi vrut de fapt. Teroriştii au fost fictivi. Teroriştii erau ei înşişi, cei ce au acces la ciolanul de astăzi.
14 decembrie 2009
Nimicuri
Nu m-am lăsat de scris. Să zicem că e doar o pauză sau că am altele mai importante de făcut momentan. Nici nu prea am noutăţi notabile despre mine, decât că mâine am iarăşi lecţie de conducere şi sper să nu fiu catastrofa de săptămâna trecută. Totul a fost ca la început. 5 ani şi-au spus cuvântul aşa cum ar face-o probabil şi două săptămâni de concediu fără maşină. Picul meu de experienţă s-a dus urgent pe apa sâmbetei. M-am urcat într-o maşinuţă nouă şi sensibilă, instructorul îmi explică prea mult dintr-o dată şi mi-e greu să pricep cu totul de la bun început. Pentru mâine ştiu ce aş avea de făcut. Să nu mă agit nu-mi stă în fire, să nu mă grăbesc - la fel. Să-l "educ" pe instructor" ca să mă educe cu spor. Să lămuresc ce e de lămurit. Să las visarea la o parte.
Şi fiindcă tot mă întreba o clientă azi cum stau cu hormonii, i-am mărturisit şi ei cum era să mă apuce plânsul azi-dimineaţă în tren când am văzut o mulţime de copii, grupuri-grupuri, mergând cu învăţătoarele la teatru. Mă uitam la ei cât de entuziaşti sunt, aşa cum eram şi noi când pleca autobuzul care ne pescuia direct de la şcoală sau când mergeam chiar şi numai până în parcul de distracţii. Pe cât de entuziastă, pe-atât de aiurită am fost, suficient cât să-mi uit acasă banii de buzunar pentru care n-am mai îndrăznit să mă întorc de teamă să nu pierd pornirea cu grupul. M-am plimbat prin Orăşel fără un şfanţ uitându-mă cu jind la cei ce mâncau vată de zahăr sau alte prostioare. Nu neapărat de asta aş fi plâns. Aşa cum nici aseară în târgul de Crăciun nu m-a impresionat sub nicio formă micul spectacol de deschidere a celei de-a 13-a uşiţe din Calendarul de Advent, momente în care Frau Holle (vezi povestea fraţilor Grimm) a povestit, a cântat, a recitat şi a mai scuturat o dată perna cu fulgi de nea în capul celor prezenţi lângă pereţii casei cu ferestruici. Că vai, vine Christkind, vine Crăciunul, Sărbătoare... Da, i-am adăugat eu lui D, a îmbuibării cu cârnaţi şi alte cele, a goanei după cadouri şi brazi tăiaţi. Vai, ce ştiu eu să stric farmecul atâtor lucruri frumoase (dar false)...
Voiam să mai zic ceva de nişte conaţionali şmecherari şi dubioşi ce ne-au călcat azi pragul magazinului, dar mi-e jenă, aşa că mă las păgubaşă, altfel mi se face lehamite.
Şi revenind la lecţiile de conducere, alţii cum au învăţat, frate, şi eu n-aş putea? :P
Şi fiindcă tot mă întreba o clientă azi cum stau cu hormonii, i-am mărturisit şi ei cum era să mă apuce plânsul azi-dimineaţă în tren când am văzut o mulţime de copii, grupuri-grupuri, mergând cu învăţătoarele la teatru. Mă uitam la ei cât de entuziaşti sunt, aşa cum eram şi noi când pleca autobuzul care ne pescuia direct de la şcoală sau când mergeam chiar şi numai până în parcul de distracţii. Pe cât de entuziastă, pe-atât de aiurită am fost, suficient cât să-mi uit acasă banii de buzunar pentru care n-am mai îndrăznit să mă întorc de teamă să nu pierd pornirea cu grupul. M-am plimbat prin Orăşel fără un şfanţ uitându-mă cu jind la cei ce mâncau vată de zahăr sau alte prostioare. Nu neapărat de asta aş fi plâns. Aşa cum nici aseară în târgul de Crăciun nu m-a impresionat sub nicio formă micul spectacol de deschidere a celei de-a 13-a uşiţe din Calendarul de Advent, momente în care Frau Holle (vezi povestea fraţilor Grimm) a povestit, a cântat, a recitat şi a mai scuturat o dată perna cu fulgi de nea în capul celor prezenţi lângă pereţii casei cu ferestruici. Că vai, vine Christkind, vine Crăciunul, Sărbătoare... Da, i-am adăugat eu lui D, a îmbuibării cu cârnaţi şi alte cele, a goanei după cadouri şi brazi tăiaţi. Vai, ce ştiu eu să stric farmecul atâtor lucruri frumoase (dar false)...
Voiam să mai zic ceva de nişte conaţionali şmecherari şi dubioşi ce ne-au călcat azi pragul magazinului, dar mi-e jenă, aşa că mă las păgubaşă, altfel mi se face lehamite.
Şi revenind la lecţiile de conducere, alţii cum au învăţat, frate, şi eu n-aş putea? :P
07 decembrie 2009
Politicale sau baba şi boxul
Prin ceea ce nemţii numesc "Bauchgefühl" (adică simţământul burţii sau intuiţie):
1. mă bucur totuşi că a câştigat mitocanul.
2. s-a fraudat de ambele părţi, turismul electoral a fost în floare (mi-a ciripit o păsărea).
3. mă bucur că neamţul a rămas la primărie, bine că s-a trezit la timp, n-am să analizez nici motivele, nici despre faptul că ar fi fost sfătuit.
4. diaspora nu avea cum să voteze altfel; din păcate secţia de votare a fost cam (dar nu foarte) departe de mine.
1. mă bucur totuşi că a câştigat mitocanul.
2. s-a fraudat de ambele părţi, turismul electoral a fost în floare (mi-a ciripit o păsărea).
3. mă bucur că neamţul a rămas la primărie, bine că s-a trezit la timp, n-am să analizez nici motivele, nici despre faptul că ar fi fost sfătuit.
4. diaspora nu avea cum să voteze altfel; din păcate secţia de votare a fost cam (dar nu foarte) departe de mine.
04 decembrie 2009
Călare pe val
Am o senzaţie (oarecare) de bunăstare, în ciuda faptului că multe lucruri importante rămân încă puse de-o parte şi nu se mişcă de la locul lor singure. La faptul că nu mă mai apucă disperarea contribuie cel mai probabil o configuraţie avantajoasă a constelaţiilor de pe cer. Nu, n-am consultat predicţiile astrologice, alea sunt gogoşi, mă încred eu aşa, pur şi simplu, în stele (verzi). Mai apare una, se mai stinge alta şi desenul lor capătă după caz conotaţii domestice sau hiperboliza(n)te. În fine. Am rezolvat cu lista "trebuie", adică am purces după diverse acte, am depus dosare, mai vizitez din când în când ogorul şi sufrageria în care se ţin lecţiile de teoria circulaţiei rutiere, am uitat să menţionez că am un instructor tinerel, bruneţel, tras ca prin inel, cu coapse ca de căprior, instructor lângă care o să mă aşez la volan începând de săptămâna viitoare. Azi noapte m-am visat conducând, deja mă obsedează ideea, apoi m-am ridicat să golesc (ca de obicei) vezica, apoi m-am învârtit de pe o parte pe alta căutându-mi confortul de adormit la loc şi stresându-mă intens cu ceea ce-mi rezervă viitorul. Nu vreau să mă gândesc la cât de instabilă şi inaptă conducerii unei maşini mici sunt prin salturile (mortale) de la visare cu ochii deschişi proiectaţi în parbriz la atacurile de panică şi pripă atât de familiare în ceea ce mă priveşte. Nu ştiu ce o să fac. Îmi trebuie ceva care să mă trezească şi să mă calmeze în acelaşi timp. Sper să nu mă îndrăgostesc. :)) De nenea acela insipid şi sictirit de-acu 5 ani nu m-am. Dar nici nu mi-a fost de vreun folos.
În fine (din nou), sunt pe val, începe să-mi crească burta, ieri am făcut prima poză (arătabilă, cred )din profil, încă nu pot defini micile înţepături sporadice, posibil sunt câteva mişcări de box categoria ţânţar, cel probabil domnia sa, ursuleţul gumat, exersează de zor, ce să facă şi el în săcuţul acela îngust? Întrebarea cu care trăiesc de câteva zile este: nu se plictiseşte, băi frate, atâta timp în burta mamei? are deja sau nu conştienţa timpului?
Ihr baby ist wach, spunea medicul săptămâna trecută văzându-l că se mişcă. Doarme când dorm şi eu sau face cum îl taie capul?
N-aveam de gând să scriu azi, cu gândul să nu plictisesc. Am de gând să aleg câteva reţete de fursecuri pe care să le coc. Aici "miros" toate a Crăciun, încă de la primul Advent (duminica trecută), ferestrele sunt deja gata decorate cu luminiţe şi tot felul de alte kitschiozităţi, la mine stau agăţate de galerie un şirag de luminiţe în formă de cuburi de la Butlers şi trei şoareci de cârpă de sezon de care m-am îndrăgostit la Strauss, un fel de mama, tata şi copilul, de altfel decoraţiunile de Crăciun sunt deja la reduceri, în vizor se află petrecerea de Silvester (seara cu Anul Nou), la noi în magazin cel mai probabil se vor găsi cât de curând primele articole de Paşti. Cam gata.
À bon entendeur...
În fine (din nou), sunt pe val, începe să-mi crească burta, ieri am făcut prima poză (
Ihr baby ist wach, spunea medicul săptămâna trecută văzându-l că se mişcă. Doarme când dorm şi eu sau face cum îl taie capul?
N-aveam de gând să scriu azi, cu gândul să nu plictisesc. Am de gând să aleg câteva reţete de fursecuri pe care să le coc. Aici "miros" toate a Crăciun, încă de la primul Advent (duminica trecută), ferestrele sunt deja gata decorate cu luminiţe şi tot felul de alte kitschiozităţi, la mine stau agăţate de galerie un şirag de luminiţe în formă de cuburi de la Butlers şi trei şoareci de cârpă de sezon de care m-am îndrăgostit la Strauss, un fel de mama, tata şi copilul, de altfel decoraţiunile de Crăciun sunt deja la reduceri, în vizor se află petrecerea de Silvester (seara cu Anul Nou), la noi în magazin cel mai probabil se vor găsi cât de curând primele articole de Paşti. Cam gata.
À bon entendeur...
26 noiembrie 2009
Două chestii
1. Voi, ăştia care vă duceţi la Gaudeamus (şi io nu), v-am mai zis, vă "detest".
2. Nu vă vaccinaţi anti porcină. Vaccinul e o gogoaşă. Medicul meu m-a sfătuit să nu.
PS. 3. Mă simt invadată de emailuri cu fişiere PPS. :)) Cele două mame ale mele...
2. Nu vă vaccinaţi anti porcină. Vaccinul e o gogoaşă. Medicul meu m-a sfătuit să nu.
PS. 3. Mă simt invadată de emailuri cu fişiere PPS. :)) Cele două mame ale mele...
24 noiembrie 2009
Săptămâna 13
Nu vreau să spun decât că e într-adevăr senzaţional să vezi totul ca la cinema şi să fie live pe măsură ce ecograful explorează toate părţile corpului şi organele copilului tău, să-l vezi mişcându-se, dând din mâini şi din picioare, să-i vezi şi să-i auzi inima Toate într-un cadru cât se poate de intim al unei institut privat pentru ale cărui servicii am scos ceva bănuţi din buzunar. În poza doi se vede piciorul drept (talpa) înclinat uşor spre stânga).
23 noiembrie 2009
Cum poate deveni minunată...
...o zi mohorâtă, gri şi ploioasă de noiembrie.
Te aşezi undeva la mijloc, lângă tine el ţine în braţe o ciupercuţă. Între voi se scurg începuturi şi sfârşituri nenumărate. Cu buzele lui uşor răsfrânte, întredeschise, uitătura lui blondă, inocentă se abate spre tine, îl surprinzi, între voi electroliză şi, uite-aşa, totul se termină acolo. Ai o groază de remuşcări că nu îndrăzneşti mai mult. Rupi o parte din el şi o iei departe cu tine. O lipeşti din când în când ca pe un plasture sau ca pe o grefă de piele chiar pe locul acela de unde ai luat-o. Timp, timp, timp, ca un zbor de scrisori răsturnate de sus dintr-un coş de răchită. Îl regăseşti singur, ciupercuţa a dispărut din peisaj, iar între voi o lungă scrisoare neterminată. Nu vă spuneţi nimic, ştiţi tot, vă priviţi în tăcere, apoi îl întrebi ca prin vis dacă poţi să faci un gest mărunt şi egoist. El clipeşte, apoi închide ochii. Groaza de remuşcări nu îşi mai are locul. Îl atingi aproape insesizabil pe un deget. Îi iei mâna moale într-a ta şi îţi răspunde. Te priveşte blond, electrolitic şi se apropie de tine. Mâinile voastre se iubesc electrolitic...
Iar dimineaţa uiţi să te mai trezeşti visând aiurea pe acorduri familiare ca acesta:
Te aşezi undeva la mijloc, lângă tine el ţine în braţe o ciupercuţă. Între voi se scurg începuturi şi sfârşituri nenumărate. Cu buzele lui uşor răsfrânte, întredeschise, uitătura lui blondă, inocentă se abate spre tine, îl surprinzi, între voi electroliză şi, uite-aşa, totul se termină acolo. Ai o groază de remuşcări că nu îndrăzneşti mai mult. Rupi o parte din el şi o iei departe cu tine. O lipeşti din când în când ca pe un plasture sau ca pe o grefă de piele chiar pe locul acela de unde ai luat-o. Timp, timp, timp, ca un zbor de scrisori răsturnate de sus dintr-un coş de răchită. Îl regăseşti singur, ciupercuţa a dispărut din peisaj, iar între voi o lungă scrisoare neterminată. Nu vă spuneţi nimic, ştiţi tot, vă priviţi în tăcere, apoi îl întrebi ca prin vis dacă poţi să faci un gest mărunt şi egoist. El clipeşte, apoi închide ochii. Groaza de remuşcări nu îşi mai are locul. Îl atingi aproape insesizabil pe un deget. Îi iei mâna moale într-a ta şi îţi răspunde. Te priveşte blond, electrolitic şi se apropie de tine. Mâinile voastre se iubesc electrolitic...
Iar dimineaţa uiţi să te mai trezeşti visând aiurea pe acorduri familiare ca acesta:
22 noiembrie 2009
Jurnale, gânduri şi alte ocupaţii
Cât de sincer este un jurnal? Cât de mult laşi din tine paginilor lui? Întrebări inutile, cred, fiindcă răspunsul cel mai banal este că depinde de mulţi factori şi mai ales de ceea ce intenţionezi cu jurnalul. Cred că jurnalul într-o formă oarecum brută, neşlefuită îşi are originea undeva în perioada adolescentină, când simţi la un moment dat că te-apucă strechea şi vrei neapărat ceva al tău, intim, o ureche fidelă căreia să-i laşi gândurile tale, angoasele, fericirile, dorinţele, speranţele, deziluziile. Îl umpli la început cu tot felul de poze de artişti preferaţi şi de poezioare stupide, câteva crochiuri timide şi multe altele. Uitasem să menţionez, jurnalul era o agendă sau orice caiet amărât pe care-l ascundeai sub pernă sau într-un sertar cu cheiţă. Jurnalul putea fi citit doar de cei aleşi de tine, dacă ţineai neapărat. Am umplut acum vreo 10-15 ani câteva registre şi agende cu tot felul de prostioare pe care le credeam utile în viitor. Existau atunci (cel puţin) o sumedenie de superstiţii în care credeam prosteşte, la ce oră strănuţi sau sughiţi, cum să cucereşti zodia x, calcule esoterice cu cifre şi litere, mici ritualuri divinatorii cu cărţi de joc. Toate acestea îşi găseau şi ele loc între paginile pline cu amintiri (proaspete) despre primul dans şi primul sărut, despre cearta cu nu ştiu cine, despre visuri şi dezamăgiri, despre aventuri şcolare, petreceri, plimbări sau ieşiri la teatru, toate povestite aşa cum s-au petrecut, clişeu după clişeu, uneori cu lux de amănunte. Aşa arată jurnalul unei visătoare cu picioarele pe pământ şi cu multe de ce-uri la activ. Un jurnal de care acum mă jenez eu însămi când caut în el un dram de originalitate în exprimare, în aerul lui aliterar stupid şi ignorant. Asta eram. Poate că asta sunt şi acum.
Nu ştiu ce fac acum verişorii mei, cei cu zece ani mai tineri, dacă i-a tentat vreodată scrierea pe hârtie, indiferent a ce. Cert este că au fiecare conturi pe Hi5 şi tânjesc după comentarii la pozele în care apar la mare cinste pupându-se cu prietenele lor. Nu ştiu dacă i-a tentat vreodată vreo carte sau un alt gen de muzică decât ceea ce ascultă mediocrimea. Nici nu prea mă interesează. Alţii ca ei şi ca noi, fiindcă am evoluat de la jurnal la blog, aşteaptă feed-back-uri. Poate chiar şi eu, deşi nu pretind. Se vede ce scriu. Fie bat câmpii, fie devin prea serioasă. Nu ştiu ce mă prinde mai bine. Ne face bine să scriem, însă autocenzura este la ea acasă. Aici decizi ce vrei să rămână. Laşi totul să se decanteze, păstrezi câteva fragmente disparate de film. Le pui cap la cap cu măiestrie şi dacă vrei le faci cunoscute. Dacă ai succes, ai şi feed-back, în funcţie de cui şi cum te adresezi.
Una din ocupaţiile mele din trecut a fost (ceea ce nu a înţeles oricine, ba chiar a fost un subiect de tachinat) cusutul unui gobelin. Unul singur. L-am început acum zece ani şi nu l-am mai terminat. Am lucrat la el 3 veri la lumina îndelungată a zilelor lor, am cusut lejer 4-5 ore pe zi şi am terminat 2/3 în două veri. În cea de-a treia l-am abandonat încet (descoperisem internetul). L-am luat cu mine aici, l-am ţinut în mare ascuns într-un dulap şi l-am regăsit de curând, îngălbenit oarecum de timp. M-am reapucat de cusut. Aş fi putut în schimb să mă ocup de cele trei cărţi din lista actuală de citit. Nu ştiu dacă aşa fost să le nimeresc de data asta, însă cel puţin două dintre ele nu-s aşa uşor de digerat, sunt bune, mai bine le servesc cu porţia. Ador cititul, dar mă pune deseori pe gânduri. Mă trezesc uitându-mă în gol. Cusutul la goblen mă goleşte de ele. Nu este neapărat introspectiv. Însă gândurile aiurea dispar ca printr-o sită. Nimic nu mai pare atât de grav pe cât am eu talentul să exagerez. De aceea, de câte ori simt că înnebunesc pun mâna pe gherghef şi trec la treabă.
