Deci

Printre chiţ-chiţurile lui Brombeer (şi cu D pe post de babysitter) am reuşit să pregătesc zilele astea o oală de sarmale, 2 (doi) cozonaci pufoşi, un Tiramisu foarte lecker şi o salată de vinete (care n-are gust, din cauză că n-am pus ceapă). Fiindcă zăpezile veşnice ne-au izolat maşina, am rămas fără pom (eu care devenisem complet împotrivă). Am ieşit azi-dimineaţă şi ne-am filmat şi pozat în ninsoare, ne-am scufundat cizmele în stratul generos şi imaculat de nea şi am ajuns la brutărie de unde ne-am căpătuit cu o pungă de chifle. De la Schneckenhaus am luat două jucărici pentru LS, iar de la florărie ne-am mulţumit cu câteva crengi de brad pe care acasă le-am transformat cu succes într-un mic brăduţ. Ce n-am reuşit: să pun sare în cozonaci, să spăl toate vasele (care se murdăresc în continuu şi nu încap în maşină) şi, mai ales, să fac curăţenie în casă. :-/

Aşadar, Crăciun fericit! Noi ne descurcăm. :P

PS - Ghici cine stă de o lună acasă pe motiv de zăpezi pe stradă? 

Olé

Vine iar Crăciunul. Germania e iar sub zăpezi. Cine nu s-a obişnuit încă din sezonul trecut (landul NRW de exemplu) se confruntă iar cu haos pe străzi. Şi deja a epuizat resursele de sare. Suntem obligaţi să-mpingem prompt zăpada de pe trotuar, ca să nu cadă tanti Frosa, dar până unde? Că avem şi noi munţii noştri. Speriaţii de bombe mi-au amânat examenul de conducere. E prea multă zăpadă. Şi? Fiindcă vine Crăciunul şi n-am terminat ce mi-am propus (de data asta independent de mine), Fahrlehrer Junior (şi Şef de curând) vinde maşina şi mă trimite la altă şcoală. Mă întreb cum arată pacea aia în suflete după ce ai bifat toată lista de cârnaţi, caltaboşi & comp. aferentă meniului special de sărbători. Voi pe ce lume trăiţi? Noi vrem să luăm totuşi un brăduţ. Începe era Crăciunurilor cu şi pentru copii. ;;)

Aproape 6 luni cu LS

LS se schimbă în continuare. Are 71 de cm, e un bolovan de peste 8 kg, chiar dacă văr-su îl întrece. LS mânuieşte cu interes crescând diverse obiecte, îl tentează tastatura, se întoarce fără jenă pe burtă. În schimb, încă nu-l interesează mâncărica, nici apa, nici alte băuturi decât dacă pofteşte în alte contexte decât cele pur destinate hrănirii şi din alte recipiente decât cele cu care obişnuiesc. LS plânge altfel, cu lacrimi, LS întoarce capul când îl strig pe nume (deja ne-am cam fixat pe Leander), LS rânjeşte şi scoate limba (adică exersează ce-a văzut la mami şi tati). Zilele astea a fost bolnăvior. Dar a supravieţuit. Cu nopţi cam nedormite, dar nu neapărat din cauza lui. Mă stresează încă lecţiile de conducere. Încep totuşi să capăt încet siguranţă. Nu mai am chef să scriu. LS plânge dincolo, se simte sigur în pătuţ. Acelaşi teatru în fiecare seară. Din păcate.

PS - Astă seară la ZDF a căzut unul în direct încercând o acrobaţie. A ajuns la spital. Emisiunea respectivă s-a întrerupt. Normal. Dar sunt nişte idioţi. Mi-e greaţă de ei. Era o vorbă, aia cu cine sare pari mulţi. Unora ca ei li se potriveşte. Ce păcat, trebuia să apară şi Take That în vizită.

Foarte pe scurt

Dacă pruncul se trezeşte în miez de noapte, nu are sens să te chinui să dormi mai departe, nici cu el în pătuţ (că se simte prea singur), nici în pat lângă tine (că se frichineşte şi te loveşte cu picioarele). Nu îţi iese. Mai bine te ridici şi începi o repriză (cam de-o oră) de lălăială cu speranţa că adoarme la loc cât mai repede. Eventual încerci să-i bagi pe gât laptele pe care ceva mai devreme nu l-a terminat din cauză că l-ai preparat prea gros şi nu trece nici măcar prin tetina cea nouă cu 4 găurele, lapte pe care îl refuză cu îndârjire strângând din buze şi întorcând capul. N-are sens, deci, să te agiţi că nu poţi dormi liniştit mai departe, că oricum nu poţi. Găluşca n-are nicio vină. Îţi vine să-l faci ghem şi să-l arunci pe geam, iar când adoarme la loc, îl mai pupi, aşa "sanft", de încă vreo 15 ori.

Lecţiile mele de conducere conţin în continuare greşeli catastrofale. Noaptea pe autostradă, când şi-aşa eşti nesigur, este un chin. Nu vezi decât luminiţe venind din spate şi te pierzi aiurea în trafic la viteze aiuristice, prea mici sau prea mari. Te concentrezi la un viraj şi nu mai dai atenţie la indicatoare. Intri în vorbă cu instructorul şi nu vezi cealaltă maşină tocmai când te pregăteşti să girezi cu tot înadinsul. Şeful vrea să vândă maşina. Prea puţini proşti ca mine care nu-s în stare să conducă maşini obişnuite. Până la Crăciun trebuie să fiu gata.

Wie geht es Ihnen

Prima întrebare pe care mi-o pune medicul pediatru când intră pe uşă este cum îmi merge. Aceeaşi întrebare pe care o pune fiecărei mămici, cu imediata completare cum că dacă mamei îi merge bine, atunci şi pruncul e în ordine. N-aş zice că nu îmi e bine, însă ajung încet să-mi doresc o mică "pauză" de copil. Şi dacă o să sară cineva să-mi zică "păi ai ştiut (sau trebuia să ştii) de la bun început ce te aşteaptă, aşa că taci şi înghite" o să-i reproşez că nu (mai) are dreptate. Îmi doresc un pic de timp pentru mine. Ceva independent de copil. Momentan (şi nu ştiu pentru cât timp) onorez cu succes nonstop instituţia familiei. Nu am mai citit o carte de nu ştiu când, îmi doresc o zi la wellness (poate îşi face Moşul milă de mine), m-aş duce la piscină şi cred că am s-o fac cu tot cu prunc, în ciuda micului terorist financiar care se străduieşte să menţină gospodăria în limita datoriilor uzuale. Sunt mici bucurii personale la care nu aş renunţa, fiindcă un părinte care se sacrifică de dragul copilului nu face cea mai bună alegere. E vorba de picul de respect de sine pe care copilul nu îl va învăţa mai întâi decât de la părinţi. Sincer nu prea ştiu cum o să fac. Sunt eminamente singură (cel puţin până îmi iau permisul, ca să pot apela la bunici, care locuiesc într-un oraş aproape inaccesibil), am vreo două-trei cunoştinţe la care nu îndrăznesc să apelez, fiindcă nu-mi cunosc copilul mai deloc ori au proprii copii. N-am reuşit să le întâlnesc pe cele două mămici pe care le cunosc (italianca şi colega de spital) decât întâmplător în oraş. Întâlnirile planificate la telefon au picat de fiecare dată din varii motive plauzibile. Risc în continuare să mă însingurez. O mătuşă de-a lui D m-a luat la 3 păzeşte când i-am răspuns că încă n-am dus copilul la pekip sau la masaj. După ce părea că se resemnase, nu a ezitat să mă întrebe dacă n-am cunoscut cumva uite-aşa pe stradă vreo mămică cu care să mă împrietenesc. Poate ea a reuşit asta, dar eu fiindcă sunt bleagă şi asocială o să mă însingurez sistematic împreună cu copilul stând acasă pe motiv că e vreme rea sau că e prea greu de cărat căruţul pe scări şi o să îmi cadă tavanul pe cap în timp ce cu o mână ţin copilul care mâţăie de plictiseală şi cu alta scriu în acest blog sau adun a suta-mia oară şosetele căzute pe jos.

Niscaiva progrese

Profit rapid de ocazie, cât LS doarme, ignorând muntele de vase din chiuvetă, după ce le-am mai spălat azi o dată, dar aşa-i când te (re)apuci de gătit, ignorând băieţii care dincolo nu mai prididesc, în fine, profit să mai scriu şi eu două-trei rânduleţe neinteresante despre noi, cum s-a "supărat" D după ce a văzut aşa frumos în atâtea apartamente în care am poposit şi apoi a comparat cu haosul de-acasă şi s-a hotărât să nu mai aştepte, aşa că am intrat în viitorul dormitor şi ne-am reapucat de tapetat. Instalatorul, între timp, şi-a cam terminat treaba, mai are câteva mărunţişuri, însă baia e gata, e funcţională. Astăzi mi-am decorat-o cu ce-am avut la îndemână cu titlul de provizoriu, fiindcă lipsesc mobilierul şi accesoriile la care rămâne să mai visăm un pic. Facem progrese carevasăzică. LS face şi el. E ceva mai rezonabil, vernünftig, cum zic nemţii, deja trebuie să ghicesc prin alte mijloace dacă îi e foame, când e obosit se vede, chiar dacă este suficient de activ şi vesel în acelaşi timp. Nu-i mai place culcat pe spate. Exersează ridicatul în funduleţ. Încă nu şade singur, aşa că nu-l pot forţa prea mult. Vrea tot mai mult "Belustigung" (adică distracţie) şi, foarte important, cu mama şi tata (sau cine se găseşte). Între timp s-a trezit, trebuie să-l neglijez un pic ca să-mi termin fraza. La naiba, nu pot. :D LS exersează vorbirea. De ceva timp ţipă cu nişte acute dătătoare de tinitus. Şi râde. După ce te distrezi o vreme cu el astfel şi nu schimbi placa, ţipătul îşi schimbă intonaţia, capătă un ton de disperare, gata cu veselia. Am probat până acum piure de morcovei, simplu, cu cartofei sau cu măr. Merge, ne mozolim, e distractiv şi gustos o scurtă vreme. Nu ştiu când va accepta să bea şi doar apă. Probăm în continuare. Am uitat să spun că LS are deja (de azi) 5 luni. :-o Am realimentat albumul. Cam asta e, cât se poate de plictisitor. Pe sufletul meu aş fi scris acum câteva zile, însă am amânat din lipsă de tihnă şi s-a pierdut. Mai bine, că erau doar lamentări, doruri, nostalgii, frustrări.

