Dezgust. Chiar trebuie să arzi iarăși lumânare (plus toată povestea nespusă în continuarea acestei judecăți)? Este vorba despre o lămpiță de aromaterapie, în rest nu ard lumânări.

Dezgust. Este faza în care sunt acum. Este o fază posttraumatică indubitabil. Este un fel de ego autolegat de mâini, care decide să nu se mai întoarcă, deși tare mult ar face-o, dar știe deja că totul e bazat pe o iluzie și nu mai este sigur dacă este iubire adevărată sau doar drama (mult așteptată) de a te juca de-a iubirea, iar apoi de-a despărțirea. Îți dorești acum ca toate acestea să nu fi existat. Începuseși să trăiești momentul fără să te uiți în stânga și în dreapta. Aveai un gând de sprijin că este cineva acolo care te așteaptă și te ia în brațe, că îți spune cuvinte frumoase și sincere. Acum este un gol în locul lui. Nu mai există nimic care să-i ofere un sens. Te lovești de pereții egoului care a ieșit vrând nevrând din schemă, ca să înțeleagă și să-și lingă rănile. Apoi tinzi să te judeci că ești o proastă, că puteai să accepți umărul lui de sprijin, chiar dacă, luat pe dinainte de întrebare, a hotărât că e mai bine să ne oprim și să plece. Filosofiile sale pline de resemnare, de renunțare, despre viață, că e așa cum e, că el gândește totuși pozitiv și încearcă, dar este blocat de scuze, toate filosofiile acelea mă obosesc. Am și eu o mie de scuze. Deci seamănă cu mine. Să-mi ascult naibii o dată intuiția, să nu regret și să nu am mustrări de conștiință pentru reacțiile mele.

Aș pleca. Tare mult aș pleca...

Ființe de lumină

mă regăsesc deseori în spații sonore

luminișuri, tuneluri, biserici, holuri înalte

acolo cânt și știu că nu sunt singură

ecoul se aude când îngerii mă îngână

ei vin primii când mă retrag în căsuța mea de melc și îi chem

vorbesc cu ei și aștept

spuneam cuiva recent că sunt convinsă de existența lor, deși încă nu îi văd

vocile lor sunt foșnete, clinchete în ureche, cântece la radio,

fraze în texte, cifre pe ceas,

atingerea lor este îmbrățișarea unei persoane dragi

mesajele lor se ascund în aceste versuri

suntem împreună ca degetele unei mâini

suntem hrăniți de aceleași prăjituri materne,

cerul și pământul,

și mă întreb de ei 

ce mai fac, cum le este drumul pe care l-au ales,

tăcere, dor,

cuvinte, dor

mai am de crescut îmi spun...

ba îi vezi, dar nu știi tu, venea răspunsul

astăzi le aud vocile în psalmi cu ecouri prelungi

30.09.2020

Vivisecție

(lui Charlot)

întâmpin dimineața cu fereastra larg deschisă

inspir adânc de câteva ori

răsăritul își caută drum dincolo de casa în șantier, de copacii, râul și calea ferată

strada încă doarme

în plimbările mele scurte trec adeseori prin autogară, pe lângă copii

și admiratori la chioșc

un tânăr înalt, blond, cu mers săltat și căști în urechi

trece dezinvolt și mulțumit pe lângă școală

admir grădinile îngrijite cu pietriș pe alei și mere căzute-n iarbă

din cerul înnorat mă privește un ochi cu gene luminoase lungi

îmi urmăresc fluxul respirației și îmi aud inima galopând în piept

când uit, oftez,

atunci cobor să-l caut pe Dumnezeu în propriile măruntaie

de vrei să intri în inimă și nu găsești ușa,

o tai frumos cu visare, cu priviri intense, cu cuvinte, cu sărut,

o despici, iar marginile i le dai la o parte, delicat

ca pe o floare deschizându-și corola în iubire

înăuntru e o luminiță

ea pâlpâie mereu acolo și crește ori de câte ori te gândești la ea,

și te învelește ca un cocon,

iar restul este magie imediată

28.09.2020

28.09.2020

Palimpsest

cu ani în urmă îi povesteam lui Doktor B, în germana mea de începătoare,

că îmi place să pictez,

că experimentez diverse,

dar din lipsă de tehnică nu-mi reușește orice îmi propun

deunăzi încercasem să redau pe pânză

o rață pe un lac în culorile apusului

era perfectă în fotografia ei,

dar cu atât mai greoaie mi-erau tușele în căpoșenia lor de a copia instantaneul,

mâzgăleala era departe de orice creație

am renunțat și am acoperit totul cu ceva nou

Doktor B spunea atunci că acesta e un palimpsest

un strat nou peste un strat vechi

despre care e posibil să nici nu știi,

decât dacă îl descojești din întâmplare,

iar dedesubtul lui se ascunde, ca un copil, adevărul

le-am păstrat pe o parte dintre ele:

peisaje marine cu pescăruș, cu far, cu barcă,

negresă din profil,

nuduri cu mine,

furtună pe lac,

o pasăre în cădere, deznădăjduită,

două fețe privindu-se în amurg,

o figură din piese de puzzle cu un gol în loc de inimă, cealaltă purtându-i-o

le regăsesc acum și prefac trecutul într-un vis

pasărea primește aripi de înger,

peste furtună adaug un răsărit luminos

rup cărți vechi și hârtie colorată,

tabloul meu cu figuri din puzzle se rescrie zi de zi

cu un petec nou de hârtie lipit în dreptul inimii,

cu un stencil, un timbru sau cu o ștergere de contur

iar Dumnezeu veghează deasupra mâinii care lucrează,

ceea ce iese poartă întotdeauna suflul Lui

indiferent câte straturi ar avea

27.09.2020

 ok. sfârșit. acum chiar pe bune. îmi observ reacțiile. mă observ cum fug când se întâmplă să ne revedem. trebuia să se termine. hotărârea lui a fost probabil înlesnită de observațiile mele, de starea mea, de starea amândurora, de imposibilitatea de a alege, de multitudinea de limite pe care nu îndrăznim să le depășim. o despărțire duioasă cu mulțumiri și cu reasigurarea că nu e vina nimănui, dar că ne stau prea multe obstacole în cale, că (știm deja) ceea ce facem e o minciună, că există prea multe remușcări și nefericire la mijloc. ok. nu mai vreau să-mi spui că mai bine să ne oprim, nu mai vreau să știu de limitele tale, să te las să pleci, apoi încă să mă cauți prin scris și să-mi spui că mă iubești. nu mă mai ajută cu nimic...

poate de aceea fug. fiindcă nu mai vreau.

reacție necontrolată, aproape furie, care rupe la propriu cheia în ușă în timp ce îi întorc spatele cu cruzime

s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple. mulțumesc...

Plecări

viețile noastre sunt drumuri

care se suprapun la un moment dat

ne naștem în această călătorie

despre care nu știm mare lucru

ne suntem meniți,

ne așteptăm răbdători unii pe ceilalți

ne regăsim la momentul potrivit

ne recunoaștem dintr-o mie

ne ajutăm inconștient

și creștem

cine greșește, cine iartă

cine se dăruiește, cine primește

este un schimb echitabil

cu nopți înstelate, nopți cu lună, nopți cu căutări de comete

cu foșnet de ape, de adiere și de frunze

dimineți în căldura plăpumii

dimineți cu piper în ceai

apoi drumurile se bifurcă la loc, este timpul...