Nu ştiu ce fac acum verişorii mei, cei cu zece ani mai tineri, dacă i-a tentat vreodată scrierea pe hârtie, indiferent a ce. Cert este că au fiecare conturi pe Hi5 şi tânjesc după comentarii la pozele în care apar la mare cinste pupându-se cu prietenele lor. Nu ştiu dacă i-a tentat vreodată vreo carte sau un alt gen de muzică decât ceea ce ascultă mediocrimea. Nici nu prea mă interesează. Alţii ca ei şi ca noi, fiindcă am evoluat de la jurnal la blog, aşteaptă feed-back-uri. Poate chiar şi eu, deşi nu pretind. Se vede ce scriu. Fie bat câmpii, fie devin prea serioasă. Nu ştiu ce mă prinde mai bine. Ne face bine să scriem, însă autocenzura este la ea acasă. Aici decizi ce vrei să rămână. Laşi totul să se decanteze, păstrezi câteva fragmente disparate de film. Le pui cap la cap cu măiestrie şi dacă vrei le faci cunoscute. Dacă ai succes, ai şi feed-back, în funcţie de cui şi cum te adresezi.
Una din ocupaţiile mele din trecut a fost (ceea ce nu a înţeles oricine, ba chiar a fost un subiect de tachinat) cusutul unui gobelin. Unul singur. L-am început acum zece ani şi nu l-am mai terminat. Am lucrat la el 3 veri la lumina îndelungată a zilelor lor, am cusut lejer 4-5 ore pe zi şi am terminat 2/3 în două veri. În cea de-a treia l-am abandonat încet (descoperisem internetul). L-am luat cu mine aici, l-am ţinut în mare ascuns într-un dulap şi l-am regăsit de curând, îngălbenit oarecum de timp. M-am reapucat de cusut. Aş fi putut în schimb să mă ocup de cele trei cărţi din lista actuală de citit. Nu ştiu dacă aşa fost să le nimeresc de data asta, însă cel puţin două dintre ele nu-s aşa uşor de digerat, sunt bune, mai bine le servesc cu porţia. Ador cititul, dar mă pune deseori pe gânduri. Mă trezesc uitându-mă în gol. Cusutul la goblen mă goleşte de ele. Nu este neapărat introspectiv. Însă gândurile aiurea dispar ca printr-o sită. Nimic nu mai pare atât de grav pe cât am eu talentul să exagerez. De aceea, de câte ori simt că înnebunesc pun mâna pe gherghef şi trec la treabă.
19 noiembrie 2009
Gânduri de(spre) viitor
Momentan sunt într-un mic concediu medical. Nu am păţit nimic. Am nevoie de linişte. Medicul care mă urmăreşte mă înţelege, aşa că mi l-a dat cu ochii închişi şi că pot oricând repeta povestea. Cu această ocazie am fentat, sper, ultima săptămână de maraton. Începând de săptămâna viitoare o iau mai uşor. Ceea ce nu înseamnă neapărat că scap de un anumit stres. În fine. Burtica se rotunjeşte uşor, ca un strat de grăsimuţe suprapus pe colăceii deja existenţi. Am terminat primul trimestru aproape fără simptome. Nu ştiu de ce am trăit mereu cu senzaţia că burta creşte dintr-o dată şi apoi gata, scuipi conţinutul. Nu că aş fi fost ignorantă. Poate e mai degrabă lipsa de răbdare. Abia aştept să aflu dacă e într-adevăr fetiţă, ca să mă bucur şi mai tare, ceea ce nu înseamnă totuşi că e musai. Am numele aproape pregătite. Caut variaţiuni. Şi bineînţeles, abia aştept să-i pregătesc câteva lucruşoare, să-i pregătesc dormitorul. Dar mai ales baia, care cumva ne "stă în drum", în sensul că are prioritate în ordinea logică a lucrărilor din casă. Şi, semn bun, D s-a mobilizat în sfârşit şi a chemat un instalator. Mai trebuie să vorbim cu un faianţar şi cu puţin noroc, dar mai ales cu finanţe (pentru care probabil ne vom mânca de sub unghii), terminăm baia până la sfârşitul anului. Ar fi super. Nu-mi fac iluzii, însă. Zilele astea îmi redescopăr muzica. Am o colecţie (la cât am strâns până acum), cel puţin pentru mine, uriaşă. Sunt încă pe tractor călare, asta e, dar muzica merge. Trebuie. Îmi voi creşte copilul cu muzică. Îmi doresc un fotoliu de citit. În pat nu-mi mai place. Pe jos e relativ incomod, deşi am o pernă. Trebuie să renunţ la anumite creaţii dulci. Îmi plac, sunt extrem de dulci, dar mi se face greaţă de ele. Nu prea ştiu cum să fac, e chestie de dependenţă. O s-o tai din rădăcină, cel mai probabil. M-am cam săturat. E un joc stupid.
18 noiembrie 2009
Grevă la metrou
Băi, am prins şi eu una din-asta nasoală. Eram la liceu pe vremea aia. Undeva prin centrul capitalei. Străbăteam de două ori pe zi, cinci zile pe săptămână (uneori şi în week-end, fiindcă serveam repetiţii la cor) deja mult rutinatul drum, două staţii amărâte cu metroul. Într-o iarnă cu frig (anii '90, oricum), cu zăpezi, cu tot tacâmul, într-o perioadă în care între Universitate şi Tineretului nu circula decât măria sa Expresul (781 sau 784), cine îşi mai aminteşte, ăla verde cu bilete tot verzi cred, cumpărate de la şofer, care avea un traseu absurd, părerea mea, ajungea undeva la capătul oraşului pe nişte străduţe extrem de înguste şi desfundate şi care mergea mai încet şi decât un tractor, deci reiau, într-o iarnă cu frig, cu zăpezi şi cu tot tacâmul mă întorceam şi eu seara de pe la şcoală. Afară era întuneric, traficul era îngreunat, iar metroul era în grevă. Iar în staţia de Expres era o coadă aproape kilometrică. Ne înghesuiam efectiv ca sardelele în aceste autobuze tuşitoare fără prea mult spaţiu între scaune şi circulam striviţi trasmiţând din spate în faţă şi înapoi bani şi bilete pentru cei care, ignorând regula statului la coadă, intraseră pe uşa de la mijloc. În zilele acelea au circulat cu siguranţă şi câţiva particulari fericiţi posesori de autobuze care s-au îmbogăţit pescuind miloşi cârdul de oameni ai muncii oropsiţi de grevă şi ducându-i pe traseul Expresului (sau al metroului) către casele lor. Nu ştiu dacă nu cumva existau totuşi deja şi nişte maxi-taxi-uri pe traseul ăla. Am circulat prea puţin cu ele.
Apropos de greve, studenţii nemţi au prea puţin timp de studiu. Aşa că intrară şi ei în grevă.
Apropos de greve, studenţii nemţi au prea puţin timp de studiu. Aşa că intrară şi ei în grevă.
17 noiembrie 2009
15 noiembrie 2009
Mda
Nu ştiu dacă mi se trage de la sarcină sau de la faptul că nu am reparat compul încă şi mă chinui cu tractorul în timp ce renunţ la multe din obiceiurile mele variate internauto-calculatoristice (că nu ştiu cum să le denumesc) sau de faptul că refuz să mi te-arăt şi mă încăpăţânez să tac (cu toate că mai şi trişez pe ici pe colo), însă am o stare insuportabilă de lehamite, de chef de nimic, amestecată cu plictis şi cu senzaţia de cădere a tavanului în cap. În acest moment stau şi mă întreb dacă ar fi chiar o decizie bună să rămân acasă pe toată perioada sarcinii, fiindcă aşa aş avea parte de linişte, sau dacă nu cumva mai bine tac şi mă stresez în continuare cu cretinii. Nu am intenţia să te deprim cu toate aspectele astea negative. În fine...
Mă întreabă diverşi acuma cum am de gând să nasc. Gândurile astea le am de ani de zile. Din diverse experienţe - colaterale, evident - am ales din start cezariana. Vaaai, că aşa şi pe dincolo. Cine vrea să cunoască avantajele şi dezavantajele, e netul plin de ele. Cu ocazia asta am realizat că forumurile pe această temă sunt toate pline de speriaţi de bombe contra slabi de inimă. De ce ar fi mai rea una ca alta? Eşti mai puţin mamă că iese copilul pe altă parte, că se naşte mai puţin stresat de efortul travaliului şi fără risc de sufocare prin circulară de cordon sau risc de hipoxie cerebrală cu infirmităţile motorii şi/sau psihice aferente, că scapi de ruptură de cervix şi de perineu şi de incontinenţă urinară şi de altele? Nu mă sperie dubla tăietură (pe abdomen şi pe uter). Nu mă sperie riscul de probleme respiratorii ca urmare a lichidului amniotic rămas în plămâni, ăla se aspiră. Nu mă sperie riscul de infecţie, nici că nu pot alăpta imediat, nici că rămân grasă. Etc. Cezariana e în cazul meu sfântă. Unele se montează că totul va fi bine cu naştere normală. La mine totul va fi bine cu cezariană. Cred în ea.
Mă întreabă diverşi acuma cum am de gând să nasc. Gândurile astea le am de ani de zile. Din diverse experienţe - colaterale, evident - am ales din start cezariana. Vaaai, că aşa şi pe dincolo. Cine vrea să cunoască avantajele şi dezavantajele, e netul plin de ele. Cu ocazia asta am realizat că forumurile pe această temă sunt toate pline de speriaţi de bombe contra slabi de inimă. De ce ar fi mai rea una ca alta? Eşti mai puţin mamă că iese copilul pe altă parte, că se naşte mai puţin stresat de efortul travaliului şi fără risc de sufocare prin circulară de cordon sau risc de hipoxie cerebrală cu infirmităţile motorii şi/sau psihice aferente, că scapi de ruptură de cervix şi de perineu şi de incontinenţă urinară şi de altele? Nu mă sperie dubla tăietură (pe abdomen şi pe uter). Nu mă sperie riscul de probleme respiratorii ca urmare a lichidului amniotic rămas în plămâni, ăla se aspiră. Nu mă sperie riscul de infecţie, nici că nu pot alăpta imediat, nici că rămân grasă. Etc. Cezariana e în cazul meu sfântă. Unele se montează că totul va fi bine cu naştere normală. La mine totul va fi bine cu cezariană. Cred în ea.
14 noiembrie 2009
Bună dimineaţa
Telefonul meu nu sună aproape niciodată. Mesaje primesc foarte rar. Explicaţia e foarte simplă: nu prea am de la cine. De cele mai multe ori sunt reclamele providerului sau saluturile şi gândurile bune ale câtorva membri ai familiei (lui D) cu care ţinem legătura. Inutil să mă repet că n-am prieteni. Şefa mea de echipă mă sună rar şi doar în interes de serviciu. C. mă sună şi ea f.f rar, are şi ea problemele ei, teoretic ea mi-ar putea fi mamă.
Azi dimineaţă m-a trezit un sms neaşteptat. Soneria de sms, aproape inaudibilă de altfel, e un scârţâit de uşă veche de lemn. Prin deschizătura ei primesc salutări cu numele tău în ele.
Germana, ca orice limbă cu personalitatea ei, are în vocabular câteva cuvinte fără corespondenţi unici în română. Geniesser. E minunat. E substantivul atribuit unei persoane care se bucură de ceva anume (orice). Un tip care trăieşte intens clipa. Care degustă şi se bucură şi degustă şi totul e aşa frumos. Mi se spunea cândva că sunt pragmatică. Pe vremea aia nu ştiam sensul cuvântului. Nu l-am întrebat ce înseamnă, dar l-am luat ca pe un compliment. Eram una dintre fericitele persoane care văd frumosul în jur, care caută utilitatea în banal, deşi nu mă vedeam chiar aşa. Din punctul ăsta de vedere ar mai fi necesare nişte introspecţii. În împrăştierea mea îmi caut ordinea, caut să îndepărtez imperfecţiunile, caut să nu mă mai repet, caut să fiu clară, precisă, îmi caut diafanul, inocenţa, dulceaţa, naturalul, caut să scap de pripă, de agitaţie, caut să spun doar ce trebuie, caut să nu obosesc, caut să nu rănesc pe nimeni.
Cred totuşi că nu mi se potriveşte. Sunt atât de fraieră uneori, încât îmi scapă cuvintele tale calde, mă concentrez prea puţin la ele, apoi caut să mi le amintesc şi mă întreb dacă ele au fost spuse într-adevăr sau le-am visat. Sunt invidioasă pe Geniesser, oricare ar fi el. El îşi trăieşte viaţa după alte principii, mai puţin sacrificiale decât ale mele. Geniesserul mă bucură oricând, pe Geniesser îl iubesc, însă mă doare în acelaşi timp. Geniesserul e egoist. Îl invidiez. Egoismul meu în cazul lui nu are sens, e absurd. De aceea tac. În fine... acum o şterg zügig (în viteza trenului). Sunt de fapt prin preajmă. :P :)
Azi dimineaţă m-a trezit un sms neaşteptat. Soneria de sms, aproape inaudibilă de altfel, e un scârţâit de uşă veche de lemn. Prin deschizătura ei primesc salutări cu numele tău în ele.
Germana, ca orice limbă cu personalitatea ei, are în vocabular câteva cuvinte fără corespondenţi unici în română. Geniesser. E minunat. E substantivul atribuit unei persoane care se bucură de ceva anume (orice). Un tip care trăieşte intens clipa. Care degustă şi se bucură şi degustă şi totul e aşa frumos. Mi se spunea cândva că sunt pragmatică. Pe vremea aia nu ştiam sensul cuvântului. Nu l-am întrebat ce înseamnă, dar l-am luat ca pe un compliment. Eram una dintre fericitele persoane care văd frumosul în jur, care caută utilitatea în banal, deşi nu mă vedeam chiar aşa. Din punctul ăsta de vedere ar mai fi necesare nişte introspecţii. În împrăştierea mea îmi caut ordinea, caut să îndepărtez imperfecţiunile, caut să nu mă mai repet, caut să fiu clară, precisă, îmi caut diafanul, inocenţa, dulceaţa, naturalul, caut să scap de pripă, de agitaţie, caut să spun doar ce trebuie, caut să nu obosesc, caut să nu rănesc pe nimeni.
Cred totuşi că nu mi se potriveşte. Sunt atât de fraieră uneori, încât îmi scapă cuvintele tale calde, mă concentrez prea puţin la ele, apoi caut să mi le amintesc şi mă întreb dacă ele au fost spuse într-adevăr sau le-am visat. Sunt invidioasă pe Geniesser, oricare ar fi el. El îşi trăieşte viaţa după alte principii, mai puţin sacrificiale decât ale mele. Geniesserul mă bucură oricând, pe Geniesser îl iubesc, însă mă doare în acelaşi timp. Geniesserul e egoist. Îl invidiez. Egoismul meu în cazul lui nu are sens, e absurd. De aceea tac. În fine... acum o şterg zügig (în viteza trenului). Sunt de fapt prin preajmă. :P :)
12 noiembrie 2009
Filosofeli femeieşti
Răsărit de un roşu fascinant şi ciudat. Zile încurcate, ploi şi timp de murături. Continuu să tac. Aş vrea uneori să dispar. De fapt o fac deja de când mă ştiu. Dispar cumva în mine însămi. Ceea ce se vede, strălucirea de care mi-a mai zis încă cineva astăzi, sunt doar faţadă. Eu de fapt nu exist decât foarte adânc în mine.
Kik face economie de personal şi de ore de muncă*. Săptămâna asta m-a cam epuizat. Ce bine că s-a terminat azi. Nu mă deranjează munca, ci doar stresul, corvoada pe care le impune ea, disperaţii şi toţi cretinii, suita de nervi. Am aflat că ar exista posibilitatea să mă anunţ bolnavă până la începerea concediului prenatal. N-ar strica să stau acasă pe aceiaşi bani. Să văd cum fac. Nu vreau neapărat să profit "pe nedrept" de acest drept. E vorba totuşi de nervii mei până la urmă. Care nu mai sunt aşa mulţi. Mă simt slăbită, deşi am început să mă vitaminizez. Mă bucur intens de ceea ce-mi rezervă viitorul. Mă sperie oamenii în general, agitaţia lor. M-apucă uneori o stare de lehamite, o senzaţie inexplicabilă de lipsă de ajutor. Apoi revin la starea de bucurie. Am atâtea şi atâtea de făcut... :)
* Celor ce vor să se angajeze cândva la Kik, nu le recomand, jobul e prost plătit. Eu am de gând să renunţ şi să-mi caut ceva mai bun.
Kik face economie de personal şi de ore de muncă*. Săptămâna asta m-a cam epuizat. Ce bine că s-a terminat azi. Nu mă deranjează munca, ci doar stresul, corvoada pe care le impune ea, disperaţii şi toţi cretinii, suita de nervi. Am aflat că ar exista posibilitatea să mă anunţ bolnavă până la începerea concediului prenatal. N-ar strica să stau acasă pe aceiaşi bani. Să văd cum fac. Nu vreau neapărat să profit "pe nedrept" de acest drept. E vorba totuşi de nervii mei până la urmă. Care nu mai sunt aşa mulţi. Mă simt slăbită, deşi am început să mă vitaminizez. Mă bucur intens de ceea ce-mi rezervă viitorul. Mă sperie oamenii în general, agitaţia lor. M-apucă uneori o stare de lehamite, o senzaţie inexplicabilă de lipsă de ajutor. Apoi revin la starea de bucurie. Am atâtea şi atâtea de făcut... :)
* Celor ce vor să se angajeze cândva la Kik, nu le recomand, jobul e prost plătit. Eu am de gând să renunţ şi să-mi caut ceva mai bun.
