Episodul cadoului inspirat

Protagoniştii sunt:



Porcuşor



Coşuleţ



Paie



Bileţel (faţa)



Bileţel (verso) = mesajul Porcuşorului



Clips cu Inimioară (purtătorul de bileţel cu mesaj)



Sfoară de împachetat (foliei de plastic nu i-a mai venit rândul la poze)



Masa Porcuşorului



Se procedează după cum urmează.









Supliment - O felicitare încropită şi stricată iniţial de mine (adică am scris greşit pe coala îndoită care trebuia să fie de fapt felicitarea şi am păstrat doar foicica dinăuntru).



Gata!

Dispozitie creatoare adică stors de creieri

Nu mai am răbdare, nici cu timpul nu prea mă mai pot lăuda. Aş vrea să mai fac şi altele. Să mă reapuc de pictat de exemplu. Aş avea câteva idei, dar cel mai greu îmi e să mă apuc. Vreau să termin de citit o carte (începută de mult, prea am lungit-o) ca să mă pot apuca de alta. Am scris şi azi la povestea cu pricina şi am terminat-o ca-n brânză doar ca să nu depăşesc 7 pagini cu font 12 la un rând. Sunt sigură că mă întorc la ea şi mai modific. Posibil să o fac mai lungă. Deocamdată mi-e silă de sfârşitul brusc şi banal pe care i l-am dat. Şi nici punct culminant nu are. Deocamdată n-o fac publică, deşi mă tentează. Las' aşa!...

:-o

M-o crede cineva, nu m-o crede nimeni, de aproape o săptămână (până azi, finally, când a dat Domnu') am stat numai în casă. Nu ştiam eu de ce mă paşte plictiseala şi apatia. Azi mă scoase doctorul afară din casă. Nu, nu mai avusei nici-o colică biliară, ci programare la ecograf, ca să se convingă mister şi să-mi dea o dată hârtioara aia. Aşa că o luai agale pe nemâncate şi la 8 fără un pic şedeam răbdătoare pe unul din scaunele rezervate ălora care stau la rând. Nici nu s-a deschis bine cabinetul că era deja aproape furnicar, majoritatea erau veniţi la analize. Rândul mi-a venit aşadar în aproximativ 40 de minute. În acest răstimp am urmărit cum se inchideau şi deschideau uşile, cum răspundea secretara la telefon, cum căuta într-un teanc imens de fişe, cum intrau babele la EKG sau la analize şi ieşeau de-acolo, cum a venit un tip (curier cred, fiindc-a luat un număr x de fişe cu care a plecat de unde a venit) şi ce mişcări controlate avea, un pic ciudăţel spre efeminat, de mi-am zis ăsta sigur e gay, ha că l-am ghicit, aşa că n-am avut timp să mă plictisesc. Doctorul, bonom de felul lui, s-a aşezat la ecograf lângă patul pe care mă întinsesem şi mi-a arătat pietrele pe monitor. Aşa că n-a mai comentat omul nimic şi mi-a dat ţidula.
Afară pe Mittelstraße (o să pun cândva nişte poze, stai să le fac mai întâi) dădea să iasă soarele. Aparatul n-am vrut să-l iau, dar mai bine, fiindcă m-am învârtit de vreo 3 ori pe strada aia, că magazinele nu deschiseseră şi nici mult nu mai aveau.
Vecinii mei foşti, italienii, au plecat (după cum am mai spus). S-au mutat în casă nouă, au pus de copil (cam neplănuit el, dar binevenit) şi mai nou se vor lua cu acte. Marele eveniment la care am fost invitată (fiindcă eu i-am lăsat de ştire italiencei să nu care cumva să nu-mi spună când e paranghelia) şi la care nu o să mă prezint decât în calitate de martor (unul dintre mulţi alţii) la primărie, fiindcă mi-am dat eu seama între timp că n-o să cunosc pe nimeni şi nici bucatele n-o să-mi priască din motive bine-ştiute de vezică biliară cu pietricele care va fi dispărută ca prin minune de astăzi într-o săptămână. Şi ca să nu mergem cu mâna goală i-am pregătit o mică atenţie. Detaliile într-unul din episoadele următoare şi cu poze. Tot ce pot să zic este că-s tare încântată de idee şi de cum am încropit din fleacuri o chestie - sper eu- haioasă.
Un fleac ca ăsta şi uşurarea că am pietre în bilă (conform constatării-confirmare a medicului), ca să mă pot opera săptămâna viitoare (şi nu altcândva), şi încă o mică bucurie mi-au făcut o zi interesantă. Şi încă ceva. M-am apucat de scris povestea. Merge repede. Când nu scriu la ea îmi vin idei (eh, nu chiar gârlă, dar vin). Curtezano, ce fac eu acum, că am scris 6 pagini cu font 12 la un rând şi nici măcar nu am ajuns la punctul culminant. :O
Deh, cam astea sunt. Ăăă, şi ce bine e când renunţi la anumite Pille...

Şi ca să-ţi ţină de urât, ia de-ascultă: Nox - "Forogj Vilag"! Sună bine, să ştii.

Leapşa nelepşuită

Nu m-a lepşuit nimeni (poate doar Suzi, fără să dea nume), dar n-am despre ce să scriu azi.