când celălalt pleacă, închizi ușa în urma lui,

dar ridici jaluzeaua

deschizi fereastra

a cădea în iubire

este a-ți aminti că ea există,

că ea, oricum, te ridică din nou

iubirea e singura care mai rămâne,

fiindcă ea este eternă

26.09.2020

Echinox

22 septembrie, cad castane,

iar zgomotul căderii lor e un cântec cu mesaj subliminal

culeg una și o încălzesc în palmă ca pe copilul mic adormit la piept

și îi promit că acum este bine

o mângâi cu policarul pe creștetul neted, ușor vălurit

ești perfectă, îi spun,

adorată de unii,

enervându-i pe alții

călătoria ta este un mănunchi de alegeri,

un pas continuu într-un echilibru precar și nesigur

dar amintește-ți

ești senzuală,

frumusețea ta rămâne ca o amprentă prin tot ceea ce ești

fetița care adulmecă trandafirii din grădini,

vocea care își caută ecoul prin holuri și scări de bloc,

mâna care împrăștie curcubeie pe șevalet

gura care îndrăznește să te sărute în apus

ca să nu regrete

aș vrea să plec, aș vrea și să rămân

să mă vindec

și o dată cu mine - generații întregi de strămoși

alergați și pierduți prin războaie

arși de soare pe câmpie

storși de grija gospodăriei

să-i întorc la inocența lor și la iertare

să-mi perii mantia de povara alegerilor lor

să-i eliberez 

și să mă înalț

Baie de lumină

mi-am creat culcuș în iarbă și în soare

fotonii fierb caleidoscopic pe sub pleoapele superficial închise

două scântei minuscule mi-alunecă pe boltă

le văd aripile când vin să mă salute

la fel cum văd toate furnicile urcând pe piele, 

fluturii, măcăleandrii și libelulele în trecere

mă mângâie o adiere, ca o confirmare

pășeam pe deal printre fânețe, lanuri și mărăcini

timpul ne trecea zăbovind întinși pe pajiște

citind, lucrând de mână, despicând nuci verzi, jucând macao,

ascunzându-ne, 

bătându-ne cu apă din jgheaburile de la lac sau cu cana de la fântână

într-un dos de poiană,

ascunse de tufe și rugi de mure,

păzite de armate de cruci multicolore,

se aflau fântânile ca niște căsuțe mici cu pomelnic pe fațadă

deschideai portița, 

înăuntru apa, cana și câteva broscuțe

timpul trecea până la încremenitul soarelui

și primul cânt al greierilor

cerul era portocaliu peste dealurile cu trei turle de biserică

atunci știam că trebuie să ne întoarcem

acum știu că între timp mi-am înghițit fotonii

că i-am lăsat pământului veșmântul învechit

și mă întorc din nou 

din mine

20.09.2020

 Care e diferența între iubirea ca dăruire permanentă, ca mulțumire cu puțin și sacrificiul de a rămâne lângă cineva tot din iubirea aia necondiționată, dăruindu-te pe tine, alegând să-l împaci pe celălalt, dar renunțând la propriile aspirații, la propria fericire?

 Este sâmbătă după trei sferturi din zi pe care le-am trebăluit prin magazin. M-au încercat diverse dureri pe care nu știu cum am făcut, ba da, știu, dar le-am păcălit fără Ibuprofen. Ceai de salvie cu lămâie sau cu scorțișoară, Ho'oponopono ori de câte ori mi-am amintit, chillout pe salteluța mea de fachir, Jose Gonzalez live pe fb și gândul la tine, Charlot, că peste câteva zile îți voi spune "la mulți ani" fără să menționez din nou că te iubesc, fiindcă acum știi deja, gândul că dacă iubesc pe cineva, iubesc fiecare centimetru din el, așa cum îți iubeam deja genunchii cu care se jucau ai mei pe sub masă, cum îți iubeam încrețitura aia de la ochi atunci când îmi zâmbeai placid... 

A-i spune cuiva că îl iubești, ca un suflu de energie binefăcătoare cu care îl înfășori, a i-o spune atunci când o simți, parcă ajunge mai repede acolo unde trebuie, parcă e drumul mai scurt. Iar când nu o simți, nu înseamnă că iubirea nu mai e, ci doar e pe un val mai mic.

Adun iubirea în mine, fiindcă am nevoie de ea, am nevoie s-o înmulțesc dăruind-o, caut blândețea cu care să-mi alchimizez crizele de furie.

Eu nu sunt trupul acesta, dar mă aflu în el, pe el trebuie să-l accept și să-l iubesc. Eu nu sunt gândurile mele, eu nu sunt emoțiile mele. Dar ce sunt? La modul teoretic știu deja. Practic nu-mi dau seama încă...

Nota Bene

Se spune că dacă stai cu tine 10 minute, fără să te plângi de trecut, fără să-ți faci griji pentru viitor, pur și simplu stai în acum, îți urmărești fluxul respirației și îți auzi inima galopând în piept, următoarea zi va fi magică. Ar trebui să devină un stil de viață alea 10 minute pe zi. :) Și să crezi în magie fără să te agiți prea tare...

 De vreo două zile deschid fereastra și mă așez pe pervaz, e un soare cald către care îmi îndrept fața, mă încălzesc în razele sale, absorb fiecare foton și mulțumesc și mă simt bine. Sunt câteva minute de dolce far niente, de liniște, de care mă bucur în haosul care se tot așterne și care îmi influențează viața. Sentimentele mele, gândurile, emoțiile, credințele sunt în haos. Ni se recomandă să scriem tot ce ne trece prin cap, ca să lămurim, ca să punem ordine, ca să punem lucrurile pe un făgaș.

Nici măcar nu știu concret despre ce să scriu: un copil minte că nu are teme, ca să-și petreacă timpul liber călare pe gadget-uri, apoi recunoaște seara târziu că, ba da, are totuși teme, când de fapt e deja cam târziu și trebuie la culcare. Cel mic e și el căpos. Sunt pretențioși la mâncare, dar înfulecă junkie. Nu mă pricep să-i stăpânesc, lucrurile îmi scapă de sub control. Nu intenționez să le îngrădesc libertatea cu ceva. Limitele au lacătul spart. Nu mă pricep să-i joc pe degete cu mascarade. Nu e stilul meu...