08 noiembrie 2009
:)
Tocmai mi-am adus compul de la reparat. Nu pot să spun cât de dezamăgită sunt. E la fel cum l-am dus. Un harddisk formatat complet nu ajută cu nimic. Bine măcar că mi-a salvat omul şi folderul care nu mai avusese noroc. Cred că îl arunc pe geam. :(
Am visat azi pe... şi pe..., frustrări mai vechi sau mai noi, dureri la fel de dulci amândouă.
Cu 8 zile de concediu nu mai ajung acasă înainte de naştere. Mi se pare prea puţin. Vin la vară cu plod cu tot. :D
Am visat azi pe... şi pe..., frustrări mai vechi sau mai noi, dureri la fel de dulci amândouă.
Cu 8 zile de concediu nu mai ajung acasă înainte de naştere. Mi se pare prea puţin. Vin la vară cu plod cu tot. :D
05 noiembrie 2009
Vitamine şi o prăjitură cu fulgi de porumb
Cred că zilele astea o să umplu blogul cu o grămadă de prostioare. Azi-noapte, în timp ce stăteam cu ochii pe pereţi împreună cu D care nici el nu putea dormi, mi s-a făcut poftă de o prăjitură cu fulgi de porumb. După ce-am făcut un drum în plus la magazin ca să duc o cheie cu care am plecat aseară din greşeală, de aiurită ce sunt, m-am oprit la farmacie să iau nu ştiu ce vitamine prescrise de medic. Una dintre ele era în varianta valabilă doar până în săptămâna 12. Am renunţat la pachetul de 60 de tablete şi am luat doza la jumătate. Ce sens mai are dacă sunt deja în a 11a săptămână. Nu-i nimic, mi-arată farmacista, există şi varianta de la săptămâna 13 până la alăptare. Cool, zic, eu, o iau şi pe-asta atunci. Mai adaugă şi-un pacheţel cu magneziu tot de pe reţetă. 50 de euri, zice ea. M-am crucit, dar n-am zis nimic. Ce înseamnă cincizeci de euri. Trei perechi de pantaloni la kik. 5 pulovere. O groază de mărunţişuri de la lada de 50 şi de 10 cenţi. Piaţa la piaţă pe o săptămână. În fine. Mă duc la magazin să-mi iau fulgi de porumb. Constat că de fapt nu mai am bani. Ce naiba, doar n-o să plătesc cu cardul o pungă de fulgi, aşa că iau şi un borcănel de salată de icre, singurele pe care le găsesc prin zonă, nemţii nu prea papă aşa ceva, nişte iaurt, mai adaug şi două castroane de plastic (pentru amestecat diverse), că erau la ofertă, şi gata.
Acasă am găsit reţeta asta şi m-am apucat de ea. Cine vrea să-mi urmeze exemplul, îl sfătuiesc să nu mărunţească fulgii direct în punga lor de plastic. Se va trezi cu ei pe jos.
By the way. Mă duc eu ieri către ogor. Şi cum ajung în staţia de autobuz, tocmai ce vine trenul. Păi mă urc în tren, ce dacă ajung prea devreme. Sunt şantiere prin zonă care întârzie autobuzele. Mă aşez frumuşel, cald şi bine, nu scot cartea, că-i doar o staţie. Şi m-apucă visarea. Trenul se opreşte între timp, coboară unii şi pleacă mai departe. Când se-anunţă staţia următoare, Scheisse, cobor şi eu şi trec pe partea cealaltă. Nu-i nimic, iau trenul înapoi. Chiar urmează să apară. Se anunţă 10 minute întârziere, hai pe jos, cât o fi, poate prind şi autobuzul pe drum, în timp ce mă îndrept spre bulevard, tocmai trece autobuzul meu. Din fericire timpul mi-a fost suficient, mă opresc în dreptul unei farmacii, ca să-mi iau în sfârşit vitaminele. Pauză de masă. Mda.
Nu ştiu cum e acum pe-acasă (prin Ro, adică), dar o viitoare mamă care face prima vizită la medic primeşte o geantă plină de pliante informaţionale, dintre care cea mai mare parte dintre ele sunt reclame la diverse produse cu specific. Şi mă întreb, cum supravieţuiau pe vremuri gravidele fără suplimentul de acid folic, de iod şi de altele?
Acasă am găsit reţeta asta şi m-am apucat de ea. Cine vrea să-mi urmeze exemplul, îl sfătuiesc să nu mărunţească fulgii direct în punga lor de plastic. Se va trezi cu ei pe jos.
By the way. Mă duc eu ieri către ogor. Şi cum ajung în staţia de autobuz, tocmai ce vine trenul. Păi mă urc în tren, ce dacă ajung prea devreme. Sunt şantiere prin zonă care întârzie autobuzele. Mă aşez frumuşel, cald şi bine, nu scot cartea, că-i doar o staţie. Şi m-apucă visarea. Trenul se opreşte între timp, coboară unii şi pleacă mai departe. Când se-anunţă staţia următoare, Scheisse, cobor şi eu şi trec pe partea cealaltă. Nu-i nimic, iau trenul înapoi. Chiar urmează să apară. Se anunţă 10 minute întârziere, hai pe jos, cât o fi, poate prind şi autobuzul pe drum, în timp ce mă îndrept spre bulevard, tocmai trece autobuzul meu. Din fericire timpul mi-a fost suficient, mă opresc în dreptul unei farmacii, ca să-mi iau în sfârşit vitaminele. Pauză de masă. Mda.
Nu ştiu cum e acum pe-acasă (prin Ro, adică), dar o viitoare mamă care face prima vizită la medic primeşte o geantă plină de pliante informaţionale, dintre care cea mai mare parte dintre ele sunt reclame la diverse produse cu specific. Şi mă întreb, cum supravieţuiau pe vremuri gravidele fără suplimentul de acid folic, de iod şi de altele?
04 noiembrie 2009
B (2)
gata ninsoarea, gata gheţuşul, gata murăturile de aprilie. visam cu ochii deschişi în iarba fragedă a unui mai însorit la un tip cu burtă, barbă şi chelie. şi mă gândeam la o doză de vitamine pentru vitalitatea lui masculină, mă gândeam la paharul cu vin roşu ce migra spre guriţa lui cu buze inexistente, bea iubitule, bea, Gregorian, ce frumos, şi tu nu poţi. am adormit lângă el fără griji pentru condeiul flasc pe care aveam eu să-l trezesc cumva.
nu mai facem Paştele împreună, a murit o mătuşă, plec la O. nu-mi mai raspunde la telefon. cine ştie, n-are semnal, pune sârme ca la radio. şi ce-ai făcut? m-au sedus doi tipi. şi? şi nimic. i-am refuzat. sunt cu tine, nu? ce fraieră ai fost. mda. cred că ar trebui să mă uiţi, m-am îndrăgostit de altcineva. de cine? nu-ţi spun. e de pe sait? nu-ţi spun. faza e că am plusat amândoi...
lumea se terminase şi reîncepuse de câteva ori până seara şi iar se terminase şi iarăşi începuse. eşti o fraieră dacă îi răspunzi, ce mai vrea de la tine dacă ţi-a dat papucii. după o discuţie imposibilă de câteva ore în care părea indecis mi-o dezvăluie în toată splendoarea şi frăgezimea ei pe blue eyes, cea care plusase cu un mail. ea e o himeră... când i-am dat bandana înapoi mi-a spus că e un gest de clasa 4a. era un gest de despărţire. era fericit lângă himera lui radioasă. nu m-a lăsat în pace, gesturile mele erau incalificabile. eram extrem de vinovată. în ziua în care i-am recitat unui preot lista cu păcate, incluzând detalii semnificative din copilărie şi din viaţa mea sexuală, am crezut că mă eliberez. din secundele imediat următoare am decis să nu mai calc niciodată în lăcaşul acela.
pe vremea când încă mai credeam că jobul mult visat va intra în casă şi mă va lua de mână, B se despărţea de blue eyes, fiindcă e prea bătrân pentru ea şi nu o lasă maică-sa, tu eşti realitatea spunea, vreau cu tine în vamă, vreau cu tine peste tot, Madredeus şi câinele cerşind atenţie lângă patul bătrânesc al părinţilor plecaţi la ţară.
ce ţi-a trebuit să spui că ţi-a băgat ăla limba până-n gât? ce mă interesează pe mine? trebuia să mă încingi. ce căutam eu de fapt lângă burta aia cu chelie şi barbă? se presupune că noi făceam dragoste? zile fierbinţi de vară şi terorisme de messenger, blue eyes e la cairo, o lasă maică-sa să fie cu mine. să fiţi fericiţi. himera radia lângă el. ce te interesează pe tine cum mă f** eu cu blue eyes? am vrut să ştiu dacă şi cu ea s-a întâmplat cum s-a întâmplat cu mine. i-am povestit şi lui A. ne-am spart de râs. treaba asta a făcut înconjurul lumii. mda, tot degeaba dacă natura te-a lăsat doar cu un creionaş. şi bleg pe deasupra.
ignore list.
B s-a căsătorit între timp cu o bunicuţă.
nu mai facem Paştele împreună, a murit o mătuşă, plec la O. nu-mi mai raspunde la telefon. cine ştie, n-are semnal, pune sârme ca la radio. şi ce-ai făcut? m-au sedus doi tipi. şi? şi nimic. i-am refuzat. sunt cu tine, nu? ce fraieră ai fost. mda. cred că ar trebui să mă uiţi, m-am îndrăgostit de altcineva. de cine? nu-ţi spun. e de pe sait? nu-ţi spun. faza e că am plusat amândoi...
lumea se terminase şi reîncepuse de câteva ori până seara şi iar se terminase şi iarăşi începuse. eşti o fraieră dacă îi răspunzi, ce mai vrea de la tine dacă ţi-a dat papucii. după o discuţie imposibilă de câteva ore în care părea indecis mi-o dezvăluie în toată splendoarea şi frăgezimea ei pe blue eyes, cea care plusase cu un mail. ea e o himeră... când i-am dat bandana înapoi mi-a spus că e un gest de clasa 4a. era un gest de despărţire. era fericit lângă himera lui radioasă. nu m-a lăsat în pace, gesturile mele erau incalificabile. eram extrem de vinovată. în ziua în care i-am recitat unui preot lista cu păcate, incluzând detalii semnificative din copilărie şi din viaţa mea sexuală, am crezut că mă eliberez. din secundele imediat următoare am decis să nu mai calc niciodată în lăcaşul acela.
pe vremea când încă mai credeam că jobul mult visat va intra în casă şi mă va lua de mână, B se despărţea de blue eyes, fiindcă e prea bătrân pentru ea şi nu o lasă maică-sa, tu eşti realitatea spunea, vreau cu tine în vamă, vreau cu tine peste tot, Madredeus şi câinele cerşind atenţie lângă patul bătrânesc al părinţilor plecaţi la ţară.
ce ţi-a trebuit să spui că ţi-a băgat ăla limba până-n gât? ce mă interesează pe mine? trebuia să mă încingi. ce căutam eu de fapt lângă burta aia cu chelie şi barbă? se presupune că noi făceam dragoste? zile fierbinţi de vară şi terorisme de messenger, blue eyes e la cairo, o lasă maică-sa să fie cu mine. să fiţi fericiţi. himera radia lângă el. ce te interesează pe tine cum mă f** eu cu blue eyes? am vrut să ştiu dacă şi cu ea s-a întâmplat cum s-a întâmplat cu mine. i-am povestit şi lui A. ne-am spart de râs. treaba asta a făcut înconjurul lumii. mda, tot degeaba dacă natura te-a lăsat doar cu un creionaş. şi bleg pe deasupra.
ignore list.
B s-a căsătorit între timp cu o bunicuţă.
03 noiembrie 2009
B
pe B nu l-am urât niciodată. pe vremea când răchita făcea micşunele, iar eu încă nu plantasem o serie de trandafiri adevăraţi în grădina din faţă şi nici caloriferul nu trepida ca apucatul la fiecare jet de apă încălzită, am cunoscut un tip interesant. scria eseuri, poezii şi proză pe un sait şi modera uneori pe ascuns discuţiile plictisitoare dintr-o cameră de chat. de când aştept să apari... te-am văzut la cenaclu şi nu ştiam cum să dau de tine. ai scris ieri un poem tare interesant. e primul care mă prinde. acel ajută-mă să mă îmbrac... oau, chiar vorbeşte cu mine. cel la care microfonul cenaclului zăboveşte preţ de cel puţin jumătate din program. vii şi mâine? cred că da. sunt cam bolnav, dar văd eu cum fac.
era un sfârşit de martie minunat în care de fapt păsările călătoare se întorc nerăbdătoare acasă, iar acasă plouă şi ninge şi plouă şi ninge, iar eu îmi reparasem două carii pe gratis la I care era în practică la stoma.
tocmai vin de la dentist. oau mie nu-mi place la dentist, aşa că nu obişnuiesc să merg. crecă are o groază de stricăciuni în gură, îmi zic. hai acolo în cerc, cu noi. tema de azi: jocuri şi jucării în poezie. se citesc diverse texte. trântesc şi eu unul proaspăt scremut mai de dimineaţă când s-a pus iar strat generos de zăpadă, iar autobuzele cu călători striviţi în ele nu plecau din staţie. ceva cu ninsoare, cu Shiva, cu nu ştiu ce geamantan cu vise de cer, slăbuţ, jenibil chiar. mie mi-a plăcut mult poemul despre nimic, spune F, mi-aminteşte de Seinfeld. jucăriile cele mai îndrăgite sunt pistoalele, puştile, tancurile, joaca de-a pacea nu are nimic interesant. mergi şi tu la M? ne înghesuim cu toţii în câteva taxiuri şi ajungem într-un apartament în care lătra un câine. M era extrem de agitată. lăsase pe jos un căcăluş. muzică, fum, înghesuială prin toate cotloanele, A experimentează iar delicii culinare prin bucătărie, lupişor îmi intrepretează poemul cu ninsoarea. eu aş zice vise din cer. mda, sună cam stângaci, văd eu ce-i fac. de fapt nu i-am mai făcut nimic. lupişor se bălăbănea pe-o uşă de dulap cu bărbia în piept. se trezeşte, tresare şi întinde mâna spre paharul din imediata apropiere. ajută-mă să mă îmbrac. străzile dormeau sub gheţuş. lupişor, bei asta şi dispari.
urmează un poem cu dedicaţie. o replică. apoi replică la replică. vai, steluţe (în genele ei). iarăşi cenaclu, iarăşi afterparty la M acasă, căcăluşul de rigoare. burta moale a lui B era o pernă strânsă în braţe. în întuneric lenevind pe o laviţă i-am căutat gura. un sărut larg, fără aer de dinţi stricaţi. gura lui bărboasă.
băi, ce naiba ai, lasă-mă să dorm, mă deranjezi. frate-miu se întoarce pe partea cealaltă. iar deschide asta compul. bună pisoi, ce faci. zi de zi, pisoi, până la cenaclul următor. mergem la C şi M să vedem meciul. eşti mişto. meciul e un vals împedicat într-o mare de nisip. hai să jucăm mima pe propoziţii. M face o criză de nervi din nimic şi pleacă de-acasă. după un timp în care I îşi pretinde inelul de logodnă de la P, M se întoarce şi se linişteşte. în fine, e ziua lui B şi primeşte în dar un tricou cu lupişor. plecăm spre casă amărâţi, viaţa e un căcat, bună seara şoferule de taxi, e mişto cu tine. bună dimineaţa...
la R la ţară ne aştepta o generaţie de dulciuri expirată sub un pom de crăciun. ne certaserăm cu vântul puternic şi cu mărăcinii din zăvoi, rătăcind aiurea în drum spre râu. yesterday şi colinde la poartă, A ne-a gătit nişte puţulici demenţiale.
B n-a înţeles niciodată ce e aia dragoste cu mâinile. cum adică. păi mă freci toată seara şi mă-ncingi şi dup-aia mă laşi aşa? nu înţelegi ce-am vrut să spun. în fine, vii sâmbătă la O? mda, vin, dar le-am promis lui C şi M că mergem la ei. mergem la O, e mişto cu tine, dansăm un pic, vreme de pus murături. B era pe gânduri. C ne povestea aventurile lui tabără. cum şi-au tras-o unii, toţi patru într-o căsuţă de camping, cum s-a răsturnat căsuţa cu ei şi cum i-a certat un prof. bă, păi voi aţi dat cu toţii în acelaşi sens?
în week-endul ăsta vii la mine.
(va urma, poate)
era un sfârşit de martie minunat în care de fapt păsările călătoare se întorc nerăbdătoare acasă, iar acasă plouă şi ninge şi plouă şi ninge, iar eu îmi reparasem două carii pe gratis la I care era în practică la stoma.
tocmai vin de la dentist. oau mie nu-mi place la dentist, aşa că nu obişnuiesc să merg. crecă are o groază de stricăciuni în gură, îmi zic. hai acolo în cerc, cu noi. tema de azi: jocuri şi jucării în poezie. se citesc diverse texte. trântesc şi eu unul proaspăt scremut mai de dimineaţă când s-a pus iar strat generos de zăpadă, iar autobuzele cu călători striviţi în ele nu plecau din staţie. ceva cu ninsoare, cu Shiva, cu nu ştiu ce geamantan cu vise de cer, slăbuţ, jenibil chiar. mie mi-a plăcut mult poemul despre nimic, spune F, mi-aminteşte de Seinfeld. jucăriile cele mai îndrăgite sunt pistoalele, puştile, tancurile, joaca de-a pacea nu are nimic interesant. mergi şi tu la M? ne înghesuim cu toţii în câteva taxiuri şi ajungem într-un apartament în care lătra un câine. M era extrem de agitată. lăsase pe jos un căcăluş. muzică, fum, înghesuială prin toate cotloanele, A experimentează iar delicii culinare prin bucătărie, lupişor îmi intrepretează poemul cu ninsoarea. eu aş zice vise din cer. mda, sună cam stângaci, văd eu ce-i fac. de fapt nu i-am mai făcut nimic. lupişor se bălăbănea pe-o uşă de dulap cu bărbia în piept. se trezeşte, tresare şi întinde mâna spre paharul din imediata apropiere. ajută-mă să mă îmbrac. străzile dormeau sub gheţuş. lupişor, bei asta şi dispari.
urmează un poem cu dedicaţie. o replică. apoi replică la replică. vai, steluţe (în genele ei). iarăşi cenaclu, iarăşi afterparty la M acasă, căcăluşul de rigoare. burta moale a lui B era o pernă strânsă în braţe. în întuneric lenevind pe o laviţă i-am căutat gura. un sărut larg, fără aer de dinţi stricaţi. gura lui bărboasă.
băi, ce naiba ai, lasă-mă să dorm, mă deranjezi. frate-miu se întoarce pe partea cealaltă. iar deschide asta compul. bună pisoi, ce faci. zi de zi, pisoi, până la cenaclul următor. mergem la C şi M să vedem meciul. eşti mişto. meciul e un vals împedicat într-o mare de nisip. hai să jucăm mima pe propoziţii. M face o criză de nervi din nimic şi pleacă de-acasă. după un timp în care I îşi pretinde inelul de logodnă de la P, M se întoarce şi se linişteşte. în fine, e ziua lui B şi primeşte în dar un tricou cu lupişor. plecăm spre casă amărâţi, viaţa e un căcat, bună seara şoferule de taxi, e mişto cu tine. bună dimineaţa...
la R la ţară ne aştepta o generaţie de dulciuri expirată sub un pom de crăciun. ne certaserăm cu vântul puternic şi cu mărăcinii din zăvoi, rătăcind aiurea în drum spre râu. yesterday şi colinde la poartă, A ne-a gătit nişte puţulici demenţiale.