Acasă

Nu mai am timp să citesc, nu mai am timp să scriu şi nici chef nu prea (mai) am. Ne-am întors de-o săptămână, ne-am reacomodat destul de repede în ciuda frigului instalat în casă între timp - dincolo nu era montată centrala (de azi e iar la locul ei, fiindcă am sunat instalatorul cu nesimţire ca să vină) - aşa că dormim încă în bucătărie unde se petrece mai tot, mai puţin statul la tv şi la computer. LS a supravieţuit cu bine călătoriei, a dormit în mare parte, a crescut în maşină spate în spate cu mine şi nici nu am realizat. Am traversat cu această ocazie 10 ţări, în cea mai mare parte dintre ele am şi poposit. Ne-am întors prin Slovacia şi Polonia. Am ajuns - cum s-ar zice - la Cuca Măcăii, în munţii Tatra (la plimbare) acolo unde e prea puţin exotic de făcut concedii, unde cofetăriile au un aer familiar (ceva ante1989), am ajuns la o fabrică de sticlă cu suflători umani din Bohemia cehă, am ajuns în (mult?) lăudata Cracovie şi am profitat de o masă la un restaurant din cartierul evreiesc, am ajuns în munţii Krkonose (în nemţeşte - pleonastic - Munţii Uriaşi) şi cam atât. N-am făcut trasee montane, că n-aveam cum cu căruţa după noi. Ne-am plimbat un pic şi ne-am întors acasă. Botezul a fost fain. Statul acasă la mama a fost fain şi din nou prea scurt. Iarăşi m-am revăzut cu prea puţini dintre cunoscuţii mei. Nici că ar fi meritat să mă zbat prea tare. Unii dintre ei nu-mi mai vorbesc de la o vreme. Asta e.
Suntem acasă şi dăm ghes cu şantierul. LS creşte, se întoarce deja în pat, nu prea mai are loc în coşuleţ, i-am înlocuit landoul cu buggy-ul şi pare mulţumit, vorbeşte mult, e vesel, cuminţel, s-a schimbat. Cât de curând începem să trecem pe mâncărică. Am pus poze noi în album. Sper să le pun şi denumirile cât de curand. Mai am câte ceva de recuperat şi realimentez albumul. Cam asta e.
Nu trag obloanele, dar nu ştiu când voi mai ajunge să scriu pe-aici. Pe de-o parte îmi pare rău, pe de alta timpul cu LS, bebeloiul de el, este atât de preţios... O să-mi mai fac timp printre picături. Noapte bună!

Urlaub

Am ajuns de cateva zile. LS a rezistat surprinzator de bine. A mai chitait pe ici pe colo, a dormit in mare parte. Ceea ce nu inseamna totusi ca drumul n-a fost greu. Carutul a fost cel putin jumatate din bagaj, vreo 3 geamantane au stat calare pe bancheta din spate langa copil. In Slovenia e dragut, am stat la o ferma prin ŠKOFJA LOKA, gazdele foarte saritoare si atente, ne-am plimbat pana la Bled si prin Ljubljana. O tura cu masina prin munti cu biserici in varf (pe scurtatura), un defileu cu ape repezi (Vintgar). Pe autostrada in Croatia o carciuma in care timpul s-a oprit la anii 90, unde cartofii inca sunt taiati de mana si prajiti intr-o tigaie. Un Belgrad imputit de noxe si aglomerat de soferi idioti. Un Let's do it Romania superficial (ca nici nu putea fi altfel) in care gramada de gunoaie stranse (imprastiate mai degraba) in oborul bunicilor mei o bate la fund pe cea stransa de pe toata soseaua comunei. Campurile si marginea soselei spre Corabia, Izlaz, Turnu Magurele sunt innegrite la propriu de parjolul pus la cale de bine intentionati. Trist. Ai mei si-au construit o casuta draguta pe terenul lor din Mogosoaia.
Ieri am primit o carte care poarta mirosul autorului ei. 

Bila alba pentru un grup de artisti din Belgrad care a pus la vanzare printre altele niste creatii foarte dragute din flori presate inramate fistichiu. Evident ca le-am facut o mica vanzare. Sper sa mearga si pozele de pe site cat de curand.

Mda

Nu ştiu dacă doar românii sau oamenii în general au talentul să se bage în seamă, aşa ca chestie, şi dup-aia să se dea la fund cu evidenţă. Exemplu concret: cred că mai mult de complezenţă mă întreabă cineva (ca mulţi alţii) când mai venim şi noi prin ţară. Şi zic şi eu: păi prin septembrie, că avem doi prunci de botezat şi petrecem. Aaa, păi să mă inviţi şi pe mine, că vin şi eu. Am aşteptat să se planifice treaba şi mi-am amintit de persoana cu pricina. Voiai să-ţi zic de botez. Daaaa!!! Excesul de zel i-a scăzut subit când i-am spus la ce biserică se petrece evenimentul (undeva nu chiar în Bucureşti, fiindcă ai mei nu mai stau acolo, dar nici nu într-un loc inaccesibil) şi mi-a replicat ceva de genul aoleu, atât de departe? Am încercat s-o mai lămuresc cât de cât, dar era clar că discuţia noastră se terminase. Am lăsat-o deci în coadă de peşte şi mi-am văzut de ale mele.
Pe de altă parte, lipsa de entuziasm a altora când îi caut nu mă lasă rece. De aceea tac şi mă însingurez.
Una dintre cele două mătuşi n-a ezitat să mă întrebe din nou dacă mi-am găsit o grupă de Pekip sau dacă nu cumva am cunoscut vreo mămică uite-aşa, întâmplător, pe stradă. :-|

Duminică o luăm la vale.

Diverse nemulţumiri

În mai puţin de 3 saptămâni o luăm la vale. D a făcut rezervări prin Slovenia, Serbia şi Polonia.
M-am reapucat de conducere. După 5 luni de stat de bară n-am uitat mare lucru, dar nici progrese nu se văd la orizont. Pun oboseala la socoteală, maşina cu prea multe chichiţe tehnice, dealurile din oraş şi străzile înguste puse de-a curmezişul în pante periculoase. Nu pot. Nu mai am răbdare. Se prelungeşte chinul la nesfârşit. Îmi bag picioarele, trec pe hidramată şi gata. Sunt antitalent la conducere, învăţ greu şi sunt aeriană.
Ieri am fost cu LS din nou la medic. Este un supercopil, după cum se exprimă nenea doctorul. Un tip bonom de care îmi place tare mult. Mă întreabă de fiecare dată cum îmi merge, că dacă mie îmi merge bine, îi merge bine şi copilului. Păi de ce să mint? Ieri eram superobo, LS a avut nişte crampe în burtă în mijloc de noapte, eu de-abia reuşisem să adorm după ce mă chinuise obsesia statului la volanul maşinii de şcoală. Aşa i-am zis eu doctorului că LS nu doarme toată noaptea fără întreruperi. Mă trezeşte să-l alăptez şi ca să evit trambalarea doarme lângă mine. De câteva zile îmi refuză uneori sânul, ori nu-i mai ajunge laptele, ori nu ştiu, dar am început să-i completez seara la culcare cu lapte praf. Ceea ce îl face să doarmă mai mult, dar nu şi mai bine, că de meteorisme n-a scăpat. Paradoxal, a spus medicul, însă dacă el ar dormi în pătuţ sau coşuleţ, aş putea dormi şi eu mai bine. Mi-a dat nişte eşantioane de lapte praf pentru burtici sensibile ca să-i dau seara la culcare. Şi m-a chemat peste o săptămână să-i spun cum a fost. Aseară a refuzat biberonul.
Aşa că l-am alăptat şi l-am pus în coşuleţ. A adormit acolo cu suzetă şi cutiuţă muzicală. I-am pus o păturică într-o faţă de pernă şi l-am acoperit cu ea. La noi vine iarna. După 4 ore s-a trezit să-l alăptez şi l-am pus iar în coşuleţ. A adormit iar, dar toată frichineala din somn şi coşuleţul agitându-se lângă patul meu m-au împiedicat să mai pun liniştită geană pe geană. Orice snifăit, pufăit, tuşit se poate termina oricând cu un reflux de lapte direct pe nas şi cu circul aferent. Cred că sunt nebună. Dar alea 4 ore fără el lângă mine au fost dumnezeieşti Ce fac eu acuma cu laptele praf? În fine... Experimentez din nou.
Nu ştiu cum a făcut, dar instalatorul nostru s-a arătat săptămâna trecută 3 zile la rând. A pus aproape toată faianţa şi tot mai are destul de lucru. Habar n-am când o să termine, dar la noi în cameră e deja cam prea frig şi fără el nu putem pune centrala la loc.
Îmi doresc o sofa în camera din care scriu acum şi în care privesc tv-ul seara. Îmi doresc să scap de nişte gunoaie şi de nişte linguri de lemn. Prea încet merge totul. Nu mai am tihnă.
Am o durere ca o arsură sub zona cefei.

Despre socializare, creştere, medici etc

Trecură aproape 3 luni. LS a crescut şi, cum ziceau unii mai experimentaţi, s-a schimbat. Este "lieb" cum zic nemţii, adică departe de ceea ce se numeşte "Schreikind" (copil urlător), articulează diverse sunete, începe să apuce, deocamdată reflex, diverse obiecte şi zâmbeşte social. Există persoane (din familie) care ne întreabă dacă nu ne-am înscris deja în vreo grupă de Pekip sau de masaj sau dacă ne-am dus la înot. Răspuns: încă nu. Toate astea costă bani. Ok, pentru binele copilului nu facem noi rabat la chestii atât de importante, dar 1. Pekip nu cred că e mare brânză (vorbesc totuşi în necunoştinţă de cauză), 2. masaj am învăţat la facultate (inclusiv masajul sugarului), deci îl practic singură acasă după baie iar 3. pentru înot bebeul nu are încă vârsta necesară. Da da, zic persoanele respective, dar (iarăşi dar) nu ăsta e neapărat scopul. Şi voi şi bebeul aveţi nevoie de socializare. Aşa intraţi în contact cu alţi părinţi, puteţi schimba păreri, vă puteţi împrieteni, copiii pot creşte "împreună". Uşor de zis. Cineva din familie a încercat deja faza cu Pekip. Niciunii dintre părinţii prezenţi acolo nu erau dispuşi să-şi facă prieteni noi.
Oamenii au tendinţa tot mai mult să se retragă. Cuibul lor le e suficient, cel mult o ieşire la îngheţată din când în când şi gata. Exagerez? Poate că da. Nu ştiu dacă procedăm chiar întocmai, însă şi noi tindem să ne însingurăm. În casa de vizavi au locuit până de curând două (aşa ne-a plăcut nouă să le spunem) "familii fericite" cu copii. Cea de la etaj s-a mutat de curând din casă. Are doi copii care se joacă de câţiva ani singuri cu alţi copii de pe stradă. Cu ei ne-am cunoscut mai de-aproape abia după ce s-a născut LS. Păcat, că par tare de treabă. A rămas să-i invităm la o masă românească. Dar casa în care stăteau cu chirie e din ce în ce mai neîngrijită. Vecinul de la parter face discotecă online în pivniţă şi bubuie toată casa, vecina de deasupra i-a reclamat la poliţie după ce au montat în scară o cameră antihoţi. Familia fericită de la parter are un singur copil pentru care s-au chinuit 5 ani şi care e ţinut "să nu se spargă". Este, cum zicea vecinul lor de deasupra, un "Fensterkind". Şi aşa e. Copilul ăla şi-a petrecut în mare parte mica lui copilărie privind de la fereastră. Ăla e un copil singur. Poate are totuşi noroc. În ultimele săptămâni l-am văzut şi pe el pe-afară. În plus, îl duce maică-sa la grădiniţă.
Şi m-a pălit azi dorul de socializare şi m-am apucat să dau telefoane, să trimit sms-uri. La unul nu mi s-a răspuns. Vecina mea de salon de la spital a născut în aceeaşi zi cu mine. Eu depăşisem termenul, ea era un caz de urgenţă, copilul (prematur) intrase în suferinţă fetală. Azi, după aproape 3 luni, am reuşit în sfârşit să dau de ea şi să vorbim. M-am autoinvitat mâine pe la ea. O alta, care ar putea fi maică-mea s-a scuzat că nu m-a mai sunat de mult. Ea zice mereu "rămânem în contact, te sun, mă suni, ieşim la îngheţată". Mai mult pentru ea însăşi. Însă nici eu nu mă mobilizez mai mult. Comoditate, altfel? Cea care nu mi-a răspuns, fosta mea vecină, italianca, al cărei apartament e acum al nostru, are între timp doi copii. M-am întâlnit cu ea întâmplător într-un magazin. Nu m-am mai dus pe la ea de vreo 3 ani, de când născuse prima oară. Nu m-a sunat niciodată de-atunci. Astă iarnă când ne-am întâlnit (tot întâmplător) pe stradă spunea că de când cu copiii nu mai au prieteni. Copiii sunt obositori. Familiile respective nu mai au numitori comuni. Nu ştiu ce vreau să demonstrez cu asta. Probabil nimic. Sunt fapt diverse din viaţa mea.
Ieri am fost la medic. Am nimerit într-un praxis foarte bun. Pentru asta mă deplasez în alt oraş. Medicul e un tip bonom, celelalte angajate sunt de asemenea foarte de treabă. Pupitrul de la recepţie are formă de vapor. Sala de aşteptare e o cameră cu jucării. Timpul de aşteptare e scurt, cine ştie cunoaşte, fiindcă în general la medicii din Germania, dacă nu ai asigurare privată, nu ai şanse să intri prea curând, iar la ora programării în niciun caz. I-am făcut lui LS primul vaccin. Unchiul doctor ne-a spus că după vaccin ori va dormi mai mult decât de obicei, ori va fi agitat şi va face temperatură. La noi a fost, desigur, agitat. Noroc că am primit o reţetă cu două tipuri de supozitoare, reţetă ale cărei costuri sunt acoperite complet de casa de asigurări. Toate reţetele medicale pentru copii (nu ştiu dacă or fi şi excepţii, oricum nu e cazul nostru) sunt gratuite.
Mai nou, s-a gândit Ursulica, o fi ea, o fi ministerul pe care-l conduce, egal, să dea copiilor de şomeri nişte carduri în contul cărora pot lua parte la diverse activităţi socioculturale şi sportive ca să se dezvolte armonios şi să nu mai sufere de pe urma unor părinţi cu lipsuri şi egoisme.