1. Vorba preferată: adică, de fapt.

2. Vorba nesuferită: bârfă, bobinează.

3. Drogul favorit: bomboanele cu caramel.

4. Zgomotul, sunetul preferat: soneria telefonului când primesc apeluri anonime.

5. Zgomotul, sunetul nesuferit: dopuşorul lui D când îl aruncă şi îl prinde obsesiv.

6. Injurătura sau blasfemia recurentă: să-mi bag picioarele.

7. Pe cine punem pe viitoarea bancnotă: eventual pe mine.

8. Meseria pe care n-aţi fi vrut să o faceţi: Klinkenputzer (adică ştergător de clanţe, adică bătător din uşă în uşă)

9. Planta, arborele sau dihania în care v-aţi reîncarna: orice, dar complet insensibil, poate o piatră.

10. Presupunând că Dumnezeu există, ce v-ar spune după moarte: Bine ai venit! Ia o prăjitură! Te-am iertat de mult!

Descoperite proaspătă

Na, că n-am ce face zilele astea. De fapt am, aş putea citi, că şi-aşa mi-e foame. În schimb descarc tot felul de muzici şi le ascult. Printre ele am găsit ceva chiar drăguţ. Se numeşte El Perro Del Mar.
Aici e myspace-ul lor.

De ascultat: "God Knows (You Gotta Give To Get)"

Am ratat-o astă toamnă

Duamne, ce floare frumoasă!!!

D a fost de vină, nu m-a lăsat s-o car după mine prin magazin, iar când a fost s-o iau ca s-o plătesc, ia-o de unde nu-i. Dar tot nu mă dau bătută. Cel târziu la toamnă o să plantez şi eu una în grădină. :D

Poza e de aici.

Şi un bonus de ascultat: Tiromancino - Amore Impossibile

Deşteptătoare

În casă am două ceasuri cu alarmă. Mai avem fiecare mobilul lui, deci ar fi în total patru surse de dat cu ciocanul în cap dimineaţa (desigur, numai dacă ar fi să le folosim pe toate). Uneori el se trezeşte şi fără ceas. Îl simt, oricât de tăcute i-ar fi mişcările, deci mă trezeşte oricum (5). În zilele cu pricina nu mai dă drumul la radio, că oricum nu mai poate adormi la loc. Eventual e treaz deja de vreo oră şi doar se întoarce de pe o parte pe cealaltă. Aţipesc la loc. Mă trezeşte iar, trântind nu ştiu ce în bucătărie sau turnându-şi cafeaua (6). Iar aţipesc. Înainte să plece îmi strecoară un sărut pe frunte (uneori mă şi sperie) şi apoi aud cheia învârtindu-se (7). Mă chinui să adorm la loc. Vizavi (zi de zi lucrătoare) se aruncă bucăţi de schele într-o camionetă (8). Deh, au treabă domnii. Adorm totuşi. Chemarea naturii mă saltă uneori şi mă trimite undeva (9). Mă pun la loc în pat. Sună la uşă, mă ridic instant ca arsă şi merg să apăs reflex pe butonul deschizător al uşii de afară - Danke! Post! - ăştia n-aveau cheie? (10) Mă duc să mai lenevesc un pic. Sună iar la uşă: TNT Pooost! (11) Ai naibii, ăştia de deasupra, iar şi-au dezactivat soneria ca să nu fie deranjaţi de la somn. Lasă, că ridică alţii poşta şi pentru ei. Şi s-a demonstrat că erau acasă în atare situaţii. Uneori se trezeşte el, harnicul vecin obsedat de curăţenie, şi se apucă de aspirat (doar e permis începând cu ora 8.00) (12). Mă întind iarăşi şi aţipesc şi visez că primesc un apel anonim, neaşteptat, plăcută surpriză, îl sun înapoi la fel de anonim. În două-trei minute mă trezeşte un sms la fel de neaşteptat, o la fel de plăcută surpriză. De cele mai multe ori apar când nu te mai gândeşti la ele, când ai încetat să le mai aştepţi. Atunci sunt ele cele mai dulci.

De ascultat: Frou Frou - Hear Me Out

Apropos de...

Uite, şed pe un scaun obişnuit aici în faţa monitorului. Citesc diverse, ce mai zice unul, ce mai scrie altul. Imi sună ceva obişnuit, dar plăcut, în urechi şi mă apucă tot felul de gânduri aiurea. Tocmai am lecturat un articol care mi-a amintit de obiceiurile funebre ale românilor şi mă apucă aşa un fel de groază când mă gândesc că în loc de sufleţelul acela drag care mă îmbrăţişează incognito venind din spate şi mă iubeşte chiar dacă nu mai e să fie, este de fapt fantoma vreunui străbunic sau a vreunei vecine răposate care n-are ce face şi intră pe fereastră, scârţâie un pic uşa, trânteşte un ziar ca o pală de vânt şi mă sperie pe mine. Am destule amintiri cu înmormântări şi cu cât mai întristătoare sunt, cu atât mai rece mă lasă. Şi bineînţeles cu atât mai silă de mort îmi este. Deşi când eram de-o şchioapă nu pot spune că fugeam de aşa ceva, ba dimpotrivă. Eram pe la mamaie, undeva prin sudul Olteniei unde există şi acum o groază de obiceiuri, şi nu o dată am avut ocazia să stau la capul unui sicriu (într-unul dintre ele era chiar un prieten, un pic mai mare ca mine pe vremea aia, care murise de poliomielită) şi să-mi fac de lucru scuturând muscăreaţa deasupra feţei adormite. Şi dacă bocitoarele nu erau suficiente, aveau ei grijă să cheme şi nişte lăutari care să-ţi dea ghes la plâns cu cântecele lor rupătoare de inimi. Zău aşa. Iar eu numai de-a naibii n-aveam chef să mă vadă careva plângând. Singurul de care chiar nu mi-a părut rău când a murit a fost propriul bunic, fiindcă nu-l sufeream. Şi o dată cu el am început să detest şi înmormântările. Numai când îmi amintesc... Auzi tu, să-i ridici perna din sicriu în timpul nu ştiu cărei rugăciuni, să-i pupi mâinile, ce obicei scârbos, mai ales că ştiu că fusese găsit în mijlocul unui incendiu (slavă Domnului că nu arsese). Desigur că nici n-aveam de gând, ci doar am ridicat cruciuliţa de lemn (pe post de icoană) şi am sărutat-o pe-aia. De-atunci evit să mai frecventez înmormântări. Dar nu-i nimic, mi-au defilat ele de nenumărate ori pe străduţa din faţa blocului, ani de zile, cât am locuit acolo. Dacă ar veni vorba de decenţă în ceea ce priveşte un eveniment la români (poate şi la alţii, dar nu sunt eu la curent), apăi tocmai în acest caz despre care tot scriu de câteva rânduri bune încoace ea lipseşte cu desăvârşire.