Relația mea cu D este o suprafață subțire, dedesubtul căreia, dacă mă uit, mă iau cu mâinile de cap. Avem nevoie de bonding, de reîncălzit supa sau, dimpotrivă, de lăsat să se întâmple inevitabilul. Sunt singură pe această traiectorie. Și încă nu am ouăle necesare...

Minciuna care încă are loc în paralel (fiindcă deși i-am tăiat stringurile, le-am legat mai apoi la loc) îmi creează stări contradictorii: vreau, mă simt bine, e oaza mea, evadarea mea, dar am semne că nu e chiar ceea ce caut, plus că reapar frici, jenă, mustrări de conștiință: e bine ceea ce fac? îi servește sufletului meu? sau mă pleznește iar 3Dul cu concepții învechite legate de greșeală, de păcat? Ce e păcatul? Păcatul este alegerea mea de acum 16 ani. Mi-am călcat pe suflet cu bocancii. Mi-a urlat din toți rărunchii, dar nu l-am ascultat... 

 Marte retrograd in Berbec. Aleluia! Cum mai pot eu acum să-mi pun mușchiuleții la treabă? Cine a inventat lipsa de chef? Inclusiv greutăți în a lua decizii. E cu băgat de picioare. Aiaiai...

observări

noaptea vălul este fin de tot

mă întind în grădină pe iarba uscată de secetă, sub trandafirul înalt 

inspir aerul răcoros, aromat de frunzele trandafirului

aud șușotele râului de dincolo de case în liniștea deplină

sunt un playlist de secvențe, 

un mozaic puzzle în care mai adaug o piesă,

holograme cu noi

o privire fixată în ochi

un trup zăbovind lasciv

o lună de 85% intr-un semn zodiacal și cu planetă în conjuncție

pe care nu o vezi, fiindcă nu știi de ea

dar știi de Dumnezeu

îl cauți în tot și în toate

și îl găsești acolo unde te uiți mai puțin

într-un vârf de deal,

în aroma frunzelor de trandafir,

între ușile unei mașini în trecere,

în cădere, în cântec, în poezie, în atingere, în alinare,

aici și acum

inspir și urc,

fiindcă scara mă înalță deasupra acestui timp de angoase, vini și neîmpăcări,

acolo unde toate evadările fericite devin permanență,

acolo unde iubirea capătă culori ireale...

dar las semne peste tot,

să știi pe unde mă găsești, 

când vei ști că e timpul să mă urmezi

Manifest

 se spune că dacă scrii de mână ce intenții ai

acestea au șanse mari să se împlinească,

fiindcă ele își găsesc deja drumul în urmele schițate de condei,

își întind aripile și te poartă într-acolo într-o miime de secundă,

doar să crezi

mi-am ales să scriu aceste rânduri de mână

fiindcă arată mai bine pe hârtie 

dezordonate, mâzgălite, răzgândite, șterse,

ar avea mai multe de spus prin forma literelor

și cursul inegal al frazei

așa cum ar arăta o siluetă de femeie

cu rochie și nimic pe dedesubt - să zicem -

în mijlocul unui câmp de floarea soarelui într-o lumină aurie ca o ploaie

îmbrățișând pălăriile ca pe propriii ei copii

sunt o scrisoare deschisă cu figura ta pe timbru

în timp ce mă trimit departe în lanul acela cu pălării și rochii,

mă scriu și mă aflu mereu,

cheie către infinit

Îți mai amintești, Charlot? Luasem niște casete de-acasă, apoi te plimbasem până sus de tot pe deal ca să-ți arăt lunca și celelalte dealuri dinspre apus, cu cele trei biserici, cu drumul șerpuind "la deal" și munții mai mereu invizibili la orizont. 

Apoi m-ai oprit în îmbrățișare pe balconul îngust, m-ai sărutat (în sfârșit) în camera aceea cu tavan nu prea înalt, m-ai mângâiat sensibil pe abdomen, apoi m-ai mai invitat o dată să dansez cu tine...

I've been alone with you inside my mind
And in my dreams
I've kissed your lips a thousand times
I sometimes see you pass outside my door
Hello
Is it me you're looking for?
I can see it in your eyes
I can see it in your smile
You're all I've ever wanted
And my arms are open wide
'Cause you know just what to say
And you know just what to do
And I want to tell you so much
I love you

I long to see the sunlight in your hair

And tell you time and time again how much I care
Sometimes I feel my heart will overflow
Hello
I've just got to let you know
'Cause I wonder where you are
And I wonder what you do
Are you somewhere feeling lonely?
Or is someone loving you

...