B n-a înţeles niciodată ce e aia dragoste cu mâinile. cum adică. păi mă freci toată seara şi mă-ncingi şi dup-aia mă laşi aşa? nu înţelegi ce-am vrut să spun. în fine, vii sâmbătă la O? mda, vin, dar le-am promis lui C şi M că mergem la ei. mergem la O, e mişto cu tine, dansăm un pic, vreme de pus murături. B era pe gânduri. C ne povestea aventurile lui tabără. cum şi-au tras-o unii, toţi patru într-o căsuţă de camping, cum s-a răsturnat căsuţa cu ei şi cum i-a certat un prof. bă, păi voi aţi dat cu toţii în acelaşi sens?
în week-endul ăsta vii la mine.
(va urma, poate)
02 noiembrie 2009
Noi doi
Noi doi ne-am întâlnit cândva într-o gară micuţă, micuţă. Mulţimea străvezie se strecura grăbită printre noi. Te vedeam de la fereastră. Te văzusem un timp nedeterminat, aşteptându-mă micuţ, zgribulit, curios prin câmpuri, dealuri, păduri şi sate, pe poduri, la răscruci, în tunele. Mă văzuseşi de atâtea ori coborând, aurie, radiantă şi micuţă, micuţă, dulce. M-ai luat de mână şi mi-ai deschis uşa unui taxi pentru care ai plătit dublu ca să ne poarte până undeva, vizavi.
Una, alta
Gummibärchen dă semne că există. Nu, încă n-a început sesiunea de antrenament la paralele, dar simt diverse mici înţepături, semn că cel mai probabil creşte şi îşi face loc în apartament, cel mai probabil mai sparge un zid, ceva. N-aş vrea să fac ca toate viitoarele mămici şi să raportez cu punct şi virgulă toate stadiile de dezvoltare ale maimuţei. Ideea este că nu vreau să copiez pe nimeni, nici nu prea aş avea cum, deşi blogurile de sarcină abundă momentan. Încă nu se vede nimic, n-am început să cumpăr nimic. Poate ne reapucăm şi noi şi terminăm la timp cu şantierul.
Emisiunea de lipeli între diverşi looseri e o glumă proastă a realizatorilor ei pe seama candidaţilor, împachetată "frumos" cu fundă. Nu ştiu de ce mă mai uit, poate doar pentru că e un mijloc util şi gratuit de distracţie pe seama naivităţii, a lipsei de duh, ca să nu zic a prostiei crase a unora. Cei mai mulţi dintre ei se îndrăgostesc instant, femeile pregătesc daruri penibile de genul unor desene pe hârtie sau al unor aşa-zise poezii de despărţire sau al unor inimioare din lumânărele aprinse presărate direct pe pat, cu care, cred ele, işi impresionează pretendenţii. Tot felul de gesturi ieftine, siropoase, de care mi se face inevitabil greaţă. Ceea ce n-are absolut nicio legătură cu sarcina, care deocamdată mă scuteşte de complicaţii fiziologice.
Emisiunea de lipeli între diverşi looseri e o glumă proastă a realizatorilor ei pe seama candidaţilor, împachetată "frumos" cu fundă. Nu ştiu de ce mă mai uit, poate doar pentru că e un mijloc util şi gratuit de distracţie pe seama naivităţii, a lipsei de duh, ca să nu zic a prostiei crase a unora. Cei mai mulţi dintre ei se îndrăgostesc instant, femeile pregătesc daruri penibile de genul unor desene pe hârtie sau al unor aşa-zise poezii de despărţire sau al unor inimioare din lumânărele aprinse presărate direct pe pat, cu care, cred ele, işi impresionează pretendenţii. Tot felul de gesturi ieftine, siropoase, de care mi se face inevitabil greaţă. Ceea ce n-are absolut nicio legătură cu sarcina, care deocamdată mă scuteşte de complicaţii fiziologice.
28 octombrie 2009
27 octombrie 2009
26 octombrie 2009
Cât costă un zar?
Ah, ca să nu fiu prea protocolară, că n-am nevoie pe acest blog, nu-mi place de mine astfel, am fost iar la târgul de jocuri de la Essen. Ştiam că e cândva în perioada asta a anului şi ne-am amintit la timp, cât să uităm din nou destul de repede că avem şantier început şi neterminat în casă şi o zbughim (relativ instant, nefiind perfect hotărâţi) într-acolo. Şi ştiind că suntem cam sparţi la pungă şi mergem la pomu' lăudat, am luat cu noi un mic trolley în care aveam de gând să ne cărăm trofeele. Ştiind deja cam care e faza la acest târg, am luat-o mai moale, ne-am orientat un pic şi am găsit o măsuţă liberă la editura de la care cumpărasem anul trecut un joc (care e, by the way, şi acum nedesfăcut :->). Nu era acelaşi joc, era unul cu nişte văcuţe. Editură elveţiană, vacile sunt la mama lor. Un joculeţ banal dar extrem de simpatic cu cărţi cu vaci pe ele, viu colorate, cu cifre şi muşte (cu cât mai multe muşte pe o carte, cu atât pute vaca mai tare) şi cu instrucţiuni inclusiv în limba română. Ne-am jucat şi am cumpărat jocul. Am nimerit ulterior la o altă masă, o editură olandeză de data asta, titlul unui joc nou, apărut chiar la târg, Hotel Amsterdam. Am jucat şi aici o rundă.
La fiecare editură există câţiva reprezentanţi care joacă împreună cu tine şi îţi explică regulile. Asta e fain. În fiecare an apar zeci, sute de jocuri noi, dintre care cel puţin câteva sunt destul de interesante. Apoi am mai găsit încă unul pe care l-am jucat complet, tot simpatic, dar care nu ne-a dat pe spate. Ar mai fi fost câteva. Există diverse jocuri pe care nu le găseşti oriunde pe piaţă. Cel mult pe net. Jocuri clasice, jocuri tactice, de perspicacitate, jocuri cu multe reguli, cu piese puţine sau dimpotrivă. Nu am fi avut bani pentru toate, dar am avut iar pentru câteva la mâna a ţâşpea de la dealerii nelipsiţi din peisaj. Spre sfârşitul programului păpasem cam toată rezerva cash din portmonee. Tocmai când treceam pe lângă taraba cu zaruri de rezervă, de toate mărimile şi pentru toate gusturile...
La fiecare editură există câţiva reprezentanţi care joacă împreună cu tine şi îţi explică regulile. Asta e fain. În fiecare an apar zeci, sute de jocuri noi, dintre care cel puţin câteva sunt destul de interesante. Apoi am mai găsit încă unul pe care l-am jucat complet, tot simpatic, dar care nu ne-a dat pe spate. Ar mai fi fost câteva. Există diverse jocuri pe care nu le găseşti oriunde pe piaţă. Cel mult pe net. Jocuri clasice, jocuri tactice, de perspicacitate, jocuri cu multe reguli, cu piese puţine sau dimpotrivă. Nu am fi avut bani pentru toate, dar am avut iar pentru câteva la mâna a ţâşpea de la dealerii nelipsiţi din peisaj. Spre sfârşitul programului păpasem cam toată rezerva cash din portmonee. Tocmai când treceam pe lângă taraba cu zaruri de rezervă, de toate mărimile şi pentru toate gusturile...
22 octombrie 2009
Pasăre pe limba ei
Îmi dau seama că însemnările de care mă simt cel mai ataşată sunt scrise în momentele cele mai nepotrivite, fie pe fugă înainte să zbor undeva, fie seara târziu când de fapt ar trebui să închid, când D se strecoară deja sub aşternut şi mormăie că-l deranjez din adormire. Exact atunci am o groază de idei pe al căror conţinut îl pot cu uşurinţă exprima. E musai să nu tac. Dacă tac, pot să zic pa.
Mi-e dor să fiu din nou în trenul acela. Cu nerăbdarea aceea plăcută. Nicio teamă, nici urmă de neîncredere. Bauchgefühl. Intuiţia mă trage după ea. Mi-e dor de liniştea din înserare, de apele cele multe şi de febratamusculară. Tevoiiubimereu,n-aiteamă este cel mai frumos lucru pe care l-am auzit spus vreodată. Deşi tot mă tem de cele mai multe ori că totul se va sfârşi aici. Sau va reîncepe altfel. :)
Şi nu, de însemnarea asta nu-s mulţumită. Mi-ar fi plăcut să rămân poetă.
Mi-e dor să fiu din nou în trenul acela. Cu nerăbdarea aceea plăcută. Nicio teamă, nici urmă de neîncredere. Bauchgefühl. Intuiţia mă trage după ea. Mi-e dor de liniştea din înserare, de apele cele multe şi de febratamusculară. Tevoiiubimereu,n-aiteamă este cel mai frumos lucru pe care l-am auzit spus vreodată. Deşi tot mă tem de cele mai multe ori că totul se va sfârşi aici. Sau va reîncepe altfel. :)
Şi nu, de însemnarea asta nu-s mulţumită. Mi-ar fi plăcut să rămân poetă.
19 octombrie 2009
Mai bine nu citi
Nu am nicio pretenţie de la această însemnare. Toate blogurile sunt pierdere de timp cu sau fără scop.
Faza cu reinstalarea a rezistat doar o seară. A doua zi am revenit la tractor. Care merge greu, toarce zgomotos, îmi oferă purici pe desktop, dar e cel puţin o linie de plutire. Rettungsring pentru zile negre. Cu ocazia asta constat că nu prea mai am chef nici de net, nici de bloguri, nici de muzici, de niciun fel de ştiri. Tocmai când am şi eu în sfârşit puţin timp pentru mine şi adicţia mea. A trecut aproape o jumătate de an. Şantierul e la aceeaşi fază, ştiam. Dacă noi nu ne zbatem, atunci cine? N-am nevoie de păreri avizate de pricepuţi şi nici de întrebări de genul: cum, n-aţi mai făcut nimic? hahaha! Toate acestea n-au vechimea necesară. Ele sunt musai de făcut la momentul oportun. Adică ultimul. Când te-apucă urcatul pe pereţi.
"Ea nu avea niciun prieten", îmi spunea. "Prietenii mei au devenit şi ai ei". Nu ştiu ce nu a funcţionat între ei. Probabil trăiau după fusuri orare diferite. Probabil au apucat-o pe ea pandaliile, probabil se simţea sufocată de atenţia lui. Habar n-am... Când imi amintesc cât de intense erau atingerile acelea, câtă pasiune am pus fiecare în jocul acela de mâini tot mai fierbinte, că ce-a urmat n-a mai fost decât îndurarea a două trupuri în lupta cu somnul şi cu nerăbdarea, că ce-a urmat n-a mai fost decât dimineaţa ridicându-se lină peste un trup răpus de oboseală şi nu de ardoare...
Propoziţiile astea îmi rezonează acum atât de strident, când mă gândesc că practic (şi nimic nou) nu (mai) am niciun prieten şi nici nu mă zbat să-mi fac, chiar dacă deunăzi am întrebat-o într-un mod pueril (ca la groapa cu nisip, leagăne, forme şi găletuşe) pe şefa noastră de echipă. O întrebare aruncată în zbor printre diverse directive de lucru în magazin. Nu am pretins niciun răspuns. El a survenit totuşi puţin mai târziu când am observat că şefa mea se confesează noii noastre colege cu aparenţa lipsei (sună cam aiurea, ştiu) oricărei limite de timp. Îmi văd de ale mele în continuare. Şi am de ce, zău.
Mă cutremur şi acum când îmi amintesc cum îi spuneam anul trecut că ar fi mai bine să mă lase în pace. Cât curaj am avut, dar şi ce senzaţie de gol am avut după, când am constatat că într-adevăr tace şi nu trage de mine. Un gol asemănător cu cel de azi când n-am avut ce face şi am îndrăznit să recunosc, fără prea multe ocolişuri, un lucru pe care nu voiam să-l afle atât de repede. O dată spus am conştientizat în sfârşit toate urmările. Care nu-s chiar cele la care visam. Ştiam, oricum...
Faza cu reinstalarea a rezistat doar o seară. A doua zi am revenit la tractor. Care merge greu, toarce zgomotos, îmi oferă purici pe desktop, dar e cel puţin o linie de plutire. Rettungsring pentru zile negre. Cu ocazia asta constat că nu prea mai am chef nici de net, nici de bloguri, nici de muzici, de niciun fel de ştiri. Tocmai când am şi eu în sfârşit puţin timp pentru mine şi adicţia mea. A trecut aproape o jumătate de an. Şantierul e la aceeaşi fază, ştiam. Dacă noi nu ne zbatem, atunci cine? N-am nevoie de păreri avizate de pricepuţi şi nici de întrebări de genul: cum, n-aţi mai făcut nimic? hahaha! Toate acestea n-au vechimea necesară. Ele sunt musai de făcut la momentul oportun. Adică ultimul. Când te-apucă urcatul pe pereţi.
"Ea nu avea niciun prieten", îmi spunea. "Prietenii mei au devenit şi ai ei". Nu ştiu ce nu a funcţionat între ei. Probabil trăiau după fusuri orare diferite. Probabil au apucat-o pe ea pandaliile, probabil se simţea sufocată de atenţia lui. Habar n-am... Când imi amintesc cât de intense erau atingerile acelea, câtă pasiune am pus fiecare în jocul acela de mâini tot mai fierbinte, că ce-a urmat n-a mai fost decât îndurarea a două trupuri în lupta cu somnul şi cu nerăbdarea, că ce-a urmat n-a mai fost decât dimineaţa ridicându-se lină peste un trup răpus de oboseală şi nu de ardoare...
Propoziţiile astea îmi rezonează acum atât de strident, când mă gândesc că practic (şi nimic nou) nu (mai) am niciun prieten şi nici nu mă zbat să-mi fac, chiar dacă deunăzi am întrebat-o într-un mod pueril (ca la groapa cu nisip, leagăne, forme şi găletuşe) pe şefa noastră de echipă. O întrebare aruncată în zbor printre diverse directive de lucru în magazin. Nu am pretins niciun răspuns. El a survenit totuşi puţin mai târziu când am observat că şefa mea se confesează noii noastre colege cu aparenţa lipsei (sună cam aiurea, ştiu) oricărei limite de timp. Îmi văd de ale mele în continuare. Şi am de ce, zău.
Mă cutremur şi acum când îmi amintesc cum îi spuneam anul trecut că ar fi mai bine să mă lase în pace. Cât curaj am avut, dar şi ce senzaţie de gol am avut după, când am constatat că într-adevăr tace şi nu trage de mine. Un gol asemănător cu cel de azi când n-am avut ce face şi am îndrăznit să recunosc, fără prea multe ocolişuri, un lucru pe care nu voiam să-l afle atât de repede. O dată spus am conştientizat în sfârşit toate urmările. Care nu-s chiar cele la care visam. Ştiam, oricum...
17 octombrie 2009
Sentimente, afecte, confuzii
A o lua de la zero. E ocazia nemaipomenită a renunţărilor. Obligate şi autoimpuse. Stabilirea unor alte limite. Am pierdut diverse mărunţişuri o dată cu formatarea, dar nu plâng după ele. Ce naiba să mai fac? Ocazie să renunţ la nişte bloguri din reader. Fantome sau nu. Băi, chiar nu le pot citi pe toate. Reinstalează (aproape) tot, aminteşte-ţi cum ai făcut data trecută, unde ai pus nu ştiu ce plugin, pe unde poţi schimba nişte setări. Mă simt momentan depăşită de situaţie. Toate la timpul lor, D nu mai are răbdare, cred.
Nu mai ştiu ce-am vrut să zic astăzi, ah, da, ceva legat de termenii din titlu. E simplu. Fac deseori, chiar intenţionat, confuzii între sentimente şi afecte. Îmi place să cred un lucru, chiar atunci când nu e. Timpul, dispariţia obiectului vizat ajută la uitare, conturul aşa-zisului sentiment se estompează. Îşi pierde sensul. Cu alte cuvinte, mă apropii iar de Scheiss egal. Şi-mi pare rău. Fiindcă ei îmi sunt (teoretic) prieteni. Dar sunt oameni care tac de la o vreme şi faptul ăsta mă pune pe gânduri. Iar ei ştiu că nu îndrăznesc, fiindcă dacă o fac, nu e momentul potrivit, dacă o fac, nu mi se răspunde, vorbesc în gol. De ce să forţez unele lucruri care de fapt nu există?
Nu mai ştiu ce-am vrut să zic astăzi, ah, da, ceva legat de termenii din titlu. E simplu. Fac deseori, chiar intenţionat, confuzii între sentimente şi afecte. Îmi place să cred un lucru, chiar atunci când nu e. Timpul, dispariţia obiectului vizat ajută la uitare, conturul aşa-zisului sentiment se estompează. Îşi pierde sensul. Cu alte cuvinte, mă apropii iar de Scheiss egal. Şi-mi pare rău. Fiindcă ei îmi sunt (teoretic) prieteni. Dar sunt oameni care tac de la o vreme şi faptul ăsta mă pune pe gânduri. Iar ei ştiu că nu îndrăznesc, fiindcă dacă o fac, nu e momentul potrivit, dacă o fac, nu mi se răspunde, vorbesc în gol. De ce să forţez unele lucruri care de fapt nu există?