Aria Reginei Nopţii din "Flautul fermecat"

Knabenchor (cor de băieţei) din Bad Tölz (Germania)
Puştiul ăsta e mai bun decât o soprană obişnuită. ;))

Chiar aşa, echinocţiu

Hehe. Despre ce-aş putea eu scrie astăzi - când nu am nici-o inspiraţie - dacă nu despre vreme?
Ei bine, ar părea că azi cu ocazia începutului astronomic al primăverii, cu ocazia zilei poeţilor şi a micului Florinel (fiul unor prieteni de-ai mei, poeţi) tocmai îşi face un pic de cap doamna iarnă, după ce întreaga... ăăă... iarnă a cam tras chiulul de la raport şi nu şi-a cerut nici măcar o scuză. Aşa că noi, amărâţii aştia care şi-au făcut iluzii că vor vedea înflorind sub soarele călduţ un mănunchi - două - trei de lalele negre vedem pe ferestrele neşterse (că deh, încă nu ne-am apucat de curăţenia de primăvară şi nici n-o să ne apucăm vreodată, fiindcă nu există) cum fulguie încetişor, uite aşa, cu flori mici de gheaţă, în loc de pufi de plop sau de petale de magnolie şi dârdâim de frig şi scoatem la loc hainele cele groase din dulap şi... Nu-i nimic, zicem noi, aşa am învăţat prin clasele primare: stratul de zăpadă ţine de cald peste iarnă grâului încolţit, aşa că ţine cald peste primăvară şi lalelelor neînflorite. Numai că zăpada nu se-aşează. Iarna asta e zgârcită rău. Mai bine răscoleşte un pic, furtunoasa de ea. Cam asta ar fi. Şi, ca să fac un bilanţ, în această însemnare scurtă şi plicticoasă am folosit de trei ori cuvântul primăvară (şi cu ăsta - patru) şi de patru ori cuvântul iarnă (adică cinci).

De ascultat: Kaffe - Lorraine

Provocarea Curtezanei

Citisem eu acum câteva zile despre. M-am gândit că nu sunt în stare. Un schimb de mailuri astăzi mi-a adus şi mie personal propunerea de a scrie. Nu am scris niciodată pentru copii. Sunt eu oare în stare să scriu? Ce le mai place acum copiilor într-o poveste? Pe mine mă fascinau desigur toate basmele acelea fermecate cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene, alea ruseşti cu ţarini şi ţarine, cu tot felul de personaje fabuloase cu puteri magice. Se mai poartă astea? Nu aş reuşi poate niciodată să egalez frumuseţea lor... Vai... Despre ce aş putea să scriu?

Lecturi

Dacă stau să mă gândesc bine, în ultima vreme am început să citesc mai mult. Poate şi fiindcă apartenenţa la grupul (clubul) Bookaholics (de care la început mă cam îndoiam) mă împinge mai mult de la spate, mă stimulează şi, mai mult decât atât, mă pune să scriu. De fapt scriu din proprie iniţiativă aşa cum mă pricep, fiindcă nu sunt decât o umilă amatoare, o fac şi de plăcere şi dintr-o oarecare datorie pe care mi-am asumat-o. Mă surprinde interesul aproape unanim, poate chiar supus, pentru propunerea din reading circle 6. Cred că în mare s-a datorat şi bunei mele intenţii de a distribui cartea în format electronic celor ce nu o aveau, aşa cum o găsisem şi eu pe un site binevoitor.
Aşadar, în ultima vreme am lecturat tot ce s-a propus pe club şi în paralel (da, m-am învăţat cât de cât să citesc în paralel) câte ceva din ce mai am prin biblioteci (aia de hârtie şi aia virtuală, desigur). Merge din ce în ce mai repede, deşi încă am talentul să mă poticnesc în diverse fraze, să le reiau, să mă enervez din cauză de typo-uri sau de greşeli de exprimare, să mă opresc instinctiv la începutul oricărui capitol în loc să continuu. Spre ruşinea mea, deşi îmi place, am tot lungit-o cu "Copiii din miezul nopţii" pe care am început-o încă de prin decembrie. E o carte plină de evenimente şi detalii, nu ai cum să te plictiseşti până la ultima pagină. E o magie toată cartea. Dar mă oboseşte. Aşa că o servesc (savurez) cu linguriţa. Aştept să termin cu "Posibilitatea unei insule", de altfel am trecut de jumătate. Sunt încântată de ea. Să văd cum se termină. Şi să văd de ce mă mai apuc. Cred că-mi aleg iar un scriitor român. Iar pentru următorul reading circle ştiu deja care ar fi propunerea. Dar o las pe puckulina de data asta să o facă.