Apropos de LS. Ce mai face el în ultima vreme:

* completează chestionare auto

* se joacă la tastatură

* dă să se întoarcă

* citeşte prospecte comerciale

* mai duce câte ceva la gură

* vrea să se ridice în funduleţ

Restul în pozele din dreapta.

Cam gata.

Deja mai bine de două luni...

...cu Măria Sa. Are iar puseu de creştere. Ar mânca non stop. Îmi ocupă cam tot timpul, cu foarte scurtele şi puţinele excepţii când doarme, noroc că doarme noaptea (fiindcă sunt lângă el). Are programul lui de circ (a se înţelege "facemcaca") dimineaţa pe la 5 (deja şi mai devreme) când începe să se frământe. Nu spun că încă mă mai trezeşte pentru alăptat. În fine. Se agită voios când e binedispus. Trânteşte câte un rânjet sau ţipă. Îşi ţine capul. E o senzaţie nemaipomenită să-l ţin în braţe obraz lângă obraz sau să-mi adoarmă la sân, inocenţa lui în persoană. Chestie de încredere. Nu prea-i mai place în Maxi Cosi (coşuleţul de maşină), nici în wrap, i-am agăţat un mobile deasupra coşuleţului din casă. Poze noi pun mai mereu în album, vezi slide-show-ul din dreapta.

D chiar nu vrea să zburăm. Nu ştiu cum o să facem atâta drum cu copil mic.

Mi se lungiră ochii după cartea aia. SD s-a îndrăgostit şi a uitat de restu' lumii.

LE - În Dortmund se cântă la pian în mijlocul străzii, în librărie, la magazin... Cine ştie are clapele la dispoziţie.

Halal educaţiune

Deci (sic! :D) mi-am cam băgat picioarele de la bun început în faza cu coşuleţul. Copilul doarme lângă mine. Şi aşa mai dorm şi eu. Şi nu, nu l-am cumpărat degeaba, îl folosim în timpul zilei când mai depunem pruncul într-un loc ferit de incidente neplăcute. Nici pătuţul pe care ni l-a dat cineva foarte ieftin. Îl ţinem pe post de dulap de haine, că n-am reuşit nici acum să ne luăm comodă. Saltea încă nu are, deci e numai bun ca spaţiu de depozitare.
În rest, creşte, vai ce noutate! E un bolovan bucălat. Râde, se-agită, dă din mâini şi din picioare, (aşa) regurgitează o parte din ce-a alimentat, protestează (urlă) când rămâne singur şi - ce-am observat de la o vreme - se sperie (îngrozitor) când tresare în somn (un somn superficial, presupun)(şi observă că e singur).

Mă bate gândul să reiau lecţiile de conducere şi să-mi dau naibii examenul. Ar cam fi timpul. Cu puţin noroc, la toamnă ajungem şi noi pe-acasă (în Ro). D vrea pe 4 roţi, eu aş fi vrut prin aer, n-am reuşit să-l conving. Vrea concediu pe traseu. Caută deja pensiuni prin Slovenia. :-/

Jurnal de Stubenwagen

Ok, am hotărât să încep experimentul "coşuleţ". Speculez şi eu ideea că a cam deprins ritmul zi/noapte şi că se doarme când trebuie. Băiţă, masaj, lăptic. LS dădea ieri seară semne clare de oboseală. Cred că a avut o zi nu prea bună. Posibil şi din cauza alăptatului aiurea. În doze prea mici. Dumnealui respinge uneori sânul, mai ales dacă nu (mai) curge (imediat) sau a obosit şi am deseori falsa senzaţie că nu mai vrea. L-am pus aşadar pur şi simplu în coşuleţ, l-am ţinut de un picior sau de burtică, am dat drumul la ursuleţul cântător (că şi-aşa aveam impresia că l-am cumpărat degeaba mai ales pentru faza că imită zgomotele auzite din viaţa intrauterină care se presupune că liniştesc BBii mici, fază valabilă numai imediat după naştere, când încă îşi mai amintesc, nu mai târziu; oricum, chiar dacă l-am cumpărat la timp, la noi acasă nu a mai funcţionat aşa minunat ca la spital) şi a adormit. Pe la miezul nopţii (după vreo 3 ore) l-a trezit iar foamea şi a supt doar la un sân şi a adormit la loc. Ceea ce înseamnă că nu i-a mai ajuns pentru încă pe-atât. Deci s-a trezit după două ore cu nişte crampe. A bobinat ceva în scutec şi l-am cam trezit cu schimbatul scutecului. N-am mai îndrăznit să-l pun în coşuleţ. Până la ora 3 noaptea nu reuşisem să aţipesc decât câteva minute. Ok, vina mea: un pahar de cola băut mai pe seară. :->
Experimentul meu a funcţionat cam o jumătate de noapte (asta în cazul în care calculez la programul de somn comun inclusiv primele câteva ore pe lumină ale dimineţii). Prima mea remarcă. Dacă un copil adormit se hrăneşte doar parţial şi (ştiu că) se trezeşte de foame în scurtă vreme sau îl frământă nişte meteorisme, spre dimineaţă începe circul. O las totuşi la nivel de presupunere, fiindcă D a încercat să doarmă azi-noapte lângă noi şi n-am vrut să-l deranjez cu posibilul circ. Oricum nu s-a odihnit.
Şi, da, am nevoie de consecvenţă. Dar şi de un copil care se trezeşte mai rar sau deloc noaptea. Ceea ce e un ideal sau o excepţie de la regulă. Fiindcă majoritatea copiilor care dorm toată noaptea sunt hrăniţi din sticlă. Laptele din sticlă are alte componente şi altă consistenţă. Nu spun că din (să recunosc) disperare am cumpărat inclusiv lapte praf din care i-am dat o singură dată cu gândul că-i completez masa, moment în care m-am simţit trădată de mine însămi cu mâna pe biberon. Plus că mi se pare o adevărată corvoadă să prepar acest lapte când sânul oferă totul de-a gata.
Deci experimentăm.
Azi am probat iar o suzetă, fiindcă aproape îşi mesteca degetul mare. Nu toate suzetele sunt la fel. Încă tind să cred că şi pe-astea le-am cumpărat degeaba.

Help?

De ce nu cer ajutor nimănui? De ce nu pretind păreri şi sfaturi? Pentru că majoritatea sunt oferite prin optica fiecăruia. Parţial experienţă proprie, parţial din auzite. Nu funcţionează toate la fel. Nu îl pot alăpta cu program standard. Nu îndrăznesc încă să mă sacrific câteva nopţi (câte?) ca să-l învăţ în coşuleţ, atâta timp cât doarme atât de bine lângă mine, că mă trezeşte la timp doar pentru hrănire şi adoarme la loc şi adorm şi eu lângă el şi astfel reuşesc să mă odihnesc cât de cât. Ce e aşa de grav că doarme lângă mine în pat (şi bine că doarme măcar noaptea!) şi că D şi-a mutat cartierul de dormit în altă încăpere? L.S. e un mic terorist speculant. În braţe ar sta cel mai bine. Tot acolo adoarme şi ar continua să doarmă. Mutat de pe braţe în altă parte (coşuleţ, cuibuşor făcut din perna "cornuleţ" de alăptat etc) se trezeşte cam imediat şi urlă cu un aer tragic. Colici e mult spus. Ne descurcăm. Putea fi mult mai rău. Copilul cică s-a "învăţat prost". Nu cred că greşesc dacă-l ţin mai mult aproape de mine. Nu greşesc nici dacă, dimpotrivă, nu îl ridic imediat ce începe să urle. Ba chiar îl ignor multe minute în şir. Altfel mă sufocă muntele de vase nespălate de pe chiuvetă (de exemplu) sau risc să mănânc doar pâine cu unt. Da, ştiu, nu e păpuşă (cum spunea Diana). Cei care se exprimă cu "Aaa, wie süüüß! Ein Babyyy!!" parcă n-ar avea habar câte eforturi cere puericultura. Tăcem şi înghiţim. Mergem mai departe. Va fi mai bine. L.S. s-a făcut între timp cât un bolovan. Şi s-a schimbat la faţă.

Offtopic

De ce femeile fac yoga şi bărbaţii beau.

Somn uşor MM

A murit un artist, a început circul din presa ro. Dacă nu judecă, bipezii nu mai sunt oameni. A avut ea motivele ei. Mai bine ar lăsa-o în pace. O idioată de la realitatea zgârmă în rahat în direct şi îşi întrerupe sistematic partenerii de discuţie. Halal!
Chiar dacă nu rezonez cu ea, am fost şi eu cândva fană MM.

P.S.:  BOR bate câmpii. Sinucigaşul nu e singurul păcătos pe această lume.

