Nu mai avusesem de mult o zi de lucru atât de lungă şi cu o pauză atât de scurtă. Am rezistat nu eroic, ci cu răbdare, cu ideea împăcătoare că am trei zile libere dup-aia, ascunsă de după telefonul închis în permanenţă, să nu mă deranjeze nici naiba. Nu mă interesează dacă crapă fără mine, dar nici n-am de gând să mor de claustrofobie în înghesuiala aia haotică ce se numeşte pompos magazin.
Mă delectez cu bloguri necitite (ba chiar unele noi adăugate proaspăt în reader, când naibii o să le dau gata pe toate, ce mai contează), cu poze din Bucureştiul vechi din care nu recunosc mare lucru. În mahalalele alea e cel mai probabil că odinioară nici n-am apucat să calc.
Dacă aş avea abilitatea asta, precum şi aceea de a zbura cu propriile aripi, m-aş teleporta în timp numai ca să văd străduţele alea cum erau ele înainte, precum şi ca să-mi cunosc strămoşii. Până la a cincea spiţă cel puţin ştiu sigur că au fost cu toţii ţărani. Unul ţârcovnic, altul vânzător, cel puţin unul soldat (mort) în război. Mi-ar plăcea să-i văd pe toţi. Am găsit mai demult un site pe care îţi poţi construi arborele genealogic. Ba chiar m-am apucat de el la un moment dat. Că n-aveam ce face. Trebuie să-l reiau de-acolo de unde l-am abandonat. L-aş face eu pe hârtie cu poze, cu date etc, să văd.
Mă delectez cu muzici neascultate încă. Descopăr permanent bunătăţi. Dacă reuşesc să le ascult pe toate măcar o dată în viaţă, pot să spun că toată scormoneala mea n-a fost degeaba. Fiindcă eu le strâng şi strâng şi strâng cu gândul că-mi vor fi de folos cândva, că voi desfăşura diverse activităţi pe fundalul lor, că voi găsi persoana potrivită cu care să visez la unison sau că mă voi închide singură cu ele.
Am iar tendinţe fataliste de genul "vreau să închid blogul". Uit că el n-are decât valoare pur personală şi că mă ajută privindu-l din această perspectivă (ideea de a scrie, de a scoate). Uit că există cel puţin o persoană care (din câte-mi spune) nostalgizează o dată cu mine. Pentru mine şi (poate doar) pentru ea mai scriu. Există diverse barometre pe care le-am strecurat involuntar pe ici pe colo. Din mania mea de a sări peste cal, de a desface firu-n patru şi de a interpreta mergând până în pânzele albe, trag concluzii doar dintr-o mână firavă de infomaţii mai mult neclare despre cât de importantă sau complezentă este prezenţa mea undeva. N-o să mă grăbesc, totuşi să-mi bag picioarele. N-are rost. Dar dacă e să mi le bag, mi le bag. La timpul lor.
Am găsit (în acelaşi magazin) o pungă de minizoobiscuiţi pe care scrie în limba mea. Şi care au gustul de acasă.
Strătuleţul de zăpadă de afară aduce mai multă lumină în casă decât cerul (pururi înnorat al) Germaniei. Strătuleţul acesta de zăpadă a înghesuit în magazine amatorii de costume de schi. Mai devreme - în nici-un caz. Eventual, pentru unii (majoritatea) - prea târziu. Aceeaşi poveste cu măştile de Halloween sau cu lampioanele de Sf. Martin sau cu costumele de carnaval. Aceeaşi poveste în fiecare an.