Portret robot - Recunoaşteţi personajul

Gavagai a iniţiat o nouă leapşă, pe care Vioreaua a dat-o mai departe. M-am trezit aşadar lepşuită. Din păcate nu mi-a venit în minte momentan nici-un alt personaj celebru recognoscibil în afară de mine, aşa că sunt pe cale să sabotez bunul mers al acestei lepşe.

Gavagai zice aşa:
Leapşa e în felu următor:

• mai întâi intraţi pe situ de desenat feţe;
• desenaţi o faţă de personaj recognoscibil de către cititorii voştri;
• puneţi faţa pe blog (dacă sunteţi timizi şi nu vreţi ca faţa desenată să se păstreze pe situ de desenat feţe, faceţi un print screen);
• instigaţi-vă cititorii să recunoască faţa în comentarii.

Şi încă un lucru de la mine: nu aruncaţi cu roşii. ;))
Leapşa merge la cine vrea. Uite-aşa, na!

Că tot răsfoiesc prin ziare româneşti

Evenimentul scrie azi despre Ayo.. Aşa mai descopăr şi eu muzici. Cred că auzisem deja vag despre ea, mai ales că locuieşte în Germania, dar n-am apucat să o ascult. Sună bine. Nu am nici-un sample.
Dar există my space-ul ei. Şi youtube.

Vechi şi noi

Deşi n-am mai creat mare lucru în ultima vreme, eram datoare cu nişte poze. Am updatat deci blogul de capodopere.
Iar asta e... ceva de suflet.

D80

Tocmai ne-a sosit jucăria. Nu, nu ne uităm la ea ca la felul paişpe. Ba chiar i-am dat deja de cap cât de cât. Şi nu spun cât a costat. D a vrut-o, că eu m-aş fi mulţumit şi cu una mai modestă. :p









poza e de la www.kenrockwell.com

Mărunţişuri

Credeam că m-am lecuit de eurovizioane, de când cu nedreptăţile care se petrec acolo de când lumea, fiindcă se votează aproape exclusiv pe criterii politice. Dar nu pot să mă abţin. Am "răscolit" internetul după piesele cele noi, de anul acesta adică, (de fapt le-am găsit pe toate pe un site) şi le-am descărcat, doar, doar oi găsi şi eu ceva pe plac. Şi ar fi câteva. E o baladă, o cântă un nene din Armenia, a fost prima ascultată, cred, şi m-am ataşat de ea, deşi e posibil să rămână în anonimat, fiindcă la eurovizion nu se mai poartă baladele, plus că e şi cam tristuţă şi nici lui D nu-i place, aşa că scot limba de-un cot şi-mi văd de melodia mea.
În altă ordine de idei, am început să mă dumiresc şi eu finally cam care e faza cu last.fm, în special cu evoluţia propriului cont, şi nu îmi vine să cred cât mă încântă să descopăr useri pe care îi recunosc din alte surse (bloguri) şi pe care mi-i pun în lista de prieteni. Ca şi cum asta m-ar ajuta într-un fel, dar în fine, nu îmi strică.
Am fost azi la medic (finally am un Hausartzt) pentru o hârtie care-mi trebuie la spital. Un nene tare de treabă care n-a vrut sa-mi dea hârtia cu una cu două (poate că nici nu are voie fără nici-o justificare, nu ştiu exact), ci care vrea să se convingă el însuşi de starea mea (adica vrea să vadă analizele şi să-mi facă o ecografie). M-a întrebat inclusiv când m-am vaccinat ultima oară (contra a diverse boli importante) şi se pare că are de gând şi să mă revaccineze, fiindcă de cel puţin zece ani nu m-am mai vaccinat. Credeam că nu mai e necesar... Hmm.
Credeam că S a venit deja înapoi din Taiwan, fiindcă l-am văzut online pe ym, l-am contactat, dar nu mi-a raspuns. Ciudat... Poate nu era el. Buhuhu! Poate era, că are talentul uneori să nu răspundă. :P
Aaa, am dat nişte acte la tradus (din româneşte în nemţeşte), alea care-mi trebuie pentru recunoaşterea diplomei de studii. Doamne, m-am crucit. Costă o groază de bani. Cum naiba le calculează, măi frate?

De ascultat: Hayko - Anytime you need (balada cu pricina ;) )

Histrionic, obsesiv-compulsiv, avoidant

Na, că nu m-am abţinut să nu-l fac şi eu.

Personality Disorder Test Results Paranoid |||||||||||| 46% Schizoid |||||||||| 34% Schizotypal |||||||||| 38% Antisocial |||||||||| 34% Borderline |||||||||||| 42% Histrionic |||||||||||||| 54% Narcissistic |||||||||||| 46% Avoidant |||||||||||| 50% Dependent |||||||||| 34% Obsessive-Compulsive |||||||||||| 50%

Take Free Personality Disorder Test
personality tests by similarminds.com

Gotthard

Ai auzit, n-ai auzit, cânta rock clasic şi au şi câteva balade mişto. Uite-aci.

One Life, One Soul (feat Monserrat Caballe)



Angel



Let It Rain



Audiţie pe măsură!