Caniculă şi furtună

În Germania e vară. Sau mai corect spus: e şi în Germania vară. Fierbinte. Aşa cum o pot percepe nemţii la peste 30°C, dar încă nu 40. Ne topim, L.S are bubiţe, cred că are şi un puseu de creştere, fiindcă pare că nu se mai satură, ar mânca în permanenţă, doarme în reprize mici, se trezeşte speriat după ce-l mut greoi de pe braţe în coşuleţ. Nu mai ştim în ce poziţie să-l ţinem. Posibil că la faza asta se asociază şi niscaiva dureri de oase la cartilajele de creştere. Posibil că are (în sfârşit?) colici. Tot nu sunt convinsă. Ceva asemănător păţim noaptea pe la două când e musai un supozitor cu extract de chimen. Pe de altă parte, când n-are nimic, începe să gângurească şi să zâmbească satisfăcut.
În rest, aşteptăm furtunile, cu alea ne mai răcorim un pic, cu toate că sunt aşa de violente...

P.S.:  Poza cu lada bunică-mii de zestre a ajuns imaginea unui articol idiot de trist.

1 lună cu L. S.

Nu, n-o să transform blogul în jurnal de mămică, dar momentan cam totul se învârte în jurul boţului de om care creşte într-un an cât alţii în paişpe. Sunt ruptă de oboseală. Fomilă primeşte papa de la mama (natură) la fiecare 2 - 3 - (maxim) 4 ore, aşa că se satură doar pentru scurtă vreme. Noaptea, dacă nu are colici (care eu nu cred că-s colici, ci mai degrabă nişte meteorisme ce preced evenimentul zgomotos, galben-verzui cu frimiturele din scutec), doarme, papă, doarme. Cred că deprinde încet ritmul zi-noapte. Adoarme la fel de târziu ca şi până acum, teoretic (şi practic) are ora lui de urlat cam pe la 10-11 seara - exact când aş vrea să dorm şi când sunt cu răbdarea cam la limită (acum vreo două săptămâni încă aş mai fi urlat ca nebuna de la geam, noroc că mi-a trecut între timp), aşa că ideea moaşei de-al îmbăia şi culca la ora 6-7 ne e cam peste mână. Fiindcă după baie, masaj, alăptat oricum nu adoarme imediat. Într-o lună a pus pe el cel puţin 1 kg şi a crescut mai bine de 3 cm. Şi nu crezi până nu te vezi cu el în braţe. I-am luat indubitabil, dar ne scuză entuziasmul, cam prea multe hăinuţe (că doar se spală, ce naiba?) şi există fără să facem vreun calcul prea detaliat o sumedenie de alte lucruri pe care am senzaţia că le-am cumpărat degeaba. Am primit în dar 3 muzicuţe cu aceeaşi melodie, primim în continuare lucruri de îmbrăcat (unele deja cam prea mici), cine e mai inspirat, aşa, ne oferă şi altceva decât şosete şi căciuliţe (din care abia dacă a purtat vreuna), de exemplu un inel sau o cârpă de muşcat sau mai degrabă pamperşi şi uleiuri de masaj. În fine, lui L.S. îi merge bine, deci. Are doar nişte coşuleţe pe faţă, acneea sugarului dacă o pot numi aşa, de la căldură cică, habar n-am, doctorul zice că de la hormonii mamei, băi de dă-l...! Şi picioarele un pic strâmbe, dar nu iremediabil. E clar că a stat prea mult la înghesuială în uter.
Mâine ne vizitează cineva de la Autoritatea pentru copii. Să vedem ce vrea de la noi. Cică ne aduce un mic dar şi ne dă nişte sfaturi.
Sunt în dilemă dacă să-i deschid un blog sau nu. Timp am şi n-am. Trece extrem de repede, numai alăptatul îmi ocupă câteva ore serioase pe zi. Uneori rămân cu gospodăria în pom.

Avem un verişor

Bine ai venit pe lume, Andrei Thomas! :D

http://picasaweb.google.com/alin.trusca/AndreiThomas#

Următoarele zile cu Goguţă

Leander Sebastian

Ne obişnuim încet, încet unii cu alţii, i-am facut deja prima băiţă (cu moaşa de faţă), apoi şi pe-a doua, nu prea i-a placut, fiindc-a fost înfometat. Nu suntem siguri că are colici. Mănâncă mult, cu disperare, apoi regurgitează surplusul. Are ceva strângeri prin burtă, se agită, se frichineşte, dar nu ţipă, după caca se linişteşte. Şi se îngraşă zilnic ca un purcel. Ceea ce înseamnă că lactobarul are destul. Şi deschide la orice oră. Am lăsat educaţia de-o parte. Într-adevăr, dacă are nevoie de afecţiune şi de senzaţie de ocrotire, acestea nu le poate primi decât prin apropiere, prin contact trup lângă trup. Mai ales acum la început. Aşa că D şi-a mutat cartierul de dormit în bucătărie, iar Sebi i-a luat locul în pat lângă mine. Aşa putem dormi împreună ceva mai mult decât separat şi cu mai puţine concerte nocturne.

PS - Din campionat nu mi-au rămas până acum decât vuvuzelele. Extrem de stresante.

Am mai găsit un cântecel drăguţ.

Primele zile cu Junior

Ar trebui de fapt să închid naibii această pagină şi să consolez plângăciosul din coşuleţ. Locul acela îi este total neobişnuit. Nu-l suportă. Nu-l putem păcăli decât când doarme deja. E în stare să urle ore întregi până oboseşte. Ni se rup inimile pentru el, se schimonoseşte ca o ridiche. Nu înseamnă lipsă de atenţie în ceea ce-l priveşte. Ori este superobosit de impresiile adunate de peste zi, ori nu ştiu. Că, lăsat singur, de altfel curat, sătul şi odihnit nu tace decât dacă-l iei la loc în braţe. Sau după vreo oră două de orăcăit. Suntem rupţi de obosiţi, cel mai activ e noaptea. Răsună în toată casa. Încercăm să-i creem un ritual de culcare. Deocamdată e prematur să spun dacă dă rezultate. Azi-dimineaţă mi-a adormit la piept şi nu l-am mai deranjat de lângă mine. Aşa am putut să mă (mai) odihnesc două ore. Uneori (deja) simt că mă apucă disperarea. Faza de baby blues încă n-am depăşit-o complet şi mă sperie un pic viitorul. De mâine D se reîntoarce pe plantaţie. Rămân singură cu el. Singura care ne mai consolează cât de cât e moaşa care (cum e stabilit) ne vizitează zilnic şi ne tot dă diverse sfaturi şi ne creează speranţe noi. Dar şi vizitele ei vor lua cândva sfârşit. Rămâne s-o stresez la telefon. Până acum n-a fost cazul. În fine...

Cântecul ăsta e pentru noi, ăştia cu nervii puşi la încercare ;)

Cezariana este totuşi sfântă

Pfai, venirăm şi noi în sfârşit acasă. Servirăm prima noapte (parţial) nedormită şi (evident că) o s-o mai ţinem o vreme tot aşa. Iar îmi vine greu să povestesc, îmi voi aminti cu siguranţă multe pe parcurs. M-am dus vinerea trecută (acum o săptămână) la spital ca să provoc naşterea, fiindcă depăşisem termenul. Am primit o pastiluţă care provoacă şi înteţeşte contracţii. Câteva mai erau ele pe-acolo, aşa că s-au bazat pe ideea că e suficientă doza primită. Teoretic se repetă sau se dublează doza după 4 ore. Până seara s-a făcut linişte completă în burta mea. A doua zi am reluat procedura şi am continuat până au apărut durerile. Dup-amiaza mă luptam deja cu ele tot mişcându-mă încoace şi încolo. Ca să mă dilat. Având în vedere că travaliul se consideră începând cu o dilataţie de 3cm, anestezie peridurală (PDA) nu primesc înainte de. În vreo două ore de lălăit am ajuns la 4cm şi am hotărât instant pentru PDA, fiindcă durerile deveniseră insuportabile. Stăteam deja pe pat cu electrozii CTG-ului pe burtă şi respiram adânc şi calm ca să oxigenez pruncul. Până a venit anestezistul a mai trecut vreo oră şi ceva timp în care am ajuns la 9cm. Şi vine omul şi zice păi e cam târziu, că e posibil să naşti înainte să-şi facă efectul. Stăteau acolo lângă mine mai mulţi înşi care nu ştiau ce să facă. Mi-am asumat într-un final riscul şi am făcut totuşi anestezia. Totul a redevenit frumos, numai că maimuţelul nu mai părea în ordine. Era în pericol de suferinţă fetală prin hipoxie (lipsă de O2). Aşa că s-au hotărât să-i ia sânge de la cap ca să vadă starea oxigenului. De 2 ori nu le-a mers aparatul de testat. La a 3-a oară au adus un medic superior şi un alt aparat. Toată această tevatură a mai durat vreo două ore, timp în care efectul PDA s-a epuizat. Am revenit la dureri şi mai puternice şi la nevoia de a împinge. O porţiune amărâtă de col uterin stătea în drumul maimuţelului care nu coborâse niciun pic. Membranele au fost prea tari, aşa că au fost rupte artificial. Deja mă chinuiam prea tare. Respiraţiile mele o luaseră pe apa sâmbetei. La un moment dat m-am panicat şi mai tare (ai mei făceau deja palpitaţii pe holuri) când mi-a ajuns pe la ureche cuvântul Saugglocke (un fel de pompă cu vacuum utilizată în loc de forceps) exact ultimul lucru la care mă gândeam. N-au apelat la Saugglocke. Se urcaseră în schimb pe burta mea. Într-un final cuvântul salvator, ideea în care crezusem de la bun început, îşi făcea loc ca măsură de urgenţă cu care încă nu se grăbeau. Imediat m-am uşurat mai apoi, deşi durerile erau deja permanente. Ca s-o scurtez, sunt acum binemersi pe picioare. Mobilizarea a început tot în prima zi. Îmi resimt operaţia, dar nu mă ţin de pereţi. Îmi ridic şi car copilul în braţe. Ba chiar îl alăptez din prima zi. Merge cam greu, fiindcă dumnealui e leneş, trebuie educat să mănânce şi nu să adoarmă la sân, mi-a făcut deja sfârcurile praştie, nu (neapărat) fiindcă nu-l alăptez corect, ci (posibil) fiindcă am sfârcurile prea mici. Dar există soluţii. Vine de astăzi o moaşă la noi în vizită. Am deja o listuţă de întrebări. Cam atât. Mă duc să mai dorm un pic. Dacă mai apuc. 

Hello world!

Mă numesc Leander Sebastian, am (avut) 52cm şi 3650g şi nu prea am avut chef să ies. Dar tot m-au scos. M-am învăţat deja cam prost în braţele alor mei, sunt leneş la supt, adorm repede la sân şi apoi nu mă mai satur. Însă cresc în fiecare zi. Am acum aproape o săptămână.

Termen

N-am născut încă. Şi nici nu mai nasc în luna mai. Nu ţin musai la calendar, că termenul e oricum orientativ. Dar teoretic azi am împlinit 40 de săptămâni + 0 zile. Ai mei sunt la mine de o săptămână, se cam grăbesc (că mai urmează o naştere în familie cât de curând) şi eu nu mai nasc. Tata mi-a făcut cămara (în sfârşit e gata). În rest se plictiseşte şi îmi ocupă cu orele scaunul jucând sudoku online. Mama mă însoţeşte la medic, la care de astăzi trebuie să mă prezint zilnic pentru CTG :-|. De parcă ar avea vreo concludenţă graficul respectiv. Se văd nişte contrăcţiuţe amărâte pe el (care, "vorba doctoresei", trebuie să se îndesească, altfel nu nasc), mult mai slabe decât alea din perioada statului în spital, şi cam atât. Mâine aceeaşi poveste. Mă duc cel mai probabil o săptămână şi dup-aia mă trimite la spital (cu sau fără semne de travaliu). Să nu mă enervez prea devreme, totuşi.
Euroviziunea (că tot îmi sugera Vio să dau raportul) am petrecut-o întinsă pe nişte perini pe jos (momentan nu am nicio canapea prin zonă, din raţiuni de comoditate şi de şantier la orizont). Lena a câştigat pe merit. Am urmărit-o cam de pe la castinguri. Nu este o voce, e o persoană. O geamănă. :D Este originală, e cool. Cine mai bombăne că e penibilă şi altele (de-alde marcelpavel şi alţi distruşi), mănâncă struguri acri. În rest, alţi doi-trei bunuţi şi restul Schrott (cum zic nemţii). Ce bine că m-am calmat.