15 octombrie 2009
Înapoi la lingura de lemn
Cred că astăzi nu aş fi avut absolut nici-un motiv să aterizez pe blog dacă - nu întâmplător - computerul meu ar fi dat în sfârşit chix după ce am tot tras zilele trecute de el. De la un anumit nivel mă simt complet pe din-afară, lipsită de ajutor, fac manevre nepermise de resuscitare şi o dau de tot în bară. Nu era greu aseară a mi se citi pe chip dezamăgirea când am constatat că gata. În fine. Azi-dimineaţă ca prin vis mi-am amintit că mai am o lingură de lemn, un tractor peste care s-a pus praful cuminţel. Aşa că welcome back în Evul Mediu. Cu nişte mici update-uri sunt pe linia de plutire, ma întorc la vechile setări, în feed reader sunt bloguri pe care le-am abandonat de mult, messengerul rămăsese pe friends list-ul complet cu onlaini şi offlaini. La "fantome" descopăr o poză de bebe. O contactez pe mamă, bine ai venit pe lume, Codrin! Mai aflu diverse. Băi, ce trece timpul, i-am cam uitat pe toţi. Şi ei pe mine.
Nu că aş fi cine ştie ce interesată de câţi vizitează şi citesc acest blog, de câţi se interesează de el, însă îmi par tot mai puţini, de altfel aşa au fost dintotdeauna, ce mă mai mir, nu spun nimic interesant, de-aia nici nu insist, nici zarvă şi nici reclamă nu-mi fac. Dar făcea bine la pipotă, da? Ca să nu mă ascund după deget. Unele-s de ochii lumii, altele pentru pipotă.
M-am întors din concediu şi m-am bucurat. Două săptămâni mi-au fost de ajuns, deşi D ar mai fi stat. Ceva în mine s-a schimbat poate chiar de dinaintea concediului. Seara mi-e frig când mă strecor sub plăpumioara groasă, deşi în casă temperatura e la un nivel relativ constant. Am dat-o iar pe apă cu bule căreia îi scot bulele, e singura care îmi gustă momentan. Restul parcă ar fi din canal. Şi mă dezgustă cuvântul Leberwurst. E aiurea să spun de ce.
Nu că aş fi cine ştie ce interesată de câţi vizitează şi citesc acest blog, de câţi se interesează de el, însă îmi par tot mai puţini, de altfel aşa au fost dintotdeauna, ce mă mai mir, nu spun nimic interesant, de-aia nici nu insist, nici zarvă şi nici reclamă nu-mi fac. Dar făcea bine la pipotă, da? Ca să nu mă ascund după deget. Unele-s de ochii lumii, altele pentru pipotă.
M-am întors din concediu şi m-am bucurat. Două săptămâni mi-au fost de ajuns, deşi D ar mai fi stat. Ceva în mine s-a schimbat poate chiar de dinaintea concediului. Seara mi-e frig când mă strecor sub plăpumioara groasă, deşi în casă temperatura e la un nivel relativ constant. Am dat-o iar pe apă cu bule căreia îi scot bulele, e singura care îmi gustă momentan. Restul parcă ar fi din canal. Şi mă dezgustă cuvântul Leberwurst. E aiurea să spun de ce.
sertăraşe
aterizate din trecut,
maruntisuri
Standort:
Ennepe-Ruhr-Kreis, Germany
09 octombrie 2009
gemeinsam = împreună
Nemţii au un cuvânt (cred) fără corespondent în română. Se numeşte Gemeinsamkeit şi s-ar traduce prin lucru în comun. Problema acestui Gemeinsamkeit se pune deseori în emisiunile de lipeli. Ziarele sunt pline de anunţuri matrimoniale, cel puţin jumătate dintre ele chiar sincere, internetul de asemenea, iar la tv apar diverşi (scuze) looseri care încă stau sub fusta mamei sau nişte fermieri cu multe vaci (sau cam aşa) şi fără noroc în dragoste. Femeile interesate urmăresc reclamele şi trimit scrisori. Pretendentul alege două femei şi le cheamă la el acasă pentru câteva zile. Acolo rămâne să descopere care îi face cu ochiul, dacă e vreuna vrednică să rămână. În tot acest timp ei le scot la plimbare împreună şi pe rând, pregătesc masa împreună, în cazul fermierilor - acestea intră şi în grajd la treabă. Când ştii că ai o concurenţă îţi dai silinţa să atragi cumva. Există femei curajoase şi există looseriţe. De cele mai multe ori când simţi că nu se aprinde nimic, începi şi cauţi acel Gemeinsamkeit. De exemplu, , să îţi placă să imiţi animale. Nimic mai plictisitor şi mai pierdere de timp decât atât. Gemeinsamkeit-ul este o minciună. Cred cu tărie în egoisme în sensul în care ele te pot face unic, special.
Lăsând la o parte starea de lehamite pe care mi-o produce lucrul în comun, nu pot să nu mă gândesc la conceptele de moarte/sfârşit/dispariţie sau la atitudinea de a zace "ca şi mort" ca un mijloc de a atrage sau a păstra atenţia asupră-ţi. Este un leitmotiv (scuze pentru exprimarea posibil pleonastică) frecvent în visurile mele. Nu ştiu cum să mi-l explic, la fel cum nu-mi pot explica nici zborurile dese cu braţele pe post de aripi şi nici pianele permanent defecte...
Lăsând la o parte starea de lehamite pe care mi-o produce lucrul în comun, nu pot să nu mă gândesc la conceptele de moarte/sfârşit/dispariţie sau la atitudinea de a zace "ca şi mort" ca un mijloc de a atrage sau a păstra atenţia asupră-ţi. Este un leitmotiv (scuze pentru exprimarea posibil pleonastică) frecvent în visurile mele. Nu ştiu cum să mi-l explic, la fel cum nu-mi pot explica nici zborurile dese cu braţele pe post de aripi şi nici pianele permanent defecte...
Sunt datoare cu două lepşe
leapşă de la Sorin
Pasul 2. Este scris un text mic, micuţ, mititel legat de unul dintre obiectele respective - textul poate să fie personal, obiectiv, poetic, sec, cifrat, simplu, complicat etc. Acest text se postează pe blogul personal împreună cu o fotografie a unui obiect colorat din lista de la pasul 1.
De ce cuvântul “abreviere” este atât de lung?
fiindcă are şi el nevoie de o prescurtare
De ce pentru a opri Windows-ul trebuie să dai click pe START?
cred că BillGates ştie mai multe
De ce nu există hrană pentru pisici cu aromă de şoarece?
hmm
De ce aeroportul se numeşte “terminal”?
mai departe n-are voie?
De ce sunt spălate prosoapele de baie…Atunci când te ştergi nu eşti curat?
fiindcă oricât te-ai spăla, tot puţi
De ce piloţii kamikaze poartă cască?
chiar au cască?
De ce pentru “separaţi” se foloseşte un singur cuvânt, în timp ce pentru “cu toţii” se alătură două cuvinte?
de ce zic nemţii mit mir, aber ohne dich?
De ce nu poţi arunca un bumerang?
cum adică nu-l poţi arunca?
Ce vroia să facă omul atunci când a descoperit că vaca dă lapte?
să o pape
De ce sucul de lămâie conţine arome identic naturale, în timp ce detergentul de vase conţine suc natural de lămâie?
ca să fie totul chit
leapşă colorată de la to-morrow, în cazul meu verde
Pasul 1. Se aleg obiectele din casă de culoarea asta şi se face o listă a lor
tabloul de mai sus, florile de la geamuri, cearşaful de pe pat
Pasul 2. Este scris un text mic, micuţ, mititel legat de unul dintre obiectele respective - textul poate să fie personal, obiectiv, poetic, sec, cifrat, simplu, complicat etc. Acest text se postează pe blogul personal împreună cu o fotografie a unui obiect colorat din lista de la pasul 1.
Pasărea nu cade cu aripile astfel deschise.
Pasul 3. Leapşa fiind colorată cea/cel care dă leapşa mai departe poate schimba sau nu culoarea în cauză. Singura limitare este să menţină condiţiile de la punctele 1 şi 2 . Pentru simplificare spunem că se alege o culoare din lista următoare: galben, verde, albastru, violet, roşu, oranj (am ales culorile de bază). Şi, normal, mai adăugăm că leapşa este data mai departe cu o singură culoare.
Pasul 4. Se dă "leapşa" mai departe la câte persoane se doreşte.
Pasul 3. Leapşa fiind colorată cea/cel care dă leapşa mai departe poate schimba sau nu culoarea în cauză. Singura limitare este să menţină condiţiile de la punctele 1 şi 2 . Pentru simplificare spunem că se alege o culoare din lista următoare: galben, verde, albastru, violet, roşu, oranj (am ales culorile de bază). Şi, normal, mai adăugăm că leapşa este data mai departe cu o singură culoare.
Pasul 4. Se dă "leapşa" mai departe la câte persoane se doreşte.
08 octombrie 2009
Urlaub în cuvinte şi poze
răsărit, Baden Baden, colibri, cad castane, soare, Freudenstadt, Mummelsee, Pădurea Neagră, miros de brad, miros de fâneaţă, flori, vaci, troiţe, cor deşteptător de vaci, Haslach, porturi populare, tren prin munţi, Karin, cascade, capelă, ceasuri cu cuc, Uhrenträger, muzeu, "uită-te în ţară", telecabină, nori, Freiburg, inel, miere de castan, biciclete, tramvai, Bächle, Gutach, muzeul satului, animale, dogar, butoi, cad nuci, proşti, războiul în sat, grădina de mirodenii, plante medicinale şi plante otrăvitoare, Schiltach, poiană sus, apus, strada ceasurilor cu cuc, cel mai mare ceas cu cuc din lume, drum prin Land, măceşe, mure, izvorul Dunării (Breg), sexînpădure, o doamnă cu Bollenhut pe stradă, Strasbourg, poştă, tourte à viande, jardin d'Ulysse, Marie-Laure Boutique, Notre Dame, turn, Petite France, Rottweil, Rodelbahn, Sankt Blasien, fabrica de bere Rothaus, Dunărea intră în pământ, valea de sus a Dunării, vârful Kandel, Hohenzollern, Sigmaringen, Blaubeuren, oala albastră - lacul cu peşteră, baia călugărilor, Ulm, Dunăre, dom, 768 de trepte, turn, numele proştilor pe toţi pereţii, case vechi, Zwiefalten, mănăstire, baroc, Erntedankfest, mere sângerii, Minimundus, cinema 4D cu Escher, Friedrichshafen, lacul Konstanz, Lichtenstein, castelaş, Reutlingen, Feinkost, sare cu flori de trandafir, ciocolată cu malţ, Biosphärenseife, Laichingen, peşteră în adâncime, Stuttgart, Mercedes, muzeu închis lunea, stadion, oraş, Charlotte-peştera, Gingen, Steiff, muzeu, ursuleţi de pluş, colibri, Würzburg, home.
Poze
Poze
Concediu Pădurea Neagră, Schwäbischer Alb, 23 Sept - 6 Oct 2009 |
sertăraşe
excursionistice
Standort:
Ennepe-Ruhr-Kreis, Deutschland
24 septembrie 2009
Lui Sorin
La mulţi ani, prieten drag!
22 septembrie 2009
Cu buline
* m-am tuns iar (eveniment, fiindcă se întâmplă rar în cazul meu)
* am computerul de la o vreme defekt (Scheiss windows, cred că trec pe linux, am găsit o variantă, o să mă mai informez)
* întrerup poemul, îl reiau peste vreo două săptămâni, nu mai am nici timp, nici inspiraţie, oricum nu cred că interesează pe nimeni.
* cel mai important: mâine plec în concediu undeva departe de casă şi, cel mai probabil, n-o să am acces la net.
pa!
* am computerul de la o vreme defekt (Scheiss windows, cred că trec pe linux, am găsit o variantă, o să mă mai informez)
* întrerup poemul, îl reiau peste vreo două săptămâni, nu mai am nici timp, nici inspiraţie, oricum nu cred că interesează pe nimeni.
* cel mai important: mâine plec în concediu undeva departe de casă şi, cel mai probabil, n-o să am acces la net.
pa!
21 septembrie 2009
Poem în fiecare zi (5)
1. ticăitul ceasului bătrânesc agăţat în cui
2. e primul lucru ce mă trezea dimineaţa în trapul cailor de pe asfalt
3. i-am reproşat deseori alergătura cu care mă purta prin vis acasă, acolo
4. unde aş fi crezut că nu mă mai aşteaptă nimeni, nici
5. blocul, nici rondul cu leagăne şi nisip, nici camera cu păpuşi, cărţi şi rechizite, poate nici măcar mama
6.
2. e primul lucru ce mă trezea dimineaţa în trapul cailor de pe asfalt
3. i-am reproşat deseori alergătura cu care mă purta prin vis acasă, acolo
4. unde aş fi crezut că nu mă mai aşteaptă nimeni, nici
5. blocul, nici rondul cu leagăne şi nisip, nici camera cu păpuşi, cărţi şi rechizite, poate nici măcar mama
6.
sertăraşe
poem în fiecare zi
Standort:
Ennepe-Ruhr-Kreis, Deutschland
20 septembrie 2009
Ce fac eu într-o duminică dup-amiază
în care, în loc să ies să mă relaxez în (poate) ultimul soare călduţ al acestui septembrie minunat, stau şi calc un munte de rufe strânse cu străşnicie şi generozitate până mi s-o face milă de ele. Iată că mi s-a făcut, dar nu pentru că stau ele acolo munte şi mă încurcă de fiecare dată când am nevoie de acces la dulap, ci fiindcă bate concedul la uşă şi trebuie să-mi pregătesc bagajul. Am atâtea mărunţişuri de făcut, pe care le-am tot amânat săptămâna asta, deşi am avut atâtea zile libere. Să mă ocup de colţişorul meu de grădină, ca să nu-l mai deranjeze vizual buruienile mele pe vecinul grădinar, să pregătesc nişte daruri, să nu uit de mărunţişuri pentru bagaj, să mai spăl diverse, să fac un gem din prunele pe care mi le-a dat doamna S, să mă duc la ziua mătuşii R ş.a.m.d.
De fapt, sporovăind (puţin şi pe sărite, printre rufele înşirate în toată încăperea, răcorindu-se la loc sau aşteptându-şi rândul la călcat) cu cineva din friends list, mi-am dat seama că noi de foarte multă vreme nu am mai vorbit lucruri serioase. Toate au fost tachinări, seducţie, luat peste picior, mici certuri, tăceri, vin, smochine, prăjituri, uneori doruri. Niciodată luat în serios. Greşesc, ştiu de ce evităm a lua un lucru în serios. El ne trezeşte şi doare. Asta e.
Şi aşa mi-am amintit de N. Pe N cred că l-am iubit. Dacă a te gândi la cineva, a te interesa de el, a ofta din când în când după el, a-l îmbrăţişa cald la orice întâlnire, a-i oferi porţia de masaj bine primită şi altele definesc cât de cât un sentiment oarecare de iubire. Pe N l-am cunoscut acum mulţi ani.
Tata cumpăra adeseori miere de la familia lui. Multă vreme e ca şi cum n-aş fi ştiut de el. Normal. Într-o zi ne-au vizitat la Bucureşti. Atunci ne-am cunoscut oficial. N se ducea la facultate, prima din multe altele pe care le-a început ulterior şi nu le-a mai terminat. Aveam 14 ani şi visam la tot ce zboară. Cu N şi sora lui A (şi ea mergea la facultate) ne-am împrietenit repede. Se mutaseră într-un apartament cu chirie destul de aproape în cartier. N-au stat multă vreme acolo. Ne vedeam relativ frecvent. Ne distram împreună. El era lipicios şi un pic sadic în acelaşi timp. Mă chinuia la propriu ca pe o păpuşă de cârpe cu care nu prea ai ce face, dar o iei în braţe. Ne scălâmbăiam şi ne băteam. Uneori îşi rătăcea mâna în părul meu şi-l ciufulea atât de seducător. Mă lua mai mereu peste picior. Câţiva ani buni numai aşa am ţinut-o. Am terminat liceul între timp şi am continuat cu facultatea. În semestrul doi am învăţat masajul. N adoră să se lase masat. Aşa că ori de câte ori mă "prindea" nu scăpam şi nici nu-l refuzam, fiindcă era subţirel, avea carnea moale şi, mai ales, îmi era drag.
Vara mergeam la ţară prin vacanţe. Era imposibil să nu ne vedem. Mergeam la bălăcit la râu, ieşeam la disco, eu rămâneam pe-acolo cu alţi prieteni, el dispărea cu diverse, eu oftam. Cred că din anumite puncte de vedere N a fost un neînţeles. Cel mai probabil niciuna dintre femeile pe care le-a cunoscut nu l-au înţeles, aşa cum nici maică-mea nu m-a înţeles când am ales să nu-i povestesc despre relaţiile mele cu diverşi băieţi. N se distra şi gata. La vita e bella.
În vara aceea când a aflat că sunt prin zonă, a luat instant maşina şi a venit să mă vadă. L-am întâmpinat radiind. M-a luat atât de cald în braţe, ca şi cum i-aş fi lipsit atât... M-a pus să-i fac masaj şi l-am întrebat ce-mi oferă în schimb. A zis ceva de genul lasă că vezi tu. Aceea e prima zi în care în sfârşit am vorbit ca de la egal la egal. Nu mai eram copila aia zăpăcită, crudă. M-a luat seara pe la el. Ai lui ne-au lăsat în pace, deşi nu închisesem uşa dormitorului. Ne-am sărutat întinşi de-a curmezişul pe patul acela bătrân de lemn spunându-ne diverse. Nu s-a mai întâmplat nimic altceva în seara aceea în afară de faptul că aş fi vrut să rămân la el peste noapte şi nu am îndrăznit, deşi cred că s-ar fi putut. Aşa că l-am rugat să mă ducă înapoi acasă. A doua zi îl aşteptam visătoare (apoi din ce în ce mai lipsită de speranţă) să revină, ceea ce nu s-a mai întâmplat. L-am revizitat ulterior şi nu mai era acelaşi. Renunţase. Întotdeauna a justificat că mai bine prieteni buni, decât amanţi, în felul ăsta nu stricăm nici relaţia dintre părinţii noştri. Mai târziu am realizat, totuşi, că afecţiunea, căldura, lipiciozitatea lui nu aveau nici-un scop, ci pur şi simplu erau, că motivele lui erau pure pretexte...