Iubirile mele

Dacă ar fi s-o iau în serios nu prea am cu ce să mă laud, decât probabil din proprie perspectivă, că dintr-a altora... Hmmm, sper să nu mă fac de râs, dar eu în lunga mea viaţă de până acum (că babă mai ajunsei, cifra mă caracterizează, doar) am trăit cu multe frustrări de genul nu-i place de mine, mă evită, nu mă sună, îl stresez, nu mai dă un semn de viaţă, a uitat de mine, chestii din-astea. Iar o s-ajungă pe acest blog căutători de beti-cea-urâtă, însă asta m-am simţit de cele mai multe ori sau poate nu, nu ştiu, însă eram genul nu prea interesat de cochetării (aşa cum şi-ar fi dorit mama care murea de ciudă că nu mă fudulesc şi eu ca altele), de ţoale şi alte nimicuri, până relativ târziu prin facultate când o dată cu bursele am început să mi le şi permit. În schimb, îmi dădeam bruma de bani pe de-ale sufletului ca să zic aşa, pe cărţi şi muzică (prea puţine şi alea), pe câte-o îngheţată cu caramel şi nu mai ştiu ce altceva. Şi scriam în câte-o agendă pe post de jurnal despre diverse tangenţe, visuri, bucurii, dezamăgiri şi angoase. Acolo am presat o floare dintr-o gladiolă şi două narcise primite, acolo mi-am însemnat uimirea de după prima noapte, acolo am scris numele aproape ale tuturor celor cu care am avut vreodată ceva de schimbat. Sper să nu bat câmpii. Dintre toţi aceia au existat doi la care am visat (alternativ sau chiar simultan) perioade lungi de timp.
N nu m-a sedus niciodată, ci doar era afectuos. Lipicios de afectuos, înalt, drăguţel. Familiile noastre sunt prietene de ani de zile. Cred că am suficient de multe amintiri cu el. L-am visat de nenumărate ori. Îi plăcea să-i fac masaj. Era printre puţinii pe care nu-i refuzam. O singură dată ne-am apropiat într-o seară. Era surprinzător entuziasmul revederii lui cu mine (după ce nu ne mai văzuserăm de multicel). Era surprinzătoare şi cathartică apropierea lui de mine, după ce în atâtea dăţi părea că nu-mi acordă nici-o atenţie aşa cum mi-aş fi dorit-o. Dar a durat atât de puţin. Fiindcă într-una din zilele următoare era complet schimbat, rece chiar. S-a scuzat spunând că între noi nu ar trebui să existe mai mult decât prietenie, aşa cum există şi între familiile noastre, plus că se teme de reproşuri pe care i le-aş putea aduce mai târziu. Într-un fel a fost diplomat că nu mi-a spus că nu-l atrag (restul n-ar mai fi contat în caz contrar, sunt sigură). Dar refuzul lui de-atunci a cam tăiat şi filmul. Am încetat să mă mai gândesc la el, chiar dacă a continuat să-mi apară (chiar regretând) destul de des prin visuri.
Pe T l-am iubit şi mai mult. Mai intens, de fapt. Dar pe T l-am întâlnit, paradoxal, de prea puţine ori. A fost o iubire iluzorie. Un sentiment zidit, clădit. Autosugestionat. De alfel, iubeam ideea de el, cu puţinul pe care îl ştiam despre. Dar T a fost seducătorul. Credeam că după trei ani, timp în care nu am comunicat în nici-un fel (de fapt i-am trimis eu vreo trei scrisori, încă mai erau la modă, la sugestia lui, extrem de surprinzătoare dacă stau să-l compar pe seducătorul T cu posibilul - inexistent, de fapt, pe vremea aia - scriitor din el, al căror răspuns l-am aşteptat zi de zi, săptămâni întregi, până mi-am dat seama în sfârşit că n-are să vie niciodată), dar l-am visat, se va abţine de la îndrăzneala cu care îmi acordase cândva atenţie. Şi am intrat iarăşi într-un joc, destul de simplu, de altfel, în care devenisem dependentă de atenţia lui, iar el începea să dea înapoi. După încă vreo doi ani (în care l-am revăzut cam tot atât de rar) a fost cât pe ce să mi se împlinească în sfârşit un vis mai vechi care-l includea şi pe el. M-a vizitat acasă. Eram singuri. Ba chiar a rămas la mine peste noapte. Iar eu mă plângeam lui (întotdeauna i-a plăcut să mă asculte) de un alt nenorocit. Acela mi-a stricat noaptea mult visată. T m-a sedus iarăşi, iar eu oftam de nervi şi de frustrare din cauza lui B. Şi nu s-a întâmplat aşadar nimic. Dacă-mi pare rău? Păăăi... O las în aer... De-atunci l-am mai văzut o singură dată, înainte de nunta mea. Cred că între timp l-am şi uitat.
Aş putea să mai adaug aici pe cineva. Dar el rămâne mai bine acolo unde e...

De ascultat: Beautiful South - The River

Apropos de primăvară

S-a anunţat sau nu, ieri a fost prima zi senină şi prietenoasă. S-a nimerit să fie duminică. Zic: musai să ieşim şi noi. Hai la lacul ăla frumos cu lebede şi raţe. Vai, şi nu numai că nu eram singurii, ci ziua de ieri a scos din case toată răsuflarea posibilă de prin împrejurimi, cu căţel, cu purcel, cu role, trotinete şi biciclete, care a umplut parcările, băncile, trotuarele şi terasele la o cafea cu ochii în soare de n-aveai loc s-arunci un ac. Zile ca asta sunt printre cele mai profitabile pentru cei inspiraţi cu o astfel de afacere, că amatori de huzurit sunt destui. Printre altele, pe mine m-au distrat o lebădă nervoasă care făcea jogging pe lac şi o raţă cu trei pretendenţi, cunoscut fiindu-mi - cred - că în general raţele se mărită/însoară ca şi oamenii. :D
Şi să nu uit că, degeaba mi-am cărat eu pâine uscată de-acasă, păsăretul avea guşa deja cam plină.
Sper să reuşesc s-ajung azi la medic. Adică să aibe timp şi pentru mine. :)