Întrebarea săptămânii (lunii etc)

Când naşti?
Varianta subînţeleasă: da' nu mai naşti o dată?
Răspuns: mai am un pic până la termen. Posibil să-l depăşesc şi să vezi ce o să-i înjur pe-ăia care m-au îndopat cu perfuzii.

Azi schimbai prefixul. ;;) C'est ma vie. :D

Ai mei au ajuns astăzi de dimineaţă surprinzător de repede. Nu ştiu cum au făcut, că nu prea aveam încredere în ei, că dacă nu se descurcă, nu au (nu vor) GPS, nu cunosc limbi străine etc. Ori de câte ori s-au oprit (posibil nu de prea multe) nu au reuşit să se odihnească. Acum zac rupţi înghesuiţi pe canapeaua (nedesfăcută) din bucătărie pe care am reuşit s-o eliberăm ieri (la timp) de lucrurile maimuţelului. Camera acestuia (şi temporar şi a noastră) e în sfârşit parţial gata. Am inaugurat-o azi-noapte. Aş fi dormit ceva mai mult dacă nu mă trezea spre dimineaţă o durere enervantă de burtă (nu contracţii) şi starea de cvasiagitaţie pe fondul humpty-dumpty-ului hormonal. Am luat cartea de pe noptieră, am aprins lămpiţa aia specială (am două :D) şi m-am apucat de citit, ceea ce l-a trezit într-un final şi pe D pe când s-a întors de pe-o parte pe alta şi i-a sărit accidental lumina în ochi. Care n-a mai putut dormi şi a plecat devreme pe ogor. Maimuţelul mai are teoretic o săptămână până la termen. Dacă vrea poa' să ude şi canapeaua mai trage de timp şi mai profită de marsupiu, habar n-am dacă naşterea depinde musai de el. În fine, să vedem.
Momentan mă bucur de nişte conserve adunate de pe la neamuri, de alcoale, miere, neşte eugenii, pufarine şi cei mai banali pufuleţi. Şi de alte câteva daruri pentru maimuţel. :D

PeSe obraznic: Uitasem cât de grobian e uneori tata. :-/ Mă descurajează orice urmă de grosolănie, chiar dacă nu mă priveşte (dar mă implică în calitate de martor)...

1 centimetru

Nopţile de zombie-uit sunt tot mai dese. Contracţiile sunt la locul lor. Colul s-a deschis deja un centimetru. În două săptămâni. Camera maimuţei are în sfârşit tapet. Şi tot nu e gata. Alde mama vor să se pună sâmbătă la drum. Cred că nu mai durează mult şi începe tic-tacul.

14 mai

Am uneori (incredibil, destul de rar) momente când îmi amintesc că a trecut mai bine de un an de când n-am mai fost pe-acasă. Că tot de-atunci număr pe degete de câte ori am văzut-o pe maică-mea la faţă doar prin intermediul webcamului care mai mult nu le funcţionează, că îi aud periodic vocea şi nu-mi rămâne decât să mi-o imaginez cumva, aşa cum o ştiu, fără să pun la socoteală ridurile conturate de vârstă şi de griji, fără să pun la socoteală strungăreaţa lui tata, lărgită de parodontoză şi acoperită de mustaţă, fără să pun la socoteală cât de mult i-a crescut burta cumnată-mii (o să fiu şi mătuşă la scurtă vreme după ce o să nasc). Frate-miu nu mai ştiu cum arată. În fine, mă trezesc şi tresar şi mă întreb ce am făcut în tot acest timp, pe unde am umblat, pe ce planetă am fost? Sper să n-o iau razna. Dar ştiu că reuşesc să adorm la loc.
BOH a mai scos un album şi nu ştiam. Ca o fană adevărată ce sunt. Îi ascult acum iar pe repeat şi-mi cântă-n strună. Pot fi ascultaţi şi aici.

Ieri am ieşit un pic în grădină. Parceluţa mea zace neîngrijită. Înainte să plec în spital reuşisem să tai în două rădăcina unei dalii. Avea câţiva muguri mici, semn că e încă bună. Cele două jumătăţi cu restul de bulbi rămaşi pe ele le-am plantat cu gândul că anul ăsta scot două dalii. N-au răsărit încă şi tare mă tem că nici nu mai au de gând. Cred că m-am grăbit. Tufele de căpşuni sunt invadate de buruieni. Trandafirii de asemenea. Mai nou au fost deja atacaţi cu nesimţire de o seamă de larve (nu mă interesează ce fluturi or fi ieşit din ele) pe care le-am mătrăşit şi eu la rândul meu cu nişte otravă. Şi plimbându-mă eu ieri agale să inspectez grădina ajung în spate unde era o tufă uriaşă de liliac înflorit pe care nu m-am abţinut să-l adulmec cu încântare. La întoarcere, pe micul povârniş de sub soc (salvat de noi cât de cât acum vreo doi ani de sub povara unei iedere care-l sufocă totuşi iremediabil) printre buruieni zăresc o tufă mică de leuştean care nu ştiu cum a ajuns acolo, dar de care m-am bucurat nespus, nu ştiu dacă mai ştie cineva de el, cel mult posibil unul dintre vecini, grădinar şi el de ocazie pe cont propriu. Am tăiat din leuştean câteva rămurele şi le-am dus în casă. Astăzi la noi miroase a leuştean tocat şi pus la păstrare în congelator.
Mirosul de leuştean m-a trimis cu gândul la borcanul cu borş al mamei sau la ciorbele de perişoare pe care în copilărie le detestam. La grădina bunicii mele din ale cărei verze muşcam (ca o larvă) direct în mijloc după ce dădeam la o parte primul strat de frunze, la pământul nisipos pieptănat în vaduri la capătul cărora se odihnea pe rând borcanul de irigaţii (o improvizaţie în care stătea capătul furtunului ca să nu zboare jetul şi să strice vadul), la mirosul asfaltului încins de arşiţă şi de balegi de cai, la răcoarea camerelor din casa cu perete pictat la întrare, la mirosul străvechi al dulapurilor lor, la casele cu tablouri comemorative pe pereţii de la drum. Mi-e dor de toate acestea. Iar dacă m-aş întoarce nu ştiu cât aş mai putea gusta din ele. Fiindcă nu prea mai sunt.

Aşteptând ceea ce e de aşteptat

Cum (îmi) spuneam, intuiţia mea nu e departe de adevăr. Sunt de o săptămână acasă, iar dumnealui nu se sinchiseşte. Nu se petrece totul atât de repede pe cât îşi imaginează, panicaţi, unii. Nici n-o să bat în cuie că aşa va fi şi de acum încolo. Nu m-am agitat prea tare cu gospodăria. Mai bine spus, în afară de a spăla câteva duzini de rufe, inclusiv - în sfârşit - de-ale maimuţelului (cărate în pivniţă şi în pod cu bunăvoinţa şi răbdarea lui D) şi de a muta câteva obiecte din loc, nu am făcut nimic. Am uitat un pic de mine în faţa computerului, dar asta nu se pune, îmi lipsise atât de mult. Readerul şi mailul pline. Măcar atât. Nu mi-am dat seama cât mi-a crescut burta până în aceste ultime zile, de când, stând ceva mai mult pe propriile picioare sau şezând, o simt tot mai grea, se petrec tot felul de lucruri ciudate acolo înăuntru. Maimuţa nu prea mai are loc, mai întinde câte-un crac, se lasă uşor, uşor în jos, burta se întăreşte periodic, nu mai pot sta pe spate nici măcar în semiculcat, simt diverse mici dureri, înţepături sau crampe, noaptea mă lupt cu pirozisul (arsurile stomacale) pe care îl atac într-un final cu rennie ca să pot adormi la loc. Digestia mea se comportă ciudat, posibil de când am întrerupt raţia de fier livrată la spital. În orice caz, mi-e mai bine acasă. D se aşteaptă în orice moment să-l sun. Moaşa pe care o "angajasem" are momentan concediu. Trebuie să contactez o alta, fiindcă n-are rost să depind de cineva care nu e disponibil la momentul oportun. Şi ce corvoadă... Că nu-mi place să sun la necunoscuţi... În fine, văd eu cum fac, de nevoie... :-]

Înapoi acasă

Da, am stat o lună în spital şi n-am apucat să las niciun semn. Nici nu mai ştiu acum despre ce-aş putea să scriu. Timp am avut suficient să mă gândesc la toate şi la nimic. Să iau nişte decizii şi să le las baltă cât mai rapid posibil. A fost un mare exerciţiu de răbdare pentru mine. M-am dus la medic pentru un control de rutină şi mi s-au descoperit nişte contracţii cât Mont Blanc-ul de mari, de care nu eram perfect conştientă. Nu ştiam să le diferenţiez de mişcările copilului. Aşa că am primit o trimitere la spital pentru 2-3 zile pe perfuzii cu magneziu ca să le mai domolesc, înainte să fie prea târziu şi să nasc un prematur. Cele 2-3 zile s-au transformat încet în 2-3 săptămâni, fiindcă nu se cunoaşte cauza concretă a contracţiilor mele. Or fi diverşi factori favorizanţi pe care doar îi bănuiesc, habar n-am. M-am dat încet pe brazdă rutinei din spital şi m-am supus fără prea multă cârtire programului extrem de plictisitor (pentru unii). Trezirea, orele de masă, injecţiile antitromboză (pe lângă ciorapii aferenţi pe care i-am purtat nonstop), vitaminele şi perfuziile permanente, vizitele asistentelor, ale moaşelor, ale medicilor, ale femeilor de serviciu, ale doamnei de la bucătărie, programele TV, urletele demenţilor senili de deasupra parcaţi de la cămin direct în spital, cardiotocograf (CTG, un aparat care înregistrează contracţiile şi bătăile cordului fetal) de 3 ori pe zi, care mi-a dat bătăi de cap (adică un fel de sabotaj tradus prin "contracţii la comandă", ca să fie ele acolo pe hârtie şi să nu mă lase să plec acasă). Într-un final am realizat că de contracţii nu pot scăpa (cel mult doar domoli) şi că nu pot ieşi din spital până nu ating vârsta sarcinii suficient de înaintată ca să pot naşte acolo fără probleme şi fără terapie intensivă pentru nou-născuţi a cărei secţie acest spităluţ, personal, nu o deţine. Aşa că am mai rămas o săptămână la capătul căreia nu avea mai sens să rămân. Am stat culcată pe pat în tot acest timp, m-am întors de mii de ori pe toate părţile posibile şi am dat gata în această postură 5 cărţi şi am mai început încă două. Timp ar fi fost chiar pentru mai multe, dar, crede-mă, ţi se taie cheful când te-apucă crizele de reflux gastric şi de arsuri pe gât sau când se nimereşte la tine în salon un ferăstrău de nervi, o ţărancă idioată care fumează noaptea în baie sau plescăie jeleuri la teve până târziu de tot, trânteşte uşi când iese şi intră şi face mofturi la mâncare. În rest, linişte şi pace, noroc cu personalul din spital extrem de drăguţ, altfel, cine ştie...
M-am întors într-o casă cu şantier, cu haos de lucuri răspândite peste tot, s-a simţit lipsa unei femei care să ţină un pic de ordine. D chiar se temea că n-o să-mi placă, normal că nu, că mai bine că am stat în spital şi m-am scutit de nervi. Eh, lasă că am avut şi acolo nervii mei care s-au transformat imediat în munţişori pe CTG, tot acest joc Humpty Dumpty sau YoYo (sau cum vrei să-i spui) cu dozele de la perfuzii, uite contracţia, creştem doza, nu e contracţia, veste bună: scădem doza (şi dacă e şi mai bine întrerupem perfuzia), al cărui scop l-am priceput foarte târziu. Medicamentul din perfuzie creşte ritmul cardiac. Şi-aşa, compensat cu un alt medicament. În fine. Mai am un pic. Teoretic o lună. Nu o să nasc eu imediat (din intuiţie), dar nici la termen. Nu se ştie...
Îi mulţumesc expres şi călduros doamnei S care s-a oferit de mai multe ori să mă aducă acasă şi de a cărei generozitate nu mă simt demnă. Mulţumesc tuturor celor care au ştiut (sau nu) şi m-au sunat. Nu am vrut totuşi să alarmez pe nimeni. Mulţumesc Vio!
În ceea ce o priveşte pe mimoza pudica graţiata innamorata şi înţepata mi s-a făcut de fapt între timp cacadeegal (cum zice D). Rog sincer a mi se ierta răutăţile şi tentativele de intrigantă. Sunt conştientă că nu mă priveşte. :)