 Ce bine că există acest blog pe care l-am ignorat o vreme, dar la care m-am reîntors ori de câte ori am avut nevoia și ocazia. Sunt enorm de obosită, însă trebuie să-mi limpezesc niște lucruri, așa că sar din pat și profit de liniștea nocturnă, ca să despic puțin firul în patru. O cu totul altă zi a fost cea de ieri, dar tot este strâns legată de cea de azi. Fiindcă tot aveam eu senzația că viața mea decurge prea monoton, o dată cu viruselul care a condimentat puțin situația mi se pare că a devenit și mai fad totul. Iar într-una din serile în care credeam că sunt cea mai singură ființă de pe lume, în care îmi plângeam de milă că am o foame teribilă de afecțiune, am făcut un pas îndrăzneț și l-am lăsat să se apropie. Dar, vai, o dată cu el s-au arătat și micile dureri și preocupări pe care și le asumă obligat și pe care mi le împinge sub nas, ca pretext pe lângă starea vremii, ca și cum grădina, ruina de castel, luna roșie nu ar avea decât valența unui context pur spațial și temporal din lipsă de alte resurse, fiindcă fiecare e cu viața lui, iar disponibilitatea este enorm de îngrădită. Există două variante și nu știu pe care s-o aleg și să o cred, deși răspunsul mi-a venit deja pe alte căi și mi-a confirmat că trăind în prezent, mă doare fix în față și la dreapta (cum zice cineva), că eu de fapt trebuie să uit și să mă eliberez de ceea ce a fost ieri, să nu mai stau atâta să analizez, să judec și să etichetez. Una ar fi că ceea ce mi-a spus este adevărat, iar eu trebuie să-i respect granițele și să înțeleg, iar alta este (ceea ce-mi dictează maimuța) ceea ce simt dincolo de cuvinte, care sunt toate niște pretexte emise la insistența mea, că entuziasmul s-a cam dezumflat ca un balon spart și că acum nu rămâne decât să se fofileze. Deși evit să mă judec, m-am simțit iarăși (chestie veche) că eu sunt cea care vrea și mi se face pe plac, dar doar cu lingurița și doar când se poate, că eu pretind deja prea mult și am și timp încă și mă autosabotez, eu sunt cea care crede că dacă închizi pe cineva în inima ta, nu te fofilezi ca să scapi... Mi-am călcat deja de câteva ori peste decizia de a merge mai departe și de a respecta principiul străzii înfundate, m-am descătușat de mine și mi-am pierdut conștient capul. Ce ar trebui să fac eu acum? Să iert și să uit. Și să tai stringurile cu un fierăstrău solid. Și să tot tai până nu mai rămâne nimic. 

Până acum mama e cam singura care îmi spune că toate rochiile pe care le cos sunt ca un sac. Restul se abțin sau nu au băgat de seamă. Mulțumesc! 

M-am înstrăinat sau e contextul de așa măsură că se completează totul, dar mă simt momentan extrem de singură, atât de mult încât mă chem pe cealaltă mine însămi și mă strâng în brațe cu putere, ca să știu că de fapt nu e așa, ies noaptea din casă, ascult cursul râului de dincolo de drum, mă culc în iarba înaltă din grădină și mă uit la luna aceea roșie în proporție de 92% plină și o stea luminoasă la fel de roșie mai la stânga ei, care nu e marte, fiindcă luna e în săgetător, iar marte - retrograd în pești, deci e oricare altă stea, cometa nu am reușit s-o văd, asta e mă mulțumesc cu pozele cu ea și cu pleiadele observate de undeva din Cornwall, unde nu am reușit să ajung până acum... bla, bla... Dureri de genunchi, cataplasme, o tăcere suspectă. Am spus ceva nepotrivit. Iarăși bagatele pe post de piedici. Nu pot veni la tine, vreau să mă culc. Whatever... Nu știu dacă e maimuța cea care mă face să gândesc așa, dar mă văd deja de ani de zile într-o situație complicată, cam fără ieșire sau doar cu o ieșire extrem de incomodă. Nu am ouă pentru ea. Ar însemna să ajung să dorm pe străzi sau ... chiar să dispar. Dar nu am ouă. Aleg să suport rahatul mai mic. Și să mă străduiesc să ajung și să rămân zen în atare condiții. Nu am unde să mă duc. 

În condițiile în care nu comunic ce mă deranjează la o persoană, fiindcă este o parte din ceea ce este ea și reprezintă în același timp o oglindă pentru ceea ce nu este rezolvat la mine, nu pot accepta să continuu relația apropiată cu acea persoană, atâta timp cât, în ciuda disponibilității ei sentimentale, ea continuă să se manifeste sensibil când e vorba de mărunțișuri precum vorbit prea tare, mirosul neplăcut al gurii, căpușe în iarbă și altele asemenea. Atâta timp cât există nenumăratele artefacte peste care am încercat să calc și să le accept și care îmi tot revin în drum, nu-mi rămâne decât să păstrez distanța și să mă rezum doar la salut și cam atât.