De ascultat: Nox - Szazszor Olelj Meg

Ştiri despre mine

* ieri m-a apucat iar o criză de colici biliare, cam pe la 4 dimineaţa, aşa (n-am fost cuminte, nu am rezistat să nu gust şi eu nişte bunătăţi interzise pentru mine); am băut 5 ceaiuri consecutiv şi am lenevit/zăcut toată ziua pe canapea, singurul loc unde puteam să stau întinsă şi rezemată, timp în care am butonat telecomanda, am ascultat niscaiva muzică şi am citit (cam puţin, ce-i drept, fiindcă nu-mi dădeau colicile voie)
* DSDS a scăpat finally de Teddy Bear (n-are nici-o legătură cu mine, dar m-am bucurat, fiindcă n-avea ce căuta acolo)
* azi-noapte l-am visat pe S că scrisese din nou pe blog, unul mai vechi pe hârtie (un fel de caiet colorat plin de curiozităţi), şi postase poze direct din Taiwan, unde e plecat acum. Zilele următoare cred că e timpul să se întoarcă şi să-i povestesc, dacă are chef s-asculte, prin ce păţanie am trecut săptămâna asta.
* italienii (vecinii noştri) au plecat, iar prin fostul lor apartament se perindă acum posibil noi chiriaşi.
* aştept să-mi înflorească lalelele din spate (alea negre, mai ales), că de răsărit au răsărit, hărnicuţele...
Cam astea ar fi... Nimic interesant, sper ca blogul ăsta să nu devină din ce în ce mai plictisitor, dar oricum scriu pentru mine. Rău nu îmi face.

Cântecelul...

...care a inspirat înşiruirea de cuvinte de dedesubt. Îl auzi când mă strigă pe nume?



Zdravko Colic - Jedna zima sa Kristinom

O iarnă cu mine

aceasta ar fi o poveste despre un fulg de zăpadă
alb ca o foaie de hârtie
ale cărei cuvinte au rămas pe undeva prin dormitor uitate

un motan aime eine Katze spuneam cândva
şi e valabil
secunda trecută a trecut într-o secundă
visul meu se împlinise într-o secundă
ei caută orice cu sfântul google
şi ajung la mine întrebându-se aiurea
cine a reuşit să-mi spargă timpanele, să vorbesc fără sens?
despre casa din trecut nu-mi amintesc decât că era un cocon în formă de spirală
acolo prinsesem poze cu soarele din jamaica unde nu mai ştiu dacă am fost
şi poze cu cizmele lui moş crăciun
peste care un alt căutător anonim scrisese grăbit şi disperat
cum să mi se împlinească dorinţa?
aceeaşi întrebare mi-o pun şi eu uneori
cu stridenţa aceloraşi litere

dar uite, acum scriu o poveste despre un fulg
cu numele meu

o iarnă-ntreagă a rezistat lângă tine,
o iarnă caldă, Cristina,
iar când ai plecat
cineva de sus făcea semne primăvăratice cu mâna
atunci mi-au defilat prin minte toate ceaiurile, apusurile, plimbarile şi
bomboanele cu lapte,
strângerile de mână pe sub mese
şi săruturile pe furiş, dansul meu şi uimirea ta,
jeleurile tale cu gust de floare...

sunt o foaie albă de hârtie,
aştept să se aştearnă cuvintele peste ea, ca o cuvertură,
deşi iarna asta e caldă, Cristina,
să pun totuşi capul pe piatră ca pe o pernă (ştii tu care)
fiindcă acolo mirosul tău mai stă
cel puţin un anotimp

9 martie 2007

De ascultat: Enzo Avitabile - Io Non Ci Resisto Piu

My visual DNA

Via Zaza...

Read my VisualDNA™ Get your own VisualDNA™

De 8 Martie

De 8 Martie mama are liber. Aşadar e acasă. Stă cu messengerul închis, că doar s-a hotărât să prepare mucenici pentru mâine. Eu n-o să prepar anul ăsta, fiindcă mă feresc să mănânc, deşi mi-e o poftăăă... Am slăbit vreo 3 kg în ultimele două săptămâni, cu dieta asta aproape imposibilă. Am vorbit ieri cu ea, inclusiv despre "tona" de felicitări şi mici surprize pe care i le făceam cu ocazia acestei minunate zile (a femeii, a mamei, deşi aici în Germania nu se serbează astăzi, ci undeva în luna mai), despre felicitarea aia oribilă, cu propria poză băgată pe gât la şcoală, despre felicitarea cu vată lipită pe ea pe post de păr, despre toate felicitările desenate din proprie iniţiativă, despre bucăţile de etamină cusute cu numele meu şi despre celebra scrisoare (unică de altfel, fiindcă astfel de scrisori mă lasă rece) pentru Moş Crăciun, fără amabilităţi, fără te rog frumos, fără mulţumesc, fără lugu-lugu, ci cu exprimarea concretă a dorinţelor.
Dar nu i-am mai spus despre "prostia" pe care am comis-o zilele trecute. Nu că nu m-ar înţelege, dar mă judecă. N-am rezistat ieri şi i-am trimis verdelui un mesaj cu rugăminte de iertare. Mi-a răspuns cald şi împăciuitor. M-am liniştit, deşi ştiu că îmi este interzis. Trebuie să mă obişnuiesc fără el. Şi să mă leg la ochi.