Niciun Paşti

Cam aceeaşi senzaţie. Cu greu m-am urnit să vopsesc nişte ouă şi să coc o prăjitură, doar fiindcă mâine urmează o vizită.


Se pare ca am într-adevăr mici contracţii cu care trăiesc de ceva timp. Acum că ştiu că există, le conştientizez, le diferenţiez de mişcările maimuţelului. Sper că nu nasc prea devreme. Mai am două săptămâni de muncă la care s-ar putea să renunţ din raţiuni medicale.

Mă bucur de toate mărunţişurile pe care le-am strâns până acum pentru maimuţel. Teoretic ne-ar mai lipsi pentru moment doar un dulăpior şi cam atât. Abia aştept să-i spăl şi să-i pregătesc lucruşoarele. În camerele de dincolo se mişcă (încet) ceva. Sper să terminăm la timp.

În altă ordine de idei (fără nicio legătură cu cele de mai sus), nu pot menţiona decât atât: ce gogoşi americane, ce dezgust!... Chiar nu credeam...

Mofturi, stări de spirit & comp

Mă bucur intens pentru ceea ce mă aşteaptă. Mă pregătesc aşişderea, mai puţin la capitolul renovări, dar asta deja nu mai e o noutate. Instalatorii ba se arată, "ba se dau dispăruţi". În orice caz, entuziasmul e în floare mai ales câns ştiu că trebuie să merg nu ştiu unde să cumpăr diverse pentru bebe. Nu de puţine ori (i se întâmplă asta oricui) apare câte-o ocazie (uneori binevenită) care îţi mai taie din elan. Ea e întruchipată în general de vocea lui (inclusiv virtuală) care-ţi atrage atenţia la starea (nu tocmai plăcută a) finanţelor din ultima vreme, de prejudecăţile unei mame (care e departe de realitatea noastră concretă) şi de scepticismul unei soacre care scot în evidenţă (fără intenţii maliţioase) aparenta inutilitate a unor lucruri. Pentru ce îţi trebuie găleată pentru băiţa bebelui, de ce îţi trebuie sling (ca să-l cari) atâta timp cât îl poţi lăsa culcat undeva (ca să-ţi urle, abandonatul de el, în creieri cât îl ţine, şi îl ţine!), păi coşuleţ de maşină poţi să-i iei şi mai târziu, păi poate la voi, că nu sunteţi obligaţi prin lege şi nu vă imaginaţi cât de urât îţi moare un copil mic în braţe în caz de... Ce bine de voi că nu sunteţi atât de speriaţi ca occidentalii ăştia care-şi suflă în iaurt. Lasă, că merge şi aşa, zice românul şi riscă.
Dacă te-ai gândi la toate şi ţi-ai permite (ceea ce, mulţumesc Celui de Sus, am reuşit cu chiu cu vai, fără să exagerez) ai ajunge totuşi fără să-ţi dai seama la o investiţie de necalculat. Sunt extrem de multe mărunţişuri la care trebuie să chibzuieşti. Ai sau n-ai nevoie. Nu ai experienţă, mai arunci cu banii şi pe lângă.
Ce bine, ziceam, că mai există aşa câte cineva care să-ţi ducă tot entuziasmul pe apa sâmbetei, se te facă să regreţi că ai exagerat atât, când te gândeşti că de exemplu cutărica n-a apucat să-şi ia nimic, că nu are cu ce (şi nu mai are mult până naşte şi ea). Ţi se taie tot cheful şi apoi realizezi că, lăsând la o parte lucrurile strict necesare, cele mai multe dintre investiţiile tale se duc pe lucruri doar pentru plăcerea proprie şi din dorinţa de a avea ce arăta. De aceea, am renunţat de exemplu, de la bun început la o cameră specială pentru copii mici (3-4 piese de mobilier în set), pentru care chiar nu-mi permit, cu gândul că se va face şi acest lucru în momentul în care copilul îşi va exprima gusturile proprii.
Nu-i nimic, mai trece un timp sperând să îngroşăm conturile la loc. Investiţiile cele mai mari sunt acum la început, apoi... cine ştie... ne-om descurca noi...

Cursul pregătitor pentru naştere

Tocmai am terminat de frecventat un astfel de curs. Grosso modo aş putea spune că nu e mare brânză. Dar eu primisem deja de la medic o serie de reviste, pliante şi cărticele prin intermediul cărora să mă informez în legătură cu ce mă aşteaptă. Pregătirea mea profesională a avut şi ea parţial o contribuţie, aşa că (aproape) totul mi s-a părut floare la ureche. Naşterea pe cale naturală este dirijată (aici în Germania) cam peste tot de moaşe. Ele sunt special pregătite pentru aşa ceva. Tot ele (plătite de casa de asigurări de sănătate la care eşti asigurat) te vizitează acasă înainte şi după naştere, pe ele poţi (tot în contul asigurării) să le stresezi la telefon dacă ai întrebări şi alte probleme. Moaşele organizează cursuri pregătitoare cu program de gimnastică şi exerciţii pentru deprinderea respiraţiei speciale, ele îţi explică totul legat de naştere, cum decurge toată povestea, ce complicaţii pot apărea înainte şi/sau după. La cursul ăsta îşi mai fac apariţia un ginecolog, un anestezist şi un pediatru cu alte informaţii complementare, o asistentă de la camera de copii pentru care alăptatul la sân este cel mai sănătoas mod de hrană a copilului mic, o altă moaşă care îţi arată (pe scurt) cum să-ţi îngrijeşti copilul (oricum vizitele de la domiciliu vor fi cele de cel mai mare ajutor). Dacă spitalul are piscină, nu strică o vizită săptămânală (gratuită) la gimnastică în apă la care eşti asistat tot de o moaşă. Nu ştiu  dacă bunăvoinţa tuturor acestor persoane şi generozitatea cu care se pun la dispoziţie tinerelor mame (cele ce sunt îndreptăţite să pretindă cu vârf şi îndesat acest ajutor) sunt neapărat gesturi pure de omenie sau pur şi simplu obligaţie profesională (sau şi una şi alta), dar sunt suficiente să pleci din start cu ideea (sau să-ţi schimbi preconcepţiile pe parcurs, aşa cum am făcut-o eu) că totul nu are cum să fie până la urmă altfel decât bine. Atâta timp cât ai înţeles şi valorificat corect toate informaţiile livrate.
Te apucă durerile facerii, te duci la clinica la care te-ai înscris în prealabil. Ştii deja care e atmosfera, fiindcă în cursul pregătitor este inclusă şi o vizită a secţiei şi a sălilor de naştere (care nu au neapărat aerul ăla de spital). În sala de naştere te aşteaptă o cadă, în caz că vrei să te relaxezi, în grădina de iarnă sunt mingii şi alte obiecte de gimnastică la care poţi să apelezi când eşti în travaliu, un anestezist este în permanenţă la dispoziţie dacă spui că nu mai poţi şi vrei peridurală. Poţi să naşti în orice poziţie crezi că e mai bine pentru tine. Inclusiv în apă. Toate cu bunăvoinţa şi răbdarea şi înţelegerea celor de acolo. Doar viitorul ţării se află în burţile noastre, nu?

18 martie

F, schimbaşi prefixul, la mulţi ani, prieten drag!

A trecut un an. Uimirea aia mică a rămas încremenită pe peronul gării. Nu am ce sărbători cu asta. Rămâne doar amintirea. Parfumul ei suav. Vine uitarea. Credeam că uitasem de tot. Sarcina mi-a schimbat perspectivele. O să uit în continuare. Îmi va face bine.

16 martie

A trecut un an de când n-am mai fost pe-acasă. Se pare că m-am înstrăinat de tot şi nu mi-am dat seama. Cum am reuşit, cum am rezistat? Cred că de cele mai multe ori nu-s conştientă de mine. Mai spuneam eu cândva, parcă aş dormi (aproape) non stop. Mă trezesc uneori, tresar şi adorm la loc. Şi timpul trece astfel.

PS: Eveniment de notat în calendar. Ieri a venit instalatorul şi şi-a început treaba. Într-o oră a demontat şi scos afară obiectele sanitare cele vechi ale băii ce urmează să fie renovate.

La mulţi ani, tataie!

Sunt aşa cum tu mă determini să fiu

N-aveam de gând să scriu despre un asemenea mărunţiş, dar face mult şi mi-am zis: ce naiba! Lucrurile se petrec în genere toate la timpul lor, nu are sens nici să mă grăbesc, nici să tărăgănez aiurea. Aveam ieri o stare atât de naşpa încât îmi venea să mă arunc pe Ennepe la vale (aici n-am nicio Dâmboviţă). Noroc că e apa mică şi mă trezesc instant dându-mă cu capul de pietriş. Nu aveam chef de absolut nimic, râzgâiala şi lipiciurile necesare pe lângă D nu ar fi niciodată suficiente. Şutul înainte e musai de la mine. Or fi fost hormonii, o fi fost aşa o îngrijorare că nu mai am timp, în fine... M-am urcat azi în maşina seniorului şi am ştiut instant că va fi altfel şi va fi mai bine. Experienţa lui are un rol nemaipomenit. Liniştea lui e sublimă. E cel mai important lucru atâta timp cât ştiu că starea de spirit a cuiva (cel puţin în cazul meu) e molipsitoare. Un tip mult mai atent la detalii, dar şi mai puţin stresant. Intuiţia mea (şi recomandările aferente) au fost bune. Deci rămân pe mâna seniorului, indiscutabil. :)

9 Martie

* am o babă senină, dar geroasă
* conform tradiţiei, cantităţii de ingrediente avute la dispoziţie şi poftei uriaşe am copt astăzi 37 de mucenici
* mi-am facut vaccin antiD (am o grupă sanguină cu RH negativ)
* azi am făcut 3 drumuri în oraş (două la doctor şi unul la şcoala de şoferi)
* încă n-am voie să mă înscriu la examenul de teorie (un simplu test pe computer e suficient ca să ştiu că nu-s complet pregătită)
* mai dau o şansă maşinii cu cutie de viteze în condiţiile în care locul instructorului junior e luat de senior (mai experimentat), dacă nu merge nici aşa, îmi bag picioarele şi trec pe automată.