Ieri a trecut pe lângă mine o libelulă. Mă tot gândesc la o anumită situație. Și mai am una în paralel. Și peste tot cu repetiție cifrele angelice. Pe 1 cel mai des. Poate chiar sunt pe drumul cel bun. :)

A încerca să repeți o noapte ca și cum ar fi prima și să constați că fuge puțin farmecul, dar să continui cu o foame crescândă sub stele, să nu te mai poți opri până ce constați că sub tine s-a declanșat un deliriumtremens, ca o alternativă nefericită a morțiiceleimici și a trăi în permanență cu simțământul că din toate acestea rămâne doar ceea ce iei cu tine, iar restul se oprește într-o stradă înfundată.

După 23 de ani, dintre care timp de 15 nu ne-am mai întâlnit deloc, am îndrăznit și i-am spus într-un mesaj, ceea ce continuu aici cu consecvență să-i transmit. Așa am simțit, nici nu mă mai interesează dacă e o greșeală sau nu. Am dat maimuța afară. Facă-se Voia Ta.

Bliss

tocmai am adoptat un înger de staniol auriu

pe care îl agăț la rama patului suspendat

ca să mă vegheze când dorm

sau doar visez că plec pe stradă în mijlocul nopții

să caut stele dincolo de nori

și cometa

să ascult păsări râzând în somn

și să cred că sunt privighetori

ca să stea, cineva i-a dat o formă rotundă

ca și cum și-ar împreuna aripile

el mă îmbrățișează îndelung, îmi strânge o mână și mă sărută cast pe frunte

în momentul cel mai potrivit

podul micii noastre veneții rămâne mereu acolo

și în propriul pat

deasupra

mulțumesc, te iubesc

10.07.2020

Today I followed my heart. And I had a tiny little bit of heaven.

el mă atingea suav pe tors
eu mă întorceam din mine

într-o strângere căutată, febrilă și unică de mâini
curgea sângele tuturor celor
ce nu aveau niciodată
să se nască dintre ele

(ipostaze cu mine 8, din februarie 2006)

ceea ce iau cu mine când plec

A avea tihnă. Asta e cheia de care mă agăț dintotdeauna. Agitația de orice fel (mi) se transmite. Copiii parcați la gadgeturi au energie exact atunci când de fapt te gândești încet la stingere.
Intenționez să încep lucruri și le tot amân, fiindcă nu am tihnă. Simt frustrare când mă împiedic de diverse mici obstacole și găsesc scuze ca să nu mai creez nimic. Simt frustrare, fiindcă nu mă pot exprima creativ. Clocesc idei, noroc că din fericire unele încă își păstrează viabilitatea. Aștept, totuși, momentul potrivit, care de cele mai multe ori e cât se poate de spontan și de fructuos.

T, Charlot, îți mulțumesc, dragul meu suflețel, că îmi revii în vis atât de afectuos.

Fiindcă mă distrează interpretările astrologice, în contextul în care am și exemple concludente din trecut, urmăresc de ceva timp ce mai zic unii alții despre influența anumitor planete în zodii, despre provocările care stau la poartă și despre cum am putea noi să le facem față. Luna iunie este cu planete retrograde, cu vreo două eclipse și cu dezgropări dureroase. Nu știam că eclipsele au o influență energetică atât de puternică. Se spune că acum ies la suprafață o sumedenie de emoții vechi care trebuie curățate. De aceea ne ies în cale oameni, situații, întâmplări care ne calcă pe bătături. În ăștia 40 de ani pe care i-am trăit până acum am trăit două (scurte) perioade (pe care le numesc eu) de încercări ciudate cu un numitor comun: statul în casă. Una a fost revoluția din 1989. Alta a fost tevatura de anul acesta în jurul viruselului. Cu o diferență cam de 30 de ani între ele. Rahatul ăsta nu va dura o veșnicie. Dacă n-aș ști că asta deja nu mai este doar o mascaradă pur pământeană, ci o încercare cu scopuri mult mai subtile, i-aș înjura pe toți (am și făcut-o deja), fiindcă uite, se duc naibii ritualurile cu care eram învățați, nu tu serbare de sfârșit de grădiniță, de sfârșit de clasa 4a (dintr-a 5a schimbăm școala), ba chiar nici măcar nu se știe dacă festivitățile de începere a școlii vor avea loc cu adevărat. Mai are rost să pregătesc cornetul de bomboane al viitorului școlar? (Da, mai are, școala o va începe oricum.) Citeam azi o scrisoare semnată de primar și de directorii de școli primare din oraș, că nu se știe cum va fi peste câteva săptămâni. S-au mai relaxat cu regulile, desigur. Dar simt că în jur domnește o tensiune ciudată. De ce durează atât de mult ar întreba unii. Căcatul trebuie să fie cu moț și să aibe și muscă. Citeam scrisoarea aia și simțeam că mă apucă un plâns așa din nimic, chiar dacă (după cum cred eu) am acceptat situația, ca să nu mă enervez suplimentar. Fi-miu cel mic a plecat prost dispus la grădiniță, a bombănit toată dimineața diverse. M-am trezit astăzi după un vis frustrant cu N, care mi-a reamintit de o mai veche neîmplinire. Durere, culcat în pragul ușii, în drum, în poziția fetală, atitudinea aceea cerșetoare de compasiune. Mai am de lucru, hooponopono la greu. Se simte energia eclipsei de lună de mâine. E cu intensificare, cu ”ardere” de emoții...