De ascultat: Caetano Veloso - Eu sei que vou te amar

Fir de desfăcut în patru

Mereu şi niciodată. Două concepte cu care m-am jucat ieri. Pe care ar trebui să le iau în serios, de fapt. Ce sens are să spun te voi iubi mereu, dacă ştiu că oricum nu te voi mai vedea niciodată (nici chestia asta nu e sigură, că doar 20km distanţă nu sunt aşa mult) şi asta din propria laşitate sau poate din simpla dorinţă de a alege comoditatea şi obişnuinţa? Când mă gândesc acum la niciodată, mai ales după ce dintr-o oarecare disperare am ales atât de repede, mă trece un gol imposibil prin toţi rărunchii. Să stau şi să mă uit la telefon şi să nu mai îndrăznesc să-l sun, căci aşa trebuie să-l las în pace, nu să mă uite (fiindcă nu mă va uita), ci să mă ierte şi să se ierte pe sine şi să accepte, în ciuda durerii pe care eu i-am provocat-o, jumătatea plină a paharului, aceea a dorinţei lui împlinite, a promisiunii respectate. Iar el să facă acelaşi lucru, să reziste ispitei ce i-am fost şi încă sunt. Nu-mi pasă de ceea ce simt eu, ci de durerea lui, fiindcă îmi tot creez vină. Şi să ştiu o veşnicie că a existat şi poate mai există cândva un el căruia i-am provocat o durere, un gol atât de imense pe care nu mai am cum să i le alin, mi se rupe sufletul. O pun şi pe asta pe crucea păcatelor mele (cred că devine clişeu, am impresia că am mai spus-o undeva). N-am să te uit niciodată, asta e clar. Dacă te mai poate consola cumva...

Durerea de după

Surpriza m-a lăsat desigur fără cuvinte, dar şi cu o inconştienţă cu care nu mă recunosc. Ca şi cum aş fi ştiut că mă iartă. Eram sigură inclusiv de acest lucru. Ceea ce nu mă împiedică totuşi să mă ruşinez. Am lămurit, am ales, poate prea repede. Dar aveam nevoie şi de un simbol de despărţire. Singura soluţie: un sms. De atunci am realizat ruptura. Închipuie-ţi că doare incredibil de tare. Şi îl simt şi pe el, aşa cum mă simte şi el pe mine. Mă simt incompletă şi i-am zis-o şi lui, celuilalt. Sper că mă înţelege. Dar aleg să nu lupt, fiindcă aşa am fost dintotdeauna. Nu-mi pasă de ce simt eu, ci de durerea pe care, prin toată această situaţie i-am provocat-o verdelui. Aceeaşi durere pe care i-aş fi provocat-o şi celuilalt, dacă aş fi plecat de-acasă. Dar nu plec, fiindcă m-am înrădăcinat aici. Eu am întreţinut totul, crezând şi sperând că zicala cu ulciorul nu mă va viza şi pe mine. Ce mai una alta, am făcut-o lată. N-o să mi-o iert decât din perspectiva faptului că am iubit şi iubesc. Şi o să mă transform tot mai mult într-un munte de piatră, şi-aşa mă simt la fel grea ca una dintre ele. Helal, du wirst deine Prüfung bestehen! Und verzeih mir, bitte, verzeih!... Iartă-mi!

Jos toate măştile

Dumnezeul tău, al meu, al nostru... Care dintre ei nu a vrut să ne ştie împreună? De data asta chiar s-a tăiat filmul. Şi încă într-un mod urât, chiar ruşinos. Te-am lăsat să pleci, te îndepărtai şi îţi întorceai din când în când privirea. Mă trimiteai înăuntru şi eu mă uitam lung după tine. Şi el era acolo. Şi n-am apucat să-mi iau rămas bun de la tine. Mi-e bine acum, dar nu îmi e. Mă simt ca o foaie de hârtie ruptă în două. A trebuit să aleg certitudinea... Adio, verdele meu...

Când sunt singură...

...şi nu numai şi n-am nimic de făcut mă apucă tot felul de griji. Nimic nou. Se împrimăvărează treptat şi ce bine. Plănuim două biciclete. Nu ştim deocamdată cum, dar între timp vine în sfârşit o digicameră foto destul de costisitoare, pe care avem din fericire cu ce o achita, altfel n-o luam. Cu ideea că mă operez peste-o lună m-am obişnuit, ba chiar mă face tot mai curioasă. Verdele ar trebui să mă viziteze mâine, însă nu-mi raspunde la sms (nu încă). Aştept confirmare, certitudine. Nici vineri nu mi-a scris. Probabil e prea ocupat. Îmi caut de lucru ca să nu mă mai gândesc. Am experienţe neplăcute (cu alţii) în acest sens. Ce să fac, dacă nu mai am încredere?... Ar trebui să mă reapuc de pictat şi chiar să produc, adică nu numai ca hobby... Trebuie să-mi concretizez nişte idei, să mă mai joc cu ele. Să văd cum fac.

De ascultat: Nicky Nicolai feat. Stefano di Battista Jazz Quartet - Che Misterio E L'Amore

Lili Marleen

Cândva...

Un tip din my YM friends list m-a rugat intr-o zi sa-i fac o favoare: sa-i incropesc o traducere/adaptare in limba romana a textului piesei Lili Marleen (mp3 -ul se poate asculta/descarca de aici) dupa versiunile din engleza si germana. Cu aceasta ocazie, melodia (un mare succes pe vremea razboiului) si-a mai castigat un fan.