Mizantropisme

Am o chestie cu vecinii. Mă enervează. Nu toţi în acelaşi timp, nu în general, ci mă opresc la ăia de deasupra. Dacă la cei ce au plecat mă enerva aspiratorul pus la treabă de 15 ori pe săptămână, la cei de acum mă enervează câinele (de talie mare), care nu latră, dar ale cărui presupuse "drumuri" şi nelinişti se propagă prin rezonanţa laminatului (culmea, de tip "antifonic"), mă enervează toate bocăniturile şi trântelile care-mi cutremură uneori tavanul (casa e veche), mă enervează scârţâitul ritmic al patului pe parchet, îmi vine să-mi pară rău că mi-am cumpărat şi eu laminat, în condiţiile în care îmi doream să-mi păstrez discreţia şi să mă fac neobservată.

Amsterdam (printre altele)

Deci M-am întors. Nu am apucat să mă odihnesc cine ştie ce şi am intrat direct în pâine. Doza de medical s-a epuizat. Am revenit cu drag pe ogor.
Amsterdam e un oraş frumos. Vai, sună ca în compunerile de clasa doua. Mai fusesem acum vreo 3 ani şi ceva. E fascinant prin căsuţele lui înguste, sutele de poduri, locuinţele lacustre (a se înţelege bărci) pe ale căror punţi se odihnesc adormite ghivece cu flori şi din care mai răzbat uneori aburi de la încălzire, cafenelele mici, înghesuite, pline, damele sumar îmbrăcate bâţâindu-se la geam în lumina roşie a încăperilor în care prestează, bâţâindu-se în portmoneele şi între picioarele tinerilor cărora li se adresează, eroticschopuri din care ne-am luat şi noi o jucărie (dar nu spun de care), eh, în fine. Ne-am dus la Amsterdam la târgul cu produse pre- şi postnatale de la care am plecat la propriu ca nişte Packesel, în sensul că nici n-am ştiut ce să ne alegem mai întâi în limita finanţelor din buzunar, dar şi în limita strict a necesităţilor. Târgul plin de burtoase (ca mine), de cărucioare cu copii mici, lucruri extrem de frumoase, dar şi (unele) cam inaccesibile. În paralel era un târg de bunuri de consum plin de "microfonari" (că nu ştiu cum să le spun mai întâi) care-şi strigau ofertele cât mai tentant. Am plecat de-acolo cu trei doze de biscuiţi evreieşti care (nu mai ştiu din ce context, cu siguranţă un blog) îmi par cunoscuţi.
Duminică am traversat un pic (vreo 30km) de mare printr-un dig (că olandezii sunt maeştri la aşa ceva) spre Flensburg (spre nord-vest) . Pe dig era ceaţă, marea avea gheaţă la mal. Am ajuns în Alkmaar mai mult de gura lui D, a început zdravăn să ningă, ne-am învârtit umpic prin piaţa pustie şi după o cafea am şters-o acasă. În Amsterdam nici urmă de ninsoare. La noi acasă în sfârşit 5 grade seara.

Am găsit un căruţ senzaţional. O ocazie nu departe de noi. Favoritul meu pe care l-am admirat pe toate drumurile în Olanda (e un căruţ olandez).


Nu ştiu cum se face, dar de când mă aflu şi eu în această postură privesc femeile ca mine cu alţi ochi. Ele au acum ceva special, sunt purtătoare de prunci, kilogramele în plus şi diformităţile unora nu mai contează, ci totul se rezumă la cum decurge sarcina, când va fi naşterea, cum va fi după. Le admir pentru curajul lor de a se angrena la o astfel de responsabilitate.
Am început gimnastica şi cursurile pregătitoare, lunea facem şi gimnastică în apă. Naşterea naturală nu mă mai sperie atât de mult, când observ cât de multă atenţie şi grijă i se acordă.

Joi mă scoate şcoala de şoferi pe autostradă.

Cine mai caută Voces Primaverae şi ajunge pe acest blog, există acum un grup pe facebook. Acolo ne regăsim, fetelor!

Gummibärchen în săptămâna 24

Sunt puţin în urmă (scuz lenea şi problemele tehnice).
De data asta din profil.

Scurtissime

În premieră mondială, ieri am râcâit tapetul vechi de pe pereţii holului.

Sper ca juniorul să-mi moştenească plăcerea de a consuma lapte. Începând, evident, cu laptele matern. Eu pare că am fost şi am rămas sclifosită. Consum numai lapte a cărui sursă (in)directă a fost un ambalaj. Mi s-a făcut zilele astea instant poftă de nişte lapte praf. Când eram mai mici mama ne fierbea uneori această pulbere surogat. O adevărată senzaţie frimiturile acelea albe nedizolvate care pluteau în lapte pe marginea cănii. Mai târziu am ajuns să ne preparăm singuri în ceşti crema foarte simplă, dar delicioasă, obţinută din câteva linguriţe de lapte praf, un pic de zahăr şi un strop de apă. Ceea ce n-am ezitat nici astăzi, de dragul amintirilor. Plănuiesc o ciocolată de casă cu lapte praf.

Atunci te-am conştientizat în mine, atunci de fapt te-am iubit.

Cred în sfârşit că una dintre cele mai importante sarcini ale vieţii mele este să-mi fac ordine în toate lucrurile, implicit în mine însămi. Nu-i un lucru deloc uşor. Dacă vrei să ştii de ce, întreabă-l pe D.

M-am trecut 2 săptămâni pe medical. Ce obrăznicie pe capul meu! (printre altele) :P

Week-end-ul viitor mergem la Amsterdam. E un târg pentru familii cu (şi fără) bebei la care o să căscăm şi noi gura.

Mişcările juniorului încep să se facă văzute prin peretele meu abdominal.

Mă distrez iar cu DSDS. Sunt vreo 3 băieţi extrem de talentaţi.

Mi-e dor de citit. Literatură, nu reguli de circulaţie rutieră.

Preocupări intense

Noii noştri vecini şi-au pus laminat. Scârţâitul patului pe laminat în miez de noapte răsună îngrozitor de tare deasupra noastră. Nu ştiu dacă sunt neapărat pudică, dar mi-aş asigura discreţia cât de cât. Ei de fapt cred că habar n-au. Încă. Să le spun? /-)

Ce mai fac

De câteva zile, mai bine zis, cam de când a început iarna, Germania e sistematic acoperită de zăpezi. A văzut Germania la zăpezi anul ăsta cum nu mai văzuse de mult. Cel puţin de 10 ani. Şi nu mă refer neapărat la Bavaria, în sud de tot la munte. Ăia sunt căliţi. Ci la (de exemplu) mult iubitul nostru land (NRW) sau la alea din nord, de la litoral, care şi-au cam epuizat resursele de sare şi se luptă şi ele cu nămeţii cum pot. Zăpada e mişto când nu începe să se topească. Mi-am scos covorul din bucătărie şi m-am dus cu el în spate în grădină unde i-am tras o săpuneală.
Am condus deja de mai multe ori pe zăpadă sau mocirlă. Încă sunt nesigură la anumite comenzi, trebuie să mă asigur mai puţin haotic, mai puţin visătoare. Sunt străzi pe care nu le văd (haha) şi sunt gata să trec pe lângă ele, sunt străzi prea înguste sau "prea" aglomerate. Ei...
Mi s-a rotunjit burta, clar. Îl simt pe junior în fiecare zi când îşi exersează normele de rostogoliri. Cineva mă sfătuia să ţin un jurnal. E plin netul de ele. Şi nu am strop din inspiraţie. Perfecţionista de mine... :->
Căutăm căruţ. Cred că am găsit unul care îmi place. Costă o groază de bani. Dar se găseşte şi folosit în bună stare.
Nu ştiu cum se face că-mi doresc şi eu o dată un lucru nou şi nu mi-l permit. Îmi doresc să scap de acest tractor de pe care scriu şi care nu ştiu cum mai rezistă, cu un ventilator (ăla de la cutia electrică din spate) care nu mai porneşte singur şi care trebuie stimulat cu o scobitoare, cu placa video defectă (nu merge decât cu o variantă rudimentară de XP şi evident cu purici), nu pot să văd webcamurile altora, m-am căpătuit mai nou cu nişte cookie-uri de care nu ştiu să scap, am schimbat ceva pe la setările din firefox, momentan nu pot posta comentarii la mine pe blog. Varză. Nu am antivirus, face-mi-aş ceva pe el, altfel îmi crapă tractorul. Pe celălalt nu am ajuns nici acum să-l mai reparăm. Instalatorul ne tot amână. Nu ştiu cum naiba trag toate aşa de timp. D parcă n-are nici-o grabă, mai degrabă "matrixsează" (e chestie de bani şi de priorităţi până la urmă), o să-i ajungă părul complet alb. Nu-mi mai tihneşte cu aglomeraţia asta.
Mi-a venit în sfârşit paşaportul nou (după două luni). Trebuie să-mi scot o adeverinţă de şedere nouă. Trebuie să mă interesez dacă am fost înscrisă la examenul de conducere, trebuie să mă programez pentru testul teoretic, trebuie să-mi cumpăr o soluţie de zahăr pentru un test de diabet de sarcină, trebuie să mă înscriu la un curs pregătitor pentru naştere, să-mi caut moaşă, să mă înscriu la o clinică de naşteri, să-mi fac bagajul.
De ziua lui D (mai alaltăieri) au rămas cu toţii înzăpeziţi. Am pregătit două prăjituri foarte gustoase din care iniţial am mâncat doar noi, apoi am împărţit prin vecini.
Aşa arată prăjiturile:

Aşa arătau alaltăieri strada şi grădina mea văzute de la fereastră:

Cam gata... Hai pa!

Cool

Mă plictisesc (iar). Din plictiseală, în loc să termin de mâncat cartea de teorie rutieră şi chestionarele pe pâine prăjită sau măcar să citesc altceva util sau să spăl nişte rufe, mi-am făcut cont pe facebook, care la fel ca şi twitter va zăcea uitat undeva în lumea asta virtuală. Mda. Nu prea-i găsesc sensul, aşa cum nici site-ului weblogpunctro nu i-l găseam acum vreo 6 ani şi jumătate.
Ursuleţul de gumă dă sistematic din picioare între reprizele de somn. E o senzaţie (era să zic) senzaţională (na, că am zis-o). Momentan e suportabil. Mi-am luat ieri lenjerie intimă pentru gravide. Mă întreb acum dacă era chiar necesar. De la începutul sarcinii şi până acum m-am îngrăşat cam 4-5 kg.
Un sms de la un Animal mi-a dat deşteptarea azi-dimineaţă. Aştept să vină poşta cu pachetul de mozaic. Instalatorul s-a dat momentan dispărut. Are lucrări mai importante ca a noastră. Nu e (aproape) niciodată cum îţi faci planurile şi socotelile. S-ar putea ca până la momentul naşterii să nu rezolvăm nimic în casă (restul). C-aşa e la noi. Suntem prea comozi şi nu punem osul la treabă. E din cauza drobului de sare...