Lăsând la o parte smochinele care au ales de frică să fie posesori de mască, pare că o parte din restul lumii s-au și resemnat cu minunatul accesoriu, ba chiar își fac selfie-uri cu cât de "regulamentar", "exemplar" se supun ei la "firescul" social distancing cu petec la gură asortat la îmbrăcăminte. 🙈 Cum puteți?

Torn apă fierbinte peste plicul de ceai. Setez timer-ul 6 minute și-mi arunc privirea pe telefon. Un smile acolo, câteva cuvinte dincolo, apoi pip-pip-pip, mă uit la ceașcă și constat că în alea 6 minute s-au înghesuit o mie de vieți. E ca și cum binecuvântările pe care le-am trimis ieri s-ar fi întâmplat cu foarte, foarte multă vreme în urmă. Timpul se dilată ca niște pseudopode.

închizi ochii și pleci să te ascunzi în tine,
e un drum anevoios printre lanuri de fân necosit și plin de lăcuste guralive, prin leasa de salcâmi tineri,
apoi ți se aștern lunca și zăvoiul ei și dealurile dinspre apusul încremenit la aceeași parte din zi,
munții aproape invizibili de la orizont
cărarea nu mai e,
dar e ușa,
intrarea în inimă în fața căreia te descalți
dincolo de ea - lumina
un soare primordial scânteind deasupra ta în cascade,
în raze hieroglifice alb-roz-albastre-aurii
îmi pare rău îngâni în dușul de lumină și te-ai întreba de ce, dar nu-i nevoie să-ți răspunzi
te ierți pentru alegerile dureroase cu și fără rost
mulțumești pentru atât cât a fost
TE IUBESC, răsună cu ecou spre tine și pretutindeni, ca s-ajungă unde trebuie,
la capătul drumului, la sfârșit de timp,
acolo unde știi că vă veți regăsi cu împlinire
te eliberez, 
iar pe față te gâdilă fâlfâitul unei aripi de înger

Dacă în condițiile actuale de distanțare socială aleg să mă apropii de mine însămi, aș avea nevoie ca celălalt eu al meu să se încarneze și el, ca să ne putem îmbrățișa cu toată iubirea și afecțiunea pe care ne-o putem vreodată oferi și de care avem atâta nevoie.

Lucruri pe care le simt acum: frustrare, frică pentru viitorul altuia (fac - și urăsc asta - homeschooling cu un copil care nu are chef, suntem dezorganizați - chestie veche de fond - și indisciplinați, iar dacă-mi bag picioarele s-ar putea să și-o ia copilul), neputință și tendința infinită de a arunca vina pe celălalt (casa mea e plină ochi de obiecte inutile pe care nu-mi permit să le arunc, fiindcă prea puține sunt ale mele personal), enervare (anumite obiecte importante din casă nu mai funcționează de mult), iar în urma acestora o depresie cât casa. Mă lupt să mă iert pe mine însămi pentru reacțiile necontrolate față de propii mei copii. Cu mama am hotărât să nu mai deschid teme "dureroase". Oglindă, oglinjoară...