N s-a liniştit între timp. Are o familie frumoasă. Un prunc pe care-l iubeşte enorm. N ne-a vizitat anul trecut împreună cu tatăl său. Mi-au adus miere. Atunci mi-a arătat poze cu pruncul de care i se făcuse deja foarte dor.
De fapt, sporovăind (puţin şi pe sărite, printre rufele înşirate în toată încăperea, răcorindu-se la loc sau aşteptându-şi rândul la călcat) cu cineva din friends list, mi-am dat seama că noi de foarte multă vreme nu am mai vorbit lucruri serioase. Toate au fost tachinări, seducţie, luat peste picior, mici certuri, tăceri, vin, smochine, prăjituri, uneori doruri. Niciodată luat în serios. Greşesc, ştiu de ce evităm a lua un lucru în serios. El ne trezeşte şi doare. Asta e.
Şi aşa mi-am amintit de N. Pe N cred că l-am iubit. Dacă a te gândi la cineva, a te interesa de el, a ofta din când în când după el, a-l îmbrăţişa cald la orice întâlnire, a-i oferi porţia de masaj bine primită şi altele definesc cât de cât un sentiment oarecare de iubire. Pe N l-am cunoscut acum mulţi ani.
Tata cumpăra adeseori miere de la familia lui. Multă vreme e ca şi cum n-aş fi ştiut de el. Normal. Într-o zi ne-au vizitat la Bucureşti. Atunci ne-am cunoscut oficial. N se ducea la facultate, prima din multe altele pe care le-a început ulterior şi nu le-a mai terminat. Aveam 14 ani şi visam la tot ce zboară. Cu N şi sora lui A (şi ea mergea la facultate) ne-am împrietenit repede. Se mutaseră într-un apartament cu chirie destul de aproape în cartier. N-au stat multă vreme acolo. Ne vedeam relativ frecvent. Ne distram împreună. El era lipicios şi un pic sadic în acelaşi timp. Mă chinuia la propriu ca pe o păpuşă de cârpe cu care nu prea ai ce face, dar o iei în braţe. Ne scălâmbăiam şi ne băteam. Uneori îşi rătăcea mâna în părul meu şi-l ciufulea atât de seducător. Mă lua mai mereu peste picior. Câţiva ani buni numai aşa am ţinut-o. Am terminat liceul între timp şi am continuat cu facultatea. În semestrul doi am învăţat masajul. N adoră să se lase masat. Aşa că ori de câte ori mă "prindea" nu scăpam şi nici nu-l refuzam, fiindcă era subţirel, avea carnea moale şi, mai ales, îmi era drag.
Vara mergeam la ţară prin vacanţe. Era imposibil să nu ne vedem. Mergeam la bălăcit la râu, ieşeam la disco, eu rămâneam pe-acolo cu alţi prieteni, el dispărea cu diverse, eu oftam. Cred că din anumite puncte de vedere N a fost un neînţeles. Cel mai probabil niciuna dintre femeile pe care le-a cunoscut nu l-au înţeles, aşa cum nici maică-mea nu m-a înţeles când am ales să nu-i povestesc despre relaţiile mele cu diverşi băieţi. N se distra şi gata. La vita e bella.
În vara aceea când a aflat că sunt prin zonă, a luat instant maşina şi a venit să mă vadă. L-am întâmpinat radiind. M-a luat atât de cald în braţe, ca şi cum i-aş fi lipsit atât... M-a pus să-i fac masaj şi l-am întrebat ce-mi oferă în schimb. A zis ceva de genul lasă că vezi tu. Aceea e prima zi în care în sfârşit am vorbit ca de la egal la egal. Nu mai eram copila aia zăpăcită, crudă. M-a luat seara pe la el. Ai lui ne-au lăsat în pace, deşi nu închisesem uşa dormitorului. Ne-am sărutat întinşi de-a curmezişul pe patul acela bătrân de lemn spunându-ne diverse. Nu s-a mai întâmplat nimic altceva în seara aceea în afară de faptul că aş fi vrut să rămân la el peste noapte şi nu am îndrăznit, deşi cred că s-ar fi putut. Aşa că l-am rugat să mă ducă înapoi acasă. A doua zi îl aşteptam visătoare (apoi din ce în ce mai lipsită de speranţă) să revină, ceea ce nu s-a mai întâmplat. L-am revizitat ulterior şi nu mai era acelaşi. Renunţase. Întotdeauna a justificat că mai bine prieteni buni, decât amanţi, în felul ăsta nu stricăm nici relaţia dintre părinţii noştri. Mai târziu am realizat, totuşi, că afecţiunea, căldura, lipiciozitatea lui nu aveau nici-un scop, ci pur şi simplu erau, că motivele lui erau pure pretexte...
N s-a liniştit între timp. Are o familie frumoasă. Un prunc pe care-l iubeşte enorm. N ne-a vizitat anul trecut împreună cu tatăl său. Mi-au adus miere. Atunci mi-a arătat poze cu pruncul de care i se făcuse deja foarte dor.
sertăraşe
aterizate din trecut,
bel ami,
maruntisuri
Standort:
Ennepe-Ruhr-Kreis, Deutschland
Gărgăriţe
Bine ai venit pe lume, Maria (1 sept)!
Să nu uit de Nils, pe care l-am cunoscut ieri şi are 7 săptămâni deja. Iar Clemens are 8 luni chiar. Zuza! :O :D
Să nu uit de Nils, pe care l-am cunoscut ieri şi are 7 săptămâni deja. Iar Clemens are 8 luni chiar. Zuza! :O :D
Poem în fiecare zi (4)
1. ticăitul ceasului bătrânesc agăţat în cui
2. e primul lucru ce mă trezea dimineaţa în trapul cailor de pe asfalt
3. i-am reproşat deseori alergătura cu care mă purta prin vis acasă, acolo
4. unde aş fi crezut că nu mă mai aşteaptă nimeni,
5.
2. e primul lucru ce mă trezea dimineaţa în trapul cailor de pe asfalt
3. i-am reproşat deseori alergătura cu care mă purta prin vis acasă, acolo
4. unde aş fi crezut că nu mă mai aşteaptă nimeni,
5.
19 septembrie 2009
Poem în fiecare zi (3)
1. ticăitul ceasului bătrânesc agăţat în cui
2. e primul lucru ce mă trezea dimineaţa în trapul cailor de pe asfalt
3. i-am reproşat deseori alergătura cu care mă purta prin vis acasă, acolo
4.
2. e primul lucru ce mă trezea dimineaţa în trapul cailor de pe asfalt
3. i-am reproşat deseori alergătura cu care mă purta prin vis acasă, acolo
4.
18 septembrie 2009
Poem în fiecare zi (2)
1. ticăitul ceasului bătrânesc agăţat în cui
2. e primul lucru ce mă trezea dimineaţa în trapul cailor de pe asfalt
3.
2. e primul lucru ce mă trezea dimineaţa în trapul cailor de pe asfalt
3.
17 septembrie 2009
Poem în fiecare zi
1. ticăitul ceasului bătrânesc agăţat în cui
2.
2.
sertăraşe
creative,
poem în fiecare zi
Standort:
Ennepe-Ruhr-Kreis, Deutschland
16 septembrie 2009
Doruri şi idei
Mi-a venit o idee. Poate aşa reuşesc să mă reapuc de scris. Nu vreau să forţez nimic, ci doar să las timp "coacerii". Un vers în fiecare zi. Unul care să se adauge cu sens celui din ziua precedentă. Se va termina cand o să cred eu de cuviinţă. Dacă te tentează înainte să mă apuc eu, ai mână liberă. Fură-mi ideea.
15 septembrie 2009
14 septembrie 2009
Dobet Gnahoré
13 septembrie 2009
Pentru senzaţia de bunăstare
e musai bună prepararea unei prăjituri. Astăzi: prăjitură cu (diverse) nuci şi cremă de cioconugat.
Reţeta aici.
Reţeta aici.
Doză de narcisism
Sunt geloasă. Ce bine ştiu ei să se răsfeţe între ei, să lase în urmă gânduri calde, să-şi aducă-aminte unii de alţii în momentul potrivit. Mi se întâmplă rar, ca să nu comit păcatul zicând că niciodată. Mi-e ciudă uneori că sunt atât de departe. Nu ştiu, de altfel, ce-aş fi realizat în alte condiţii. Eu sunt eu şi gata.
10 septembrie 2009
Ende
Rememorez frecvent anumite clişee din trecut. Le voi purta cu mine până la sfârşit. Le voi retrăi în lumea mea cu aceeaşi intensitate. Aseară mă frământa un dor din-ăla puternic şi nu mi-o puteam spune decât mie.
Astăzi, Gott sei Dank, mă apucă ceea ce recunosc de la o poştă (şi sper să nu mă înşel) o stare de lehamite. Ceea ce-mi demonstrează că am exagerat destul. Lehamitea repară. Până atunci nu mai am chef de nimic.
Astăzi, Gott sei Dank, mă apucă ceea ce recunosc de la o poştă (şi sper să nu mă înşel) o stare de lehamite. Ceea ce-mi demonstrează că am exagerat destul. Lehamitea repară. Până atunci nu mai am chef de nimic.
08 septembrie 2009
Aoleu
sertăraşe
ciocane în cap
Standort:
Ennepe-Ruhr-Kreis, Deutschland
Cea mai frumoasă femeie din oraş
"Ne-am sărutat din nou.[...]Îi simţeam lacrimile. Părul ăla lung şi negru stătea în spatele meu ca un steag al morţii. Ne-am luat în braţe şi am făcut dragoste încet şi trist şi minunat."
Cum de îmi pare atât de familiar?
Cum de îmi pare atât de familiar?
...
Vine iar un moment din-acela. Am senzaţia că în tot ce am făcut şi am investit până acum iarăşi am exagerat. Nu ştiu dacă am făcut bine spunându-mă. Credeam, poate, că mă uşurez de o parte din povară. Uitasem că empatia nu mă ajută cu mare lucru. Am să tac. Altfel îmi tai creanga de sub picioare.
06 septembrie 2009
Despre doruri
Nu ştiu dacă e vreo abilitate de-a mea sau dacă sunt eu cam rece, însă ori de câte ori s-a pus problema dorului de-acasă, nu mi-a fost jenă să spun că "nu prea". Că nu-mi lipsesc decât anumite locuri, câteva persoane şi câteva obiceiuri legate de acestea. Că din fericire există internet şi telefon, ceea ce face distanţa dintre noi ceva mai scurtă, că am învăţat (şi nu ştiu să zic cum) să rezist şi să-mi văd de ale mele fără probleme. De fapt singura soluţie a fost să iau totul ca atare şi să trăiesc cu ea, pur şi simplu. Am acum propria gospodărie, propriile tabieturi, propriile activităţi fără de care nu pot.
Nu mică mi-a fost mirarea astăzi când, aşezându-mă (pe rând) lângă câţiva oameni dragi, am simţit nevoia de atingere, de luat pe cineva de mână. O mângâiere pe umeri, un pic de masaj sau o semiîmbrăţişare. Şi mă gândeam că momentan sigura persoană care se bucură de toate acestea e D. El îmi este cel mai apropiat. În afară de el nu (prea) mai am pe nimeni. Mă simt uneori extrem de singură chiar şi lângă el, chiar dacă nu el e neapărat cauza. Eu sunt aia. Îmi fac cu greu prieteni. M-am obişnuit singuratică. Cărţile, muzica, lumea mea de pe internet îmi sunt suficiente ca să-mi treacă timpul.
Şi voiam să zic: azi e una dintre zilele alea în care parcă mă trezesc dintr-un somn îndelungat ca şi cum aş coborî pe pământ după o interminabilă croazieră pe ocean. Mi se părea că ceva îmi lipseşte. Îmi amintesc că a trecut deja din nou o jumătate de an de când n-am mai fost pe-acasă, de când nu m-am mai întins în pat lângă maică-mea la "drăgălit" ca un copchil, că n-am mai îmbrăţişat-o de mult, că i-am lăsat pe toţi ceilalţi acolo departe cu grijile şi problemele lor, că prieteniile mele de-acolo s-au dus cam toate pe apa sâmbetei, chiar dacă fantomele lor încă îmi mai fac cu ochiul din friends list sub forma unor feţişoare galbene. Am deschis ochii din nou şi m-am mirat cât de mult pot rezista aşa, când eu de fapt mă gândesc foarte rar exclusiv la acest aspect şi mai ales nici nu fac caz, nu disper.
Le luam pe M sau pe R pe după umăr şi le mângâiam uşor cu podul palmei pe omoplaţi şi imi imaginam că ele sunt un fel de mama pentru mine, mai ales că ea mă ruga deseori să o masez pe spatele ei obosit. Ce păcat că ambientul nepotrivit (o vizită în comun la rude) şi doza de răceală din mine m-au determinat să nu exagerez cu gesturile acestea de afecţiune. M-ar fi apucat probabil plânsul, ceea ce nu las niciodată să se întâmple, nici măcar de una singură. Nu-mi place să mă văd astfel. Mă jenez de mine însămi.
Zilele astea m-a apucat aşa un dor de necuprins, indescriptibil, retrăiesc orice moment ca şi cum atunci ar fi (din nou) acum, salteaua din fostul birou al lui frate-miu, cele două ore rămase în care n-am mai putut să pun geană pe geană, în care am tremurat vizibil de emoţie aşteptând să plec, liniştea din trenul cu canapele verzi şi câmpurile pustii cu stâlpi extrem de mici şi subţiri deplasându-se o dată cu noi acolo în orizont, cei doi-trei paporniţaşi cu căciuli de miel depăşiţi de tehnologie, gara aceea mică, cursul lin al apei, vântul tăios, saramura caldă, taxiul cu muzici şi câte şi mai câte.
Oamenii pe-aici nu prea au cultul morţilor lor. A îngriji un mormânt nu are în genere decât raţiuni pur estetice. Pentru asta s-au înfiinţat chiar posturi de grădinari de cimitir. Munca lor e artă. I şi H, bunicii lui D, se bucură din când în când de-o cană cu apă în timp de uscăciune. Nu prea-i mai vizitează nimeni. Nu ştiu dacă e aiurea. Ai murit, trupul tău e cenuşă, e una cu pământul, ce sens mai are existenţa unui mormânt atâta timp cât rămâi amintire? Fiindcă de fapt doar ea te mai poate însoţi.
Nu mică mi-a fost mirarea astăzi când, aşezându-mă (pe rând) lângă câţiva oameni dragi, am simţit nevoia de atingere, de luat pe cineva de mână. O mângâiere pe umeri, un pic de masaj sau o semiîmbrăţişare. Şi mă gândeam că momentan sigura persoană care se bucură de toate acestea e D. El îmi este cel mai apropiat. În afară de el nu (prea) mai am pe nimeni. Mă simt uneori extrem de singură chiar şi lângă el, chiar dacă nu el e neapărat cauza. Eu sunt aia. Îmi fac cu greu prieteni. M-am obişnuit singuratică. Cărţile, muzica, lumea mea de pe internet îmi sunt suficiente ca să-mi treacă timpul.
Şi voiam să zic: azi e una dintre zilele alea în care parcă mă trezesc dintr-un somn îndelungat ca şi cum aş coborî pe pământ după o interminabilă croazieră pe ocean. Mi se părea că ceva îmi lipseşte. Îmi amintesc că a trecut deja din nou o jumătate de an de când n-am mai fost pe-acasă, de când nu m-am mai întins în pat lângă maică-mea la "drăgălit" ca un copchil, că n-am mai îmbrăţişat-o de mult, că i-am lăsat pe toţi ceilalţi acolo departe cu grijile şi problemele lor, că prieteniile mele de-acolo s-au dus cam toate pe apa sâmbetei, chiar dacă fantomele lor încă îmi mai fac cu ochiul din friends list sub forma unor feţişoare galbene. Am deschis ochii din nou şi m-am mirat cât de mult pot rezista aşa, când eu de fapt mă gândesc foarte rar exclusiv la acest aspect şi mai ales nici nu fac caz, nu disper.
Le luam pe M sau pe R pe după umăr şi le mângâiam uşor cu podul palmei pe omoplaţi şi imi imaginam că ele sunt un fel de mama pentru mine, mai ales că ea mă ruga deseori să o masez pe spatele ei obosit. Ce păcat că ambientul nepotrivit (o vizită în comun la rude) şi doza de răceală din mine m-au determinat să nu exagerez cu gesturile acestea de afecţiune. M-ar fi apucat probabil plânsul, ceea ce nu las niciodată să se întâmple, nici măcar de una singură. Nu-mi place să mă văd astfel. Mă jenez de mine însămi.
Zilele astea m-a apucat aşa un dor de necuprins, indescriptibil, retrăiesc orice moment ca şi cum atunci ar fi (din nou) acum, salteaua din fostul birou al lui frate-miu, cele două ore rămase în care n-am mai putut să pun geană pe geană, în care am tremurat vizibil de emoţie aşteptând să plec, liniştea din trenul cu canapele verzi şi câmpurile pustii cu stâlpi extrem de mici şi subţiri deplasându-se o dată cu noi acolo în orizont, cei doi-trei paporniţaşi cu căciuli de miel depăşiţi de tehnologie, gara aceea mică, cursul lin al apei, vântul tăios, saramura caldă, taxiul cu muzici şi câte şi mai câte.
Oamenii pe-aici nu prea au cultul morţilor lor. A îngriji un mormânt nu are în genere decât raţiuni pur estetice. Pentru asta s-au înfiinţat chiar posturi de grădinari de cimitir. Munca lor e artă. I şi H, bunicii lui D, se bucură din când în când de-o cană cu apă în timp de uscăciune. Nu prea-i mai vizitează nimeni. Nu ştiu dacă e aiurea. Ai murit, trupul tău e cenuşă, e una cu pământul, ce sens mai are existenţa unui mormânt atâta timp cât rămâi amintire? Fiindcă de fapt doar ea te mai poate însoţi.
sertăraşe
aiureli,
aterizate din trecut,
maruntisuri
Standort:
Ennepe-Ruhr-Kreis, Deutschland
04 septembrie 2009
Ce mai fac
Extrem de plictisitor:
* ieri şi azi am frecat ţiparul pe net (a se citi: bloguri, muzici, chestii)
* dacă nu mai intervin schimbări în program, luna asta am mai puţine zile de lucru
* vine concediul
* mama a descoperit fwd-urile cu power-point
* mâine mă duc la serviciu
* ieri şi azi am frecat ţiparul pe net (a se citi: bloguri, muzici, chestii)
* dacă nu mai intervin schimbări în program, luna asta am mai puţine zile de lucru
* vine concediul
* mama a descoperit fwd-urile cu power-point
* mâine mă duc la serviciu
26 august 2009
Leapşă cu cărţi
de la Sorin
1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamăgit în dragoste?