Duminică dimineaţă

Aştept acum duminicile ca pe pâinea caldă. Sunt cam singurele zile din săptămână când îmi mai permit şi îmi propun să mă satur de somn. Şefa mea de echipă mi-a făcut program exclusiv începând de dimineaţă (până mai spre dup-amiază, rareori până un pic şi mai târziu), fiindcă nu mai am voie seara în magazin. Ceea ce nu mă deranjează. După câteva ore de muncă, îmi mai rămâne încă o bună parte din zi pentru alte lucruri.
M-am trezit astăzi cam fără probleme pe la 8 şi ceva tocmai după ce visasem ceva extrem de plictisitor. E un semn bun că nu mai are sens să o lungesc în pat, în fine...
Ieri dup-amiază am fost şi am inspectat live (fiindcă mai aruncăm un ochi şi la ofertele de pe ebay) primele cărucioare şi accesorii pentru copii mici. D are deja în cap un model destul de practic, bunuţ şi avantajos ca preţ, mie nu-mi place la fel de mult, trebuie să ajungem cândva şi la un consens. De ieri am început să simt concret (adică să diferenţiez şi să conştientizez) primele mişcări ale fotbalistului din burtă. Momentan exersează nişte box. Tailandez.
Alaltăieri am fost la ziua Tantei H. De la an la an se mai gârboveşte un pic. Norocul ei cu fiica iubitoare căreia i-a fost un ajutor util şi binevenit cândva cu propriul ei copil.
Acelaşi KH, coristul jovial şi entuziast, acelaşi P entuziast cu aura lui de gânditor când pufăie din pipă sau din ţigaretă, aceeaşi E entuziastă şi ea, dar şi categorică şi dulce-amăruie în constatările ei, o D un pic obosită, T obosit şi el de treburi şi copii, I un tânăr înalt, bine făcut, frumuşel (să-ntoarcă ochii după el) şi restul. R, guraliva aia mică şi dulce s-a lăudat că doarme la o prietenă. Deci n-am văzut-o.
Am ţinut morţiş să mă întâlnesc cu aceşti oameni pe care îi văd cam în ritmul de o dată pe an. I-am găsit pe (aproape) toţi un pic aprinşi de vinul care până la sfârşitul serii a reuşit să-i afume şi să le încurce-descurce limbile.
Dintr-una-ntr-alta a venit vorba despre ce fac cu copilul după ce mai creşte, cine mă ajută cu el, le-am mărturisit că nu am altă soluţie mai avantajoasă decât să mi-l cresc singură, cel puţin 3 ani până la stadiul de grădiniţă şi că nu am pe nimeni care ar putea să aibe o seară grijă de el, pe M şi R (socrii mei) nu pot să-i rog, M are un handicap, R cred că e antitalent şi sceptic la schimbat scutece, aşa că nici nu-i pun la socoteală. E, cu limba dezlegată de vin aproape a ripostat spunând de fapt (ceea ce eu nu am vrut să cred niciodată) problema lui M nu este neapărat handicapul, cât lipsa de timp şi faptul (şi mai grav) că nu vrea. Le-am povestit şi lor faza cu noaptea de anul nou şi cum mi-o imaginez eu pe M stând acasă şi arzând resturi de lumânări din plictiseală, cum nu-şi dă rutina (a se înţelege confortul) peste cap riscându-se cu lucruri posibil periculoase, de exemplu gestul de a veni la minipetrecerea mătuşe-sii în condiţiile în care afară încă mai sunt pâlcuri de zăpadă şi eventual nişte alunecuş neprevăzut care ar putea-o pune la pământ. Mi se pare extrem de absurd să refuzi să pleci undeva când ai posibilitatea să te deplasezi cel mult 10 metri de la uşă la maşină şi apoi încă un pic de la maşină până la poarta restaurantului. Cu ajutor. Al doilea motiv în toată această poveste ar fi aproape sigur însuşi R, obişnuit cu aceeaşi rutină a precautului excesiv, care nu-şi scoate maşina din garaj pe drumuri cu risc de alunecuş. Se pare că încă nu m-am obişnuit cu statutul de fraieri pe care şi-l câştigă aceşti oameni generoşi şi buni, dar extrem de temători. Nu pot să nu fiu dezamăgită de fiecare dată de această situaţie absurdă. În fine.
Nu ştiu ce i-a apucat pe toţi aceşti musafiri (pe care, repet, îi văd o dată pe an) când s-au apucat pe rând să-mi spună să le aduc lor copilul, că au ei grijă de el, că o lăsăm pe bătrâna H (săraca, abia se mai ţine pe propriile picioare) cu copilul şi noi mergem la concertul lui KH şi apoi la restaurant, aiureli dictate de vinul dulceag. Nu cred că ar avea ceva împotrivă. Nu m-aş fi gândit niciodată să îndrăznesc să-i rog. Sunt oameni pe care mi-ar plăcea să-i văd mai des. E m-a pus să-i dau (din nou) numărul de telefon ca să mă sune. Suntem doar prea comozi cu toţii, nu e că nu vrem. Entuziasmul lor e molipsitor, te face să le cauţi prezenţa.
Lecţiile mele de conducere sunt în continuare (cu mici excepţii) nişte catastrofe pe patru roţi. Cea mai mare problemă a mea este că învăţ mai greu, posibil sunt chiar un antitalent, iar instructorul pare prea puţin răbdător, plus concentrarea suplimentară la comenzile lui care nu-s pe limba mea şi care creează la un moment dat, din oboseală, confuzii...
Cam asta e.

PS - îi recomand animalului să se tundă, fiindcă e urât şi fioros. :p

Gummibärchen în săptămâna 20

Viitorul ţării este băiat.

Dormi uşor, Lhasa de Sela

Lhasa de Sela - El Pajaro

Hate Sundays

La noi s-a aşternut un strat frumos de zăpadă, nederanjat nici de temperatura de afară, nici de maşinile de curăţat strada. Era rândul nostru la deszăpezit trotuarul. Obligaţie (duminica) până la cel târziu ora 9. Nu ne-am urnit din căldurica şi confortul aşternutului. Nu-i nimic, avem vecini cu program (matinal sau nocturn) care se nimeresc la momentul oportun şi preiau iniţiativa. Atâta timp cât (sper) nu bombăne. D ar vrea să ieşim. Tocmai i-am tăiat macaroana rugându-l să dea muzica mai încet, ca să-mi pot auzi rezonabil partea mea din căşti. Din păcate, deşi pare atât de frumos afară, n-am chef să ies. Şi simt că mă apucă aceeaşi criză idioată de plictiseală, mai ales când am atâtea lucruri importante de făcut. Cui îi arde? M-au apucat nişte doruri mult cunoscute. Nu voi putea să le potolesc nicicum. Numai de-aş reuşi să uit ca prin minune totul, eventual. Senzaţie de pustiu. Se va lăsa întunericul cât de curând pe stratul acesta imaculat. Mâine iar conduc pe zăpadă.

Jawohl

2009 a fost un an ok, interesant, cu câteva highlight-uri şi câteva căderi. Trag rareori linie dedesubt, nu mai ştiu concret ce mi-am propus, cert e că n-am lăsat totul de-o parte, nici nu mi-am dus toate sarcinile până la capăt. Un singur lucru îmi doresc acum, ba nu, două: unul material, adică să-mi termin casa într-o continuă transformare şi unul imaterial, mai important decât celălalt: să-mi fac câţiva prieteni. Nu, n-o să-i pescuiesc de pe stradă, ci doar o să-i cultiv pe cei care-şi încrucişează drumul cu al meu şi bănuiesc eu că merită. Îmi doresc să fiu mai puţin pretenţioasă (dar nu deloc) cu ei.
Aseară am decis să ieşim, în ciuda faptului că D e răcit şi că părinţii lui nu-s într-o stare mai bună. Mulţumesc Celui de Sus că n-am nici pe naiba şi mă ţine pe picioare, am eu altele de "tras". Am lăsat zgârcenia de acum un an de-o parte şi mi-am cumpărat rachete şi artificii. Mi s-a părut mai mereu aiurea să-mi arunc banii pe fereastră pentru aşa ceva, însă era cam singura mea distracţie din această noapte. Am pregătit o salată şi, la insistenţele lui D, nişte Speckendicken, un fel de gogoşi din Ostfriesland, îndulcite cu sirop de sfeclă, condimentate cu anason şi cardamon, garnisite cu costiţă şi salam uscat şi prăjite în untură.
Nu cred în superstiţia de genul cum începi anul, aşa îl ai, cert e că eu l-am început cu o mică dezamăgire. Un lucru de care nu sunt perfect conştientă de cele mai multe ori. M-am intergrat într-o familie comodă şi temătoare. Am jucat cu ei câteva partide de Rummy la care am adăugat nişte reguli de la ei, "din popor", aşa cum învăţaseră şi ei, apoi am deschis o sticlă de vin spumos nealcoolizat, iar la miezul nopţii am evitat să ne îmbrăţişăm / pupăm din raţiuni igienice. Pieptul de gâscă umplut pe care îl aduseserăm cu noi am renunţat să-l mai pregătim, se făcea prea târziu, n-am mai fi fost în stare să-l mâncăm, ceea ce încalcă tradiţia meselor bogate şi copioase româneşti. Aş fi vrut să ies de dinainte cu rachetele, n-am reuşit, mai întâi a trebuit să ciocnim paharele cu vin. Am ieşit doar eu cu D. Eu am dat foc la toate artificiile, cei doi au rămas la fereastră, au văzut un mare Scheiss, iar D a păstrat distanţă. Se apropia de ora 1, am intrat din nou în casă, M ne-a rugat să nu ne supărăm pe ea, dar se duce la culcare. Pentru noi nu există aşternut în casa părinţilor, aşa că mi-am adunat lucrurile fără cârtire şi am ieşit în doi timpi şi trei mişcări. Am plecat la W şi R unde promiseserăm o vizită. Am stat şi acolo cam o oră şi am şters-o acasă. Mi-e ciudă cum de nu ne-am simţit noi înşine să plecăm. Le-am dat rutina peste cap. Stratul subţire de zăpadă şi ploaia de dinainte au pus (în minţile lor) alunecuş pe străzi. Nu ar fi plecat nici bătuţi de-acasă. De artificii nu s-ar fi apropiat. R (care a lucrat la pompieri şi salvare) a văzut destui suferinzi de consecinţele beţiei şi prostiei şi ghinionului celor care ard petarde. Speriaţi la propriu şi la figurat. M-am simţit dată afară din casă. :) Exagerez sau nu, mărunţişuri ca acesta (şi nu alte catastrofe) mă lasă pe mine cu gura căscată. Un lucru e sigur, chiar dacă-mi trece, nu voi uita niciodată. Mi s-a spus să nu mă supăr, şi, deşi n-am arătat-o, m-am supărat.
O să am totuşi un an senzaţional. :) Aşa să îl ai şi tu, cititorule!