Am reusit, grosso modo, sa fac o adaptare cat mai aproape de varianta germana (cea originala) cat se poate de cantabila, dar poate prea putin poetica in comparatie cu varianta engleza. Suna cam asa:

Lili Marleen

In fata cazarmii, la usa, draga mea,
Era un felinar, si-acum mai e asa
Asa am vrea sa ne revedem
Tot langa lampa sa mai stam
Candva, Lili Marleen, candva, Lili Marleen

Umbra aceea era a ta si-a mea
Caci ne-am iubit atat si totul se vedea
La piept eu te strangeam, te sarutam
Cand langa lampa noi stateam
Atunci, Lili Marleen, atunci, Lili Marleen

Lampa-ti stie pasii, mersul elegant
Seara mereu arde, de mine a uitat
Iar daca soarta cruda m-ar lua
La felinar cine-ar mai sta?
Doar tu, Lili Marleen, doar tu, Lili Marleen?

Din linistea-ncaperii, din pamant, abis,
Gurita ta, iubind, ma salta ca-ntr-un vis
Cand ceata cea tarzie va cadea
La felinar oare vom sta
Noi doi Lili Marleen, noi doi Lili Marleen?

Că tot e la modă

Sunt o carte pe care (spre ruşinea mea, poate) încă n-am citit-o. În fine, nici nu ştiu dacă numărul acela de întrebări e suficient şi nici nu ştiu cât de sinceră am fost sau dacă le-am înţeles bine ţinând cont de engleza mea de baltă.

You're Dune!

by Frank Herbert

You have control over a great wealth of resources, but no one wants to
let you have them. You've decided to try to defend yourself, but it may take eons before
you really get back what you feel you deserve. Meanwhile you have a cult-like following
of minions waiting for your life to progress. This would all be even more exciting if you
could just get the sand out of your eyes.


Take the Book Quiz
at the Blue Pyramid.

Also

Deci, fără ocolişuri, m-am internat. O durere puternică de stomac, deloc străină, m-a determinat duminică noaptea spre luni să merg la spital. Am rămas acolo pentru o serie de investigaţii. Cu durerea aceea nu era de glumit. După mai multe diagnoze incerte (ecografii, teste de sânge, inclusiv o endoscopie röntgen cu substanţă de contrast), ceva de genul uite-l, nu e, astazi am ajuns în sfarşit la concluzie: colecistită litiazică, cu alte cuvinte fierea mea e carieră de piatră. Şi mi-am facut programare pentru operaţie. Norocul meu, zic, că deşi medic de familie nu aveam (m-au căpiat aştia întrebându-mă dacă am unul sau rugându-mă să-mi fac sau întrebându-mă pe cine pun, iar eu paralelă, de unde naiba să ştiu?), dacă ar fi trebuit să vizitez unul, ar fi însemnat să mă lungesc probabil cu investigaţiile, cu alergatul din specialist în specialist. Aşa am rezolvat-o cu diagnosticul în câteva zile, am stat sub observaţie şi - ce mi se pare "relaxant"- nu a trebuit să pun şpăgi în buzunare (nu se practică). Asistentele - în mare parte amabile (există şi acrituri, desigur), poate puţin cam indolente (sau mi s-a părut mie), mâncarea nu prea ţine cont de nici-un regim în afară de faptul că e mai puţin sărată sau că te întreabă ce preferi. Cât despre endoscopie (de care ştiam de la mama cât de urâtă şi chinuitoare e când trebuie să înghiţi tubul) trebuie să spun că n-am simţit absolut nimic. Mi-au dat cu spray în gât şi m-au adormit. Credeam, de altfel, că pe mine nu mă adoarme nimeni şi nici-o substanţă (aşa cum nici hipnotizabilă nu cred că sunt), dar nici nu ştiu cum m-au mutat de pe un pat pe altul. Aş putea chiar să mă îndoiesc că mi-au făcut-o, dar mi-am văzut două poze în dosar, deci nu se pune. A, şi m-au plimbat cu patul. :D Ce distracţie! :))
Bineînţeles că acum medicul pe care voiam să-l pun (şi la care fusese D acum două zile pentru răceală) nu a fost de găsit (este el însuşi bolnav), aşa că trebuie să umblu să-mi caut altul.
Nu pot spune că am avut ocazia să mă plictisesc cât am stat acolo, deşi atmosfera aia morbidă m-a făcut imediat să-mi doresc să fiu acasă. M-am împrietenit cu două-trei adolescente (la vreo 80 de ani aşa), colegele mele de rezervă. Una chiar avea nevoie de ajutor (aşa mi-am mai ocupat timpul cu ea), alta destul de voinicuţă defel sau, mai bine zis, cu chef de viaţă, aşa, o alta care a stat doar câteva ore, fiindcă n-a vrut să rămână în spital (avea sigur demenţă) şi încă una care iniţial am crezut că e bărbat (ulterior am aflat că nu mai are uter) şi care a venit ieri la noi în rezervă şi a şi făcut peste noapte o criză de angină. A, tare m-a mai distrat (tot ieri) când a vrut să plece la toaletă şi era conectată la un aparat (cu perfuzie de heparină cred) pe care l-a scos îndrăzneaţă şi grăbită din priză şi l-a luat după ea. Ştia ea ce ştia, avea acumulator.
Acum tot mă chinuie o mică durere pe la ficat, uneori câte o ameţeală. Trebuie să stau pe ceai cu pesmeţi, brânză dulce şi fructe opărite. Să stau mai mult în pat şi să nu mă supăr. Asta e... Sper să scap uşor şi repede. Şi - ce e mai important - Z m-a vizitat şi el. Omul ăsta ţine mult la mine.