Fiindcă mă ştiu pe mine că nu (prea) citesc când sunt dezamăgită, i-aş recomanda oricărui dezamăgit să se apuce de plivitul unei grădini sau orice altceva de genul.
2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului/iubitei?
Toate cărţile pe care le citesc eu. De altfel i-am şi cumpărat băiatului câteva. În germană, desigur.
3. Ce carte ai recomanda şi de ce celei mai bune prietene?
Cea mai bună prietenă nu există.
4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani?
Basme, că are el timp şi de Heri Potăr.
5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare călător/aventurier?
N-are timp de ea. Trebuie să pozeze firul ierbii.
6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut?
Habar n-am.
7. Ce carte ai recomanda unei persoane care nu iubeşte lectura?
Ceva lejer, telenovelistic, "Umbra Vântului" de C.L. Zafón
8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia cu “nasul pe sus”?
"Elogiul nebuniei sau cuvântare spre lauda prostiei."
9. Ce carte ai recomanda celui care e primul în blogroll?
O carte sofisticată.
10. Ce carte ai recomanda unui care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?
Băi, acum chiar nu ştiu.
Leapşa la Moshu, Costel, Fata cu mănuşi portocalii.
1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamăgit în dragoste?
Fiindcă mă ştiu pe mine că nu (prea) citesc când sunt dezamăgită, i-aş recomanda oricărui dezamăgit să se apuce de plivitul unei grădini sau orice altceva de genul.
2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului/iubitei?
Toate cărţile pe care le citesc eu. De altfel i-am şi cumpărat băiatului câteva. În germană, desigur.
3. Ce carte ai recomanda şi de ce celei mai bune prietene?
Cea mai bună prietenă nu există.
4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani?
Basme, că are el timp şi de Heri Potăr.
5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare călător/aventurier?
N-are timp de ea. Trebuie să pozeze firul ierbii.
6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut?
Habar n-am.
7. Ce carte ai recomanda unei persoane care nu iubeşte lectura?
Ceva lejer, telenovelistic, "Umbra Vântului" de C.L. Zafón
8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia cu “nasul pe sus”?
"Elogiul nebuniei sau cuvântare spre lauda prostiei."
9. Ce carte ai recomanda celui care e primul în blogroll?
O carte sofisticată.
10. Ce carte ai recomanda unui care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?
Băi, acum chiar nu ştiu.
Leapşa la Moshu, Costel, Fata cu mănuşi portocalii.
25 august 2009
25 august
Citesc cu mare interes cartea lui Gheorghe Florescu. Mai am puţin şi o termin. În confesiunile lui regăsesc "farmecul" Bucureştilor de altă dată, cu toate că îmi amintesc prea puţin din epoca în care am trăit, cea mai săracă dintre toate. Ce păcat că sunt prea puţin informată, sinceră să fiu, nici nu manifestasem vreun interes prea mare pentru istoria şi politica şi geografia Bucureştiului din secolul trecut. Dar mă provoacă, mai ales şi pentru că am început de ceva timp să colecţionez în acest sens tot felul de imagini vechi cu străzi şi clădiri dispărute sau transformate. Domnul Florescu dezvăluie cu precizie, cu o memorie de elefant aş spune, toate dedesubturile comerţului din acea perioadă, cum şi-au îndestulat teşcherelele securiştii de atunci, democraţii de astăzi, cum funcţiona totul pe sistem de relaţii şi pile, corupţie, câte aranjamente, cum se mâncau între ei, în fine. Fiecare aşa-zis personaj are în carte o mică fişă personală, cine era mama, cine era tata, câţi fraţi avea, de unde venea, cu ce s-a ocupat în viaţă înainte de a fi ajuns acolo unde era. Lăsând cartea la o parte, era o modă, cred, pe vremurile alea să se ştie dacă ai origini nobile, dacă părinţii tăi sunt intelectuali sau simpli ţărani. În funcţie de asta se stabileau interesele.
Vecina noastră de la etajul trei, care s-a prăpădit acum câţiva ani, locuise într-o casă dărâmată de comunişti undeva cam unde este acum Piaţa Norilor (sau Banca Ţiriac) în Tineretului. A fost repartizată în noul bloc de pe strada Piscului, cel de-o vârstă cu mine, aşa cum spunea o altă vecină. Nu ştiu cum arăta strada înainte, îmi amintesc nişte şantiere, nişte case vechi, într-adevăr, care au dispărut treptat, cu excepţia a câteva. Într-una dintre ele, aia de lângă biserică, se pare că fusese stabilimentul unor evenimente culturale locale. Vizavi de biserică mai supravieţuise până în '89 clădirea din cărămidă roşie a unei tăbăcării. Pe aceea mi-o amintesc cel mai mult, fiindcă pe ruinele ei înzăpezite încă ne mai jucam înainte să cadă regimul. Pe locul ei au ridicat un părculeţ, şi ăla o epocă în viaţa mea.
Vecina de la trei nu avusese copii, dar au rămas totuşi două nepoate pe care le şi botezase, fiicele surorii ei căsătorite cu un om cu funcţie înaltă în Partid. Multă vreme credeam că aceste două fete nu se vor căsători niciodată. Îşi iubeau enorm părinţii, ba chiar s-au chinuit ani de zile cu tatăl muribund, transformat de Alzheimer în terorist, aşa că nu ieşeau din cuvântul lor. Una dintre ele, cea mare, prea puţin cochetă, cu un aer uşor masculinizat à la Jana Gheorghiu aşa, îşi găsise la un moment dat un prieten. Nu ştiu dacă intenţiona să se mărite, însă la replica tatălui său cum că "nu e nici măcar director?" a renunţat instant la tipul respectiv şi nici nu (cred că) şi-a mai găsit vreodată pe altcineva. Cea mică se apropia cu paşi siguri de vârsta de 50 de ani. De bine de rău, în ultimii ani de boală ai tatălui a emigrat (iniţial a primit un job temporar) în Germania şi şi-a găsit iubitul acolo. N-am dat încă de ea, fiindcă n-am reuşit să-i aflu adresa. Iarăşi în fine.
Eram eu (acum vreo 10 ani) aşa într-o perioadă ca de tristă amintire, un fel de răţuşca cea urâtă de care nu se lipea nimic şi care visa într-una la T, marea ei iubire platonică. Şi mă trezesc chiar cu cineva din familia lui T, o consăteacă de-a lu mama, rămasă cam pe timpurile alea, o învăţătoare versată, dar de o mediocritate pregnantă, zic mă trezesc că vine într-o zi şi zice: Cristinaaa, ţi-am găsit, maaamă, un baiaaat, nota zece, student ca tine, e la drept, maică-sa lucrează la poştă, taică-su ... (nu mai ştiu ce făcea, tot o funcţie din-asta ceauşistă, cred), hai să te întâlnesc cu el să vă cunoaşteţi. Mai mult de gura ei (şi cu T mereu în cap) ne-am întâlnit într-o staţie de autobuz, ne-am dus apoi la şcoala unde lucra ea, ne-a dus şi ne-a lăsat singuri într-o clasă goală (era ori sâmbătă, ori vacanţă) ca să stăm de vorbă. Conform aşteptărilor mele, impresia mea era invers proporţională cu excesul de zel al învăţătoarei. Era un tip care nu-mi spunea nimic. Nici la propriu, nici la figurat. Vorbeam singură cu pereţii, el era probabil unul dintre ei, mă simţeam cu mult deasupra lui, simţeam că mă epuizez spunând atâtea despre mine. Ca să fac conversaţie, să salvez ceva. Am mai avut eu tăceri din-astea penibile la telefon când după salut moare conversaţia. Dacă aş fi tăcut nu cred că aş fi rezolvat mare lucru. În fine, pe T oricum nu aş fi putut să-l uit, dar mă obseda în zilele acelea, aşa că mă simţeam extrem uşurată că omuleţul nevinovat, timid şi şters din faţa mea nu mă impresionează cu absolut nimic.
PS - Mulţumesc domnule Florescu! Ce coincidenţă, tocmai când căutam linkul cărţuliei, primesc instant pe mail o invitaţie la cafeneaua domniei voastre.
Vecina noastră de la etajul trei, care s-a prăpădit acum câţiva ani, locuise într-o casă dărâmată de comunişti undeva cam unde este acum Piaţa Norilor (sau Banca Ţiriac) în Tineretului. A fost repartizată în noul bloc de pe strada Piscului, cel de-o vârstă cu mine, aşa cum spunea o altă vecină. Nu ştiu cum arăta strada înainte, îmi amintesc nişte şantiere, nişte case vechi, într-adevăr, care au dispărut treptat, cu excepţia a câteva. Într-una dintre ele, aia de lângă biserică, se pare că fusese stabilimentul unor evenimente culturale locale. Vizavi de biserică mai supravieţuise până în '89 clădirea din cărămidă roşie a unei tăbăcării. Pe aceea mi-o amintesc cel mai mult, fiindcă pe ruinele ei înzăpezite încă ne mai jucam înainte să cadă regimul. Pe locul ei au ridicat un părculeţ, şi ăla o epocă în viaţa mea.
Vecina de la trei nu avusese copii, dar au rămas totuşi două nepoate pe care le şi botezase, fiicele surorii ei căsătorite cu un om cu funcţie înaltă în Partid. Multă vreme credeam că aceste două fete nu se vor căsători niciodată. Îşi iubeau enorm părinţii, ba chiar s-au chinuit ani de zile cu tatăl muribund, transformat de Alzheimer în terorist, aşa că nu ieşeau din cuvântul lor. Una dintre ele, cea mare, prea puţin cochetă, cu un aer uşor masculinizat à la Jana Gheorghiu aşa, îşi găsise la un moment dat un prieten. Nu ştiu dacă intenţiona să se mărite, însă la replica tatălui său cum că "nu e nici măcar director?" a renunţat instant la tipul respectiv şi nici nu (cred că) şi-a mai găsit vreodată pe altcineva. Cea mică se apropia cu paşi siguri de vârsta de 50 de ani. De bine de rău, în ultimii ani de boală ai tatălui a emigrat (iniţial a primit un job temporar) în Germania şi şi-a găsit iubitul acolo. N-am dat încă de ea, fiindcă n-am reuşit să-i aflu adresa. Iarăşi în fine.
Eram eu (acum vreo 10 ani) aşa într-o perioadă ca de tristă amintire, un fel de răţuşca cea urâtă de care nu se lipea nimic şi care visa într-una la T, marea ei iubire platonică. Şi mă trezesc chiar cu cineva din familia lui T, o consăteacă de-a lu mama, rămasă cam pe timpurile alea, o învăţătoare versată, dar de o mediocritate pregnantă, zic mă trezesc că vine într-o zi şi zice: Cristinaaa, ţi-am găsit, maaamă, un baiaaat, nota zece, student ca tine, e la drept, maică-sa lucrează la poştă, taică-su ... (nu mai ştiu ce făcea, tot o funcţie din-asta ceauşistă, cred), hai să te întâlnesc cu el să vă cunoaşteţi. Mai mult de gura ei (şi cu T mereu în cap) ne-am întâlnit într-o staţie de autobuz, ne-am dus apoi la şcoala unde lucra ea, ne-a dus şi ne-a lăsat singuri într-o clasă goală (era ori sâmbătă, ori vacanţă) ca să stăm de vorbă. Conform aşteptărilor mele, impresia mea era invers proporţională cu excesul de zel al învăţătoarei. Era un tip care nu-mi spunea nimic. Nici la propriu, nici la figurat. Vorbeam singură cu pereţii, el era probabil unul dintre ei, mă simţeam cu mult deasupra lui, simţeam că mă epuizez spunând atâtea despre mine. Ca să fac conversaţie, să salvez ceva. Am mai avut eu tăceri din-astea penibile la telefon când după salut moare conversaţia. Dacă aş fi tăcut nu cred că aş fi rezolvat mare lucru. În fine, pe T oricum nu aş fi putut să-l uit, dar mă obseda în zilele acelea, aşa că mă simţeam extrem uşurată că omuleţul nevinovat, timid şi şters din faţa mea nu mă impresionează cu absolut nimic.
PS - Mulţumesc domnule Florescu! Ce coincidenţă, tocmai când căutam linkul cărţuliei, primesc instant pe mail o invitaţie la cafeneaua domniei voastre.
sertăraşe
aterizate din trecut,
carticele
Standort:
Ennepe-Ruhr-Kreis, Deutschland
23 august 2009
Duminică
Un lucru cert: ştie el Dumnezeu de ce a pus a şaptea zi în săptămână în care să nu facă nimic. Ce corvoadă o fi avut el cu împrăştiatul stelelor pe cer, cu turnatul apei în oceane şi tot aşa... Odihna era deci musai.
Şi zic şi eu: ce bine, altfel aş fi înnebunit cu atâţia idioţi. Spuneam deunăzi că iubesc. Nu e departe de adevăr. Dar îi număr pe degete pe acei fericiţi. Restul mă scot cu toţii din sărite. Evident în anumite contexte, alea în care grobianismul lor şi spiritul de turmă sunt în floare. Fără ei ar fi totuşi prea fad. Sunt aceleaşi fiinţe nevinovate care au nevoie de ajutor şi pe care eu îl ofer, săritoare şi cu dragă inimă. Aceleaşi fiinţe după care aş plânge dacă m-aş gândi cât chin e pe capul lor. Când îi văd însă cât de animale sunt, nespălaţi şi prost crescuţi, nu mai am milă cu ei. În fine... Ieri îmi venea să urlu la propriu, noroc că ştiu să mă abţin, însă în filmul meu urletul era cât o gură de şarpe când înghite un iepure.
Iar suntem cam puţine în magazin şi e lege: tocmai atunci când n-avem oameni e cel mai mult de muncă. Lipsa de experienţă a colegelor mele sau prostia lor dă ordinea lucrurilor peste cap, Frau M face ce face de capul ei lăsând priorităţile de-o parte, ne aglomerează inutil. Pe scurt: mai avem marfă în magazin (lucruri nepuse pe umeraş, mai avem nişte reduceri de efectuat, de mutat şi de rearanjat de pe urma lor, de efectuat şi de trimis raportul pentru inventar, de făcut ordine, de mutat în permanenţă lucruri de pe un suport pe altul sau de pe o masă pe alta, apoi vine din nou marfă (livrată o dată pe săptămână). Acum ştiu, primăvara şi toamna, când avem reduceri în masă şi vine marfa pentru noul sezon e foarte mult de lucru. Griji multe şi mărunte plus neplăcerile (şi nu "necazuri" cum le-am numit eu aseară din lipsă de chef de căutat nuanţa corectă) cu clienţii îmi pun nervii în tensiune.
Astăzi plănuiam să mă trezesc la prânz.
8 şi jumătate, iar soarele bătea generos în geam. D s-a dus să cumpere chifluţe şi am hotărât să frühstückăm în grădină. E atât de plăcut să muşti din chifla cu gem de soc (care, apropos, mi-a ieşit atât de bun, o senzaţie, am pus reţetă aici) în timp ce scoţi tălpile din papuci şi le sprijini pe muşchiul moale şi umed de rouă, în timp ce o pasăre necunoscută suspină un pic mai încolo pe gard sau o libelulă zboară printre frunzele de sfeclă ale lui Herr Brenni, în timp ce două trei viespi dau târcoale cănii de ceai îndulcit cu miere.
Mă tentează să ies cu şevaletul, n-am mai pictat de mult şi mi-e dor, însă nu prea am chef de martori (exemplu: vecinul grătărar de dedesubt după ce-şi vede cursa de formula 1), procesul creaţiei mele este (relativ) intim.
Apropos, am nişte pânze de care aş vrea să scap. Mă gândeam să le dăruiesc cuiva. Sunt pictate cu stângăcie, cu lipsă de experienţă. Nu le-aş arunca. Cel mult le-aş repicta. Adică le-aş acoperi cu altceva. Ca un palimpsest.
Şi zic şi eu: ce bine, altfel aş fi înnebunit cu atâţia idioţi. Spuneam deunăzi că iubesc. Nu e departe de adevăr. Dar îi număr pe degete pe acei fericiţi. Restul mă scot cu toţii din sărite. Evident în anumite contexte, alea în care grobianismul lor şi spiritul de turmă sunt în floare. Fără ei ar fi totuşi prea fad. Sunt aceleaşi fiinţe nevinovate care au nevoie de ajutor şi pe care eu îl ofer, săritoare şi cu dragă inimă. Aceleaşi fiinţe după care aş plânge dacă m-aş gândi cât chin e pe capul lor. Când îi văd însă cât de animale sunt, nespălaţi şi prost crescuţi, nu mai am milă cu ei. În fine... Ieri îmi venea să urlu la propriu, noroc că ştiu să mă abţin, însă în filmul meu urletul era cât o gură de şarpe când înghite un iepure.
Iar suntem cam puţine în magazin şi e lege: tocmai atunci când n-avem oameni e cel mai mult de muncă. Lipsa de experienţă a colegelor mele sau prostia lor dă ordinea lucrurilor peste cap, Frau M face ce face de capul ei lăsând priorităţile de-o parte, ne aglomerează inutil. Pe scurt: mai avem marfă în magazin (lucruri nepuse pe umeraş, mai avem nişte reduceri de efectuat, de mutat şi de rearanjat de pe urma lor, de efectuat şi de trimis raportul pentru inventar, de făcut ordine, de mutat în permanenţă lucruri de pe un suport pe altul sau de pe o masă pe alta, apoi vine din nou marfă (livrată o dată pe săptămână). Acum ştiu, primăvara şi toamna, când avem reduceri în masă şi vine marfa pentru noul sezon e foarte mult de lucru. Griji multe şi mărunte plus neplăcerile (şi nu "necazuri" cum le-am numit eu aseară din lipsă de chef de căutat nuanţa corectă) cu clienţii îmi pun nervii în tensiune.
Astăzi plănuiam să mă trezesc la prânz.
8 şi jumătate, iar soarele bătea generos în geam. D s-a dus să cumpere chifluţe şi am hotărât să frühstückăm în grădină. E atât de plăcut să muşti din chifla cu gem de soc (care, apropos, mi-a ieşit atât de bun, o senzaţie, am pus reţetă aici) în timp ce scoţi tălpile din papuci şi le sprijini pe muşchiul moale şi umed de rouă, în timp ce o pasăre necunoscută suspină un pic mai încolo pe gard sau o libelulă zboară printre frunzele de sfeclă ale lui Herr Brenni, în timp ce două trei viespi dau târcoale cănii de ceai îndulcit cu miere.
Mă tentează să ies cu şevaletul, n-am mai pictat de mult şi mi-e dor, însă nu prea am chef de martori (exemplu: vecinul grătărar de dedesubt după ce-şi vede cursa de formula 1), procesul creaţiei mele este (relativ) intim.
Apropos, am nişte pânze de care aş vrea să scap. Mă gândeam să le dăruiesc cuiva. Sunt pictate cu stângăcie, cu lipsă de experienţă. Nu le-aş arunca. Cel mult le-aş repicta. Adică le-aş acoperi cu altceva. Ca un palimpsest.
Dacă e cineva interesat, să-mi dea de veste!
sertăraşe
ciocane în cap,
maruntisuri
Standort:
Ennepe-Ruhr-Kreis, Deutschland
22 august 2009
Loc de dat cu capul
(Aici intră un urlet ca din gură de şarpe.)
Mulţumesc pentru înţelegere!
Mulţumesc pentru înţelegere!
15 august 2009
Bloguri de aur
Am primit acest trofeu de la Alma şi îi mulţumesc, mă simt onorată, deşi nu merit. Îl ofer şi eu mai departe tuturor celor din blogroll.
14 august 2009
Gut für die Seele
Cum am ajuns ieri acasă, tocmai ce-mi cumpărasem nişte verdeaţă pentru o supă. Aveam nişte (sper să scriu corect cum se pronunţă pe la unii) Herrgottspscheisserle, adică Maultaschen (un fel de colţunaşi din aluat în care şvabii ascund (şi) carne în timpul postului) care riscau să se învechească în frigider. Aşa că am pus iar de-o supă de diverse, dar mai ales cu măcriş, că şi-aşa se îngălbenea el în oala de pământ dintre buruieni de-afară. Nu înainte de a ieşi să-l culeg. De fiecare dată trag un rânjet până la urechi când mai descopăr câte-o căpşună grasă, roşie, murdară de pământ şi neatinsă de melci. Pe care o mănânc instant. Şi uite, aaaaa, mi-au înflorit gălbenenele, culeg o mână de flori pentru producţia de ceai, dalia e plină în continuare, câmpul de maci începe să se petreacă. Ştiam că socul are fructele în pârg şi mă hotărăsc instant să le culeg, măcar până acolo unde ajung. Uite şi nişte fire de leuştean aproape galbene deja, astea cum au aterizat aici sub pom? Am rupt şi din ele ceva. Aseară după supă, dă-i şi apucă-te să cureţi boabele de soc. Mănunchi cu mănunchi. Mi-am pus nişte muzici. Mai o sporovăială cu D la curăţat de bobiţe. Ce bine sună Nina Simone seara în linişte. Ştiam că se face târziu. Aproape de miezul nopţii am fost gata. Am strâns 2700g de bobiţe de soc din care vreau să mai fac o marmeladă. Tot una din combinaţiile mele neobişnuite. Şi tot sporovăind cu D, dintr-una într-alta mi-aduc aminte de şefa mea care momentan nu trece printr-o perioadă prea bună. Nu vrea să spună de ce. Eu bănuiesc. Nemţii numesc asta Liebeskummer (grijă din iubire). O cunosc, o simt. Şi empatizez aşa mult cu ea, mi se rupe sufletul. Şi îi spun lui D: Ce te costă să iubeşti pe cineva în adevăratul sens al cuvântului? Nu te obligă nimeni să-i iubeşti pe toţi. Dar dacă ai pe cine iubi, de ce n-ai face-o? E vorba de iubirea aceea caldă, sinceră, fără pic de egoism, ba dimpotrivă: generoasă, dezinteresată, care nu te oboseşte ca o patimă, ci face bine sufletului tău, te împlineşte chiar pe tine, te face să simţi că pluteşti.
Nu ştiu dacă mi se întoarce, că de iubit, sigur iubesc pe cineva, însă mă uimea azi de dimineaţă grija fiecărei persoane de-a-mi ura însănătoşire grabnică după ce mă vedea cu gâtul strâmb de durere. M-am trezit peste noapte şi, tresărind din oarecare griji inutile (fiincă uneori îmi fac griji inclusiv în somn) mi-am încordat brusc coloana. De aceea, câteva zile stau călare pe Voltaren, cel mai mare tub din farmacie pe care am putut să-l cumpăr.
Nu ştiu dacă mi se întoarce, că de iubit, sigur iubesc pe cineva, însă mă uimea azi de dimineaţă grija fiecărei persoane de-a-mi ura însănătoşire grabnică după ce mă vedea cu gâtul strâmb de durere. M-am trezit peste noapte şi, tresărind din oarecare griji inutile (fiincă uneori îmi fac griji inclusiv în somn) mi-am încordat brusc coloana. De aceea, câteva zile stau călare pe Voltaren, cel mai mare tub din farmacie pe care am putut să-l cumpăr.
sertăraşe
maruntisuri,
pareri
Standort:
Ennepe-Ruhr-Kreis, Deutschland
09 august 2009
Chestii mărunte
Era să fac un stop când să constat că noul nostru hard extern nu se conectează la sursă. De fapt noi intrăm din nou încet, încet în era denumită de mine tractor, mai pe înţelesul tău evul mediu / sapă de lemn / epoca de piatră / etc (sper să mă şi opresc). Măgăoaia îmbătrâneşte, are spatele cocârjat, se mişcă greu. La mine în casă încă mă împiedic de cabluri, în pivniţă stă (deja de o lună) un munte greu de saci cu moloz şi cărămizi de care D ar fi vrut să scape cât mai ieftin posibil , adică gratis, până şi-a dat seama că e aproape imposibil (doar n-o să îi aruncăm la marginea oraşului în pădure, ce nesimţire), iar dacă n-ar fi, ne-ar mai sta câţiva ani în drum (c-aşa e la noi, n-au vechimea necesară, zice mama). De-o lună, în afară de a strânge diverse materiale, nu am mai făcut nimic. Nici că am avea vreun motiv de grabă. Judecând la rece, pe mine mă depăşeşte întreaga situaţie, în ciuda faptului că mă visez realizând o capodoperă din mozaic, faianţă şi gresie pe pereţii băii. Cu propriile puteri n-am pus niciodată faianţă, nici laminat, nici tapet, nimic. Visez la un lap. cu wireless pe care să-l duc cu mine în grădină, să-l car cu mine prin trenuri, să-l ţin în bucătărie pe masă lângă un cănoi de cacao cu lapte, visez la un minibar cu coctailuri şi maşină de îngheţată, la cămara plină de dulceţuri fierte în propriile oale din care să dăruiesc sau să trimit celor dragi, eh...
Sărbătorirea zilelor de naştere ale fiecărui membru, are de la o familie la alta mereu aceleaşi tipicuri: în general cam acelaşi meniu, aceiaşi invitaţi, invitaţii se aşează mereu în acelaşi loc, pot să spun cu ochii închişi unde stă Renate sau ce se pune pe masă după ce s-a terminat cafeaua cu prăjituri (la unii apar chips-urile, flipsurile şi alunele, la alţii apar praline). Muzică nu cântă nicăieri, ar fi inutil, sporovăiala acoperă totul, mărunţişuri, nu se dansează, habar n-am, dar mă plictisesc tot mai devreme.
Ne îndreptam grăbiţi spre casă lăsând în urmă ultimele acorduri de "nothing else matters", întunericul şi liniştea de pe străzi duc până la noi trilurile recitalului din piaţă. Ne îndepărtăm, totul se aude tot mai încet, se pierde, îmi las capul uşor pe spate şi mă concentrez în postura asta la muzică. Cei din piaţă se bâţâiau, eu introspectam, reflectam la fericirea mea. E acolo înăuntru, o ştiu, o recunosc. E un animal, o felină cel mai probabil. Uneori se pune covrig pe picioarele mele, alteori mă prinde cu ghearele scoase atunci când o scarpin pe burtă. O port cu mine până o să dispar.
Sărbătorirea zilelor de naştere ale fiecărui membru, are de la o familie la alta mereu aceleaşi tipicuri: în general cam acelaşi meniu, aceiaşi invitaţi, invitaţii se aşează mereu în acelaşi loc, pot să spun cu ochii închişi unde stă Renate sau ce se pune pe masă după ce s-a terminat cafeaua cu prăjituri (la unii apar chips-urile, flipsurile şi alunele, la alţii apar praline). Muzică nu cântă nicăieri, ar fi inutil, sporovăiala acoperă totul, mărunţişuri, nu se dansează, habar n-am, dar mă plictisesc tot mai devreme.
Ne îndreptam grăbiţi spre casă lăsând în urmă ultimele acorduri de "nothing else matters", întunericul şi liniştea de pe străzi duc până la noi trilurile recitalului din piaţă. Ne îndepărtăm, totul se aude tot mai încet, se pierde, îmi las capul uşor pe spate şi mă concentrez în postura asta la muzică. Cei din piaţă se bâţâiau, eu introspectam, reflectam la fericirea mea. E acolo înăuntru, o ştiu, o recunosc. E un animal, o felină cel mai probabil. Uneori se pune covrig pe picioarele mele, alteori mă prinde cu ghearele scoase atunci când o scarpin pe burtă. O port cu mine până o să dispar.
sertăraşe
aiureli,
maruntisuri
Standort:
Ennepe-Ruhr-Kreis, Deutschland
08 august 2009
Eşarfă în dar
Există lucruri pe care le fac cu voie sau fără voie şi despre care aş prefera să nu bat câmpii. Există acţiuni prin intermediul cărora mă împart şi mă împlinesc pe mine însămi. Nu o fac neapărat pentru feed-backul pozitiv al acestora, dar nu poate decât să mă bucure, deşi la urma urmei ele nu sunt decât nişte mărunţişuri. Prin ele mă simt mai vie.
Aş putea, în schimb, să povestesc la nesfârşit despre aventurile mele prin magazin. Am o sursă inepuizabilă de specimene care ne vizitează. Tind să generalizez şi să le aşez în categorii. N-am terminat cu ele atunci când m-am apucat să le descriu acum ceva timp. Îi iubesc pe nespălaţi, aşa numiţii beneficiari de Hartz 4 (adică şomerii, ăia care freacă menta pe-acasă din diverse motive pe banii plătitorilor de impozite ca mine şi le convine) care au mulţi copii, care vin să scormonească soldurile şi îmi put la propriu la casă, îi iubesc pe senilii demenţi evadaţi de la Altenheim între orele de masă, plictisiţi de rutină şi refuzând păcăleala cu somnul de la amiază, îi iubesc pe copiii care aleargă pe culoare şi flitzăie, neglijaţi de părinţi, mingiile din spate, dar mai ales îi iubesc pe clienţii care vin în ultimele dooj de minute înainte de închidere. Cu excepţia celor care chiar au nevoie urgentă de ceva în ultimul moment, ceea se întâmplă foarte rar, oamenii aceştia chiar n-au ce face acasă. Se satură la masa de seară şi îşi scot burţile la plimbare. Nu caută nimic deosebit, ci doar ne încurcă pe noi, fiindcă am uitat cândva să zic că avem o groază de lucruri afară pe care le scoatem zi de zi din îngustimea culoarelor, iar seara le aducem înapoi înăuntru. Unii vin din ambiţie la ore din-astea, cred că au învăţat că ne enervează. Sunt mai mereu aceleaşi persoane. N-am milă cu ele. În fine...
E minunat să ştii că parfumul tău sălăşuieşte pe o perină, că e îndrăgit şi purtat cu sine în eşarfa de la gât, astea sunt micile mari bucurii pentru şi prin care exist. Şi ca să completez, mi-am (mai) luat astăzi, o să râzi (D a tresărit oarecum şocat) patru (hai că nu-s multe) eşarfe noi. Eram chitită pe ele de câteva zile. Desigur, sunt foarte încântată de ele.
Aş putea, în schimb, să povestesc la nesfârşit despre aventurile mele prin magazin. Am o sursă inepuizabilă de specimene care ne vizitează. Tind să generalizez şi să le aşez în categorii. N-am terminat cu ele atunci când m-am apucat să le descriu acum ceva timp. Îi iubesc pe nespălaţi, aşa numiţii beneficiari de Hartz 4 (adică şomerii, ăia care freacă menta pe-acasă din diverse motive pe banii plătitorilor de impozite ca mine şi le convine) care au mulţi copii, care vin să scormonească soldurile şi îmi put la propriu la casă, îi iubesc pe senilii demenţi evadaţi de la Altenheim între orele de masă, plictisiţi de rutină şi refuzând păcăleala cu somnul de la amiază, îi iubesc pe copiii care aleargă pe culoare şi flitzăie, neglijaţi de părinţi, mingiile din spate, dar mai ales îi iubesc pe clienţii care vin în ultimele dooj de minute înainte de închidere. Cu excepţia celor care chiar au nevoie urgentă de ceva în ultimul moment, ceea se întâmplă foarte rar, oamenii aceştia chiar n-au ce face acasă. Se satură la masa de seară şi îşi scot burţile la plimbare. Nu caută nimic deosebit, ci doar ne încurcă pe noi, fiindcă am uitat cândva să zic că avem o groază de lucruri afară pe care le scoatem zi de zi din îngustimea culoarelor, iar seara le aducem înapoi înăuntru. Unii vin din ambiţie la ore din-astea, cred că au învăţat că ne enervează. Sunt mai mereu aceleaşi persoane. N-am milă cu ele. În fine...
E minunat să ştii că parfumul tău sălăşuieşte pe o perină, că e îndrăgit şi purtat cu sine în eşarfa de la gât, astea sunt micile mari bucurii pentru şi prin care exist. Şi ca să completez, mi-am (mai) luat astăzi, o să râzi (D a tresărit oarecum şocat) patru (hai că nu-s multe) eşarfe noi. Eram chitită pe ele de câteva zile. Desigur, sunt foarte încântată de ele.
04 august 2009
My mood today
Cat Stevens - How Can I Tell You
+ un dor din-ăla adânc, cu goluri în piept, cu oftat, cu... etc
Standort:
Ennepe-Ruhr-Kreis, Deutschland
02 august 2009
Postcards From Far Away
Cred că sunt într-o perioadă neutrală (cum zice D). Nu neapărat că nu mi se întâmplă nimic deosebit, fiindcă de întâmplat se întâmplă zilnic mărunţişuri mai mărunte sau mai semnificante, ci doar că trec toate pe lângă mine fără să lase urme. Despre stările agitaţie şi de pripeală nu discut. Alea mă caracterizează până la ultimul fir de păr. Un fel de Cristina + Hektik = Liebe. Şi zic. Acum câteva zile mi s-a oferit să muncesc pe varianta Festkraft, adică fulltime, am rumegat destul de repede şi am hotărât să refuz, fiindcă este exploatare curată. Timpul meu liber, exclusiv pentru mine, de care am nevoie ca de aer, dispare cu o ştersătură de burete. Pentru asta, cu clasa mea de impozitare nu câştig mare lucru în plus. Doar fiindcă n-au oameni? Păi se întreabă şi ei de ce? N-au nevoie. Pe cine interesează? Pentru ce mă agit eu acum? Deci nu.
Am atâtea lucruri de făcut. Aş mai da o tură (de muncă, desigur) prin grădină. E plină de bălării. Vara în Germania e ca... în Germania. Relativ răcoroasă, ploioasă, indecisă, enervantă. Chestie de noroc dacă ai timp/dispoziţie/altele şi să te nimereşti pe vreme bună afară la comuniunea cu natura (mamă, ce exprimare pe capul meu :P).
Am dat de o groază de comori cu muzici. Nici nu ştiu unde să-mi bag nasul mai repede. Am peste 10000 de bookmarkuri în browser, fiindcă ştiu că nu am timp şi le amân. Asupra multora dintre ele nu revin niciodată.
Am început să strâng filme. Legal. Le cumpăr cu diverse ocazii. Alese intuitiv. S mi-ar fi dat parola de la sursa lui, însă a renunţat săracul când speriata de mine (asta e influenţă de la D) a dat de înţeles că nu se bagă pe share din motive sigure.
Fiindcă neamurile n-au mai trecut pe la noi de dinainte să spargem, D s-a gândit să-i cheme astăzi să le-arate. Aşa că am renunţat la ziua mea de dormit pe săturate (care e în genere duminica, fiindcă nu am nimic special de făcut) şi m-am apucat de copt prăjituri. Cumpărasem deja fructe pentru ele. Ar fi fost păcat. Reţete sunt atât de multe şi de ingenioase şi foarte bune, nu înţeleg de ce cofetăriile se limitează de cele mai multe ori la standarde. Azi n-am vrut prăjituri de la cofetărie. L-am pus pe D la treabă: mi-a scos sâmburii la cireşe, mi-a curăţat coacăzele, mi-a spălat vasele, mi-a făcut baltă în bucătărie, mi-a stropit pereţii de apă, era cât pe ce să se ardă la cuptor. Nu ştiu de ce, dar ori de câte ori îmi stă prin preajmă când bubulinăresc, mă agit, vărs diverse, răstorn, trântesc, nu-mi ies aluaturile, mă umplu de făină, uit ingrediente, şpriţuiesc pe perdele, azi am spart un castron de plastic, era favoritul meu şi evident mă enervez şi înjur ca la uşa cortului. Norocul lui D că m-a învăţat cum sunt.
Mă bucur foarte mult că vederea mea a ajuns, deşi în sinea ei pare un nimic, e o ilustrată şi atât. Dar pe ea sunt gânduri bune, o parte din mine cu siguranţă. Îmi face mie nespus de mult bine că mă împart astfel.
Luna asta, dacă nu vine cineva nou în locul colegei care a plecat, iar am nişte maraton de făcut. Gata, trecu şi vara. Mâine-poimâine vine iar Crăciunul şi n-am nici-un chef de el, fiindcă nu mai are farmecul de altădată, cel de acasă.
Poze:
Acasa (Iunie - Iulie 2009) |
Frankfurt - Hann.Münden - Göttingen (Iunie - Iulie 2009) |
sertăraşe
maruntisuri,
muzici
Standort:
Ennepe-Ruhr-Kreis, Deutschland
Abonați-vă la:
Postări (Atom)