"Fii tu însuți schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume". În procesul acesta al trezirii conștiinței și al autovindecării vor apărea indubitabil și piedici. Se vor redeschide răni "vindecate" superficial, care nu sunt decât gunoi ascuns sub preș. Vor ieși la suprafață emoții vechi și îndesate sub straturi ca de ceapă, acele pansamente iluzorii cu care le acoperim, ca să uităm de ele. Multe dintre ele sunt înăbușite încă din copilărie, pe vremea când (vorbesc la modul general, nu arăt pe nimeni cu degetul) părinții noștri ne amenințau sau chiar ne băteau la propriu ca să ne oprim din plâns (fiindcă era deranjant), când trebuia să ne înfrânăm și să înghițim nenumărate reguli de genul "aia nu se face", "aia nu se zice" "e rușine" "se supără cutărescu" șamd. Toate acestea ies la suprafață pentru a fi retrăite și vindecate. Unele dintre ele se leagă de convingeri învechite și adânc ancorate pe care le-am putea șterge ca să facem loc unora noi care ni se potrivesc și ne servesc nouă, cei ce suntem cu adevărat în spatele măștilor. Procesul autovindecării este unul dureros. Ca atunci când scoți o măsea cariată. Dup-aia vine ușurarea. Având în vedere că toți cei ce suntem acum pe pământ suntem în aceeași oală, ca fructele dintr-un bol sau ca degetele de la o mână, lucrând într-un mod - greșit înțeles - egoistic fiecare pentru sine, prin contribuția noastră (pura intenție exprimată, rugăciunea, propriul exemplu) îi "tragem" automat și pe ceilalți după noi în sus, spre bine, așa cum o poamă putredă le poate strica și pe celelalte. Dar puterea poamelor sănătoase este majoritară. Dacă acestea cred în ea, efectul pozitiv nu întârzie să apară. Fiecare om are în el o forță nebănuită, acel "suflu" de la Dumnezeu de care nu e conștient, nici măcar în momentul când își propune ceva și nu renunță până nu își atinge în mod miraculos scopurile. Un om poate ajunge la conștientizarea propriei puteri în momente grele, când nu mai are nimic de pierdut și trebuie s-o ia de la zero.
A trecut deja ceva timp de când am renunțat să mă mai uit la tv. Cu excepția unei emisiuni temporare pe care o urmăresc ca să observ comportamente și să mă "distrez". Deși am filtrat foarte mult, nu scap de știrile alarmiste nici pe facebook, fiindcă tema care ne preocupă are tentacule peste tot, iar eu nu vreau să închid fb, fiindcă m-am abonat la alte surse care mă interesează și care mă ajută. Într-una din zilele trecute m-a sunat cineva din familie ca să vadă ce mai fac și cum se prezintă lucrurile. Îi mulțumesc din suflet, dar a venit ca un capac peste decizia mea de a sta departe de panică, așa, ca o probă. În aceeași zi am hotărât să ies (ce-i drept, cam brusc, radical și fără explicații) din grupul de chat al familiei în urma unor "știri" care invadaseră inclusiv spațiul acela privat. Nu au fost cu rea intenție, ci doar mânate de griji, dar pe mine în momentul acela m-au determinat să procedez "egoistic" și să ies (temporar) din grup. Lucru care a supărat pe cineva. În momentul în care decizi să lucrezi pentru tine și să te menții la un nivel vibrațional pozitiv (în acest context: departe de știri negative și creatoare de frică), începi să creezi niște bariere care includ distanțarea de persoane care te trag "în jos", fără rea intenție, dar mânate de adevărul lor personal care în momentul acela este (încă) unul dominat de convingeri învechite. Unele dintre aceste persoane pot fi familia ta apropiată, care observă că ai spart porțelanul, că nu mai faci parte din normă, că ai luat-o razna, care vor crede că ești egoist și nerecunoscător și că ai fost spălat pe creier. Este enorm de dureros pentru fiecare dintre cele două tabere să renunțe la atașamente. Cel trezit să iasă din sfera de confort și să-și urmeze drumul pe care tocmai l-a regăsit, pentru că și-a ascultat sufletul și nu s-a lăsat influențat de vechile obișnuințe, iar cel ce doarme să constate că nu mai are pe cine să se sprijine sau să arunce responsabilitatea. Cel conștient că fiecare trăiește o realitate proprie nu ia nimic la modul personal din ceea ce i se spune sau din atitudinile celorlalți. Nu se supără. Este foarte dureros să constați că rămâi singur din momentul în care alegi să faci ce vrei și nu te mai interesează ce cred ceilalți. Fiecare poate deveni propriul lui salvator, dacă vrea. Paradoxal, a-i menaja pe alții ca să nu se supere nu îi ajută cu nimic.
În altă ordine de idei, mulțumesc din suflet că trăiesc astfel de timpuri și că, deși stau acasă, tot mai am ocazia să experimentez ceea ce mi-a fost rezervat, propriile mele lecții. Și încă mai am mult de lucru. Iar astăzi, printre drame colaterale cu vâlvătaie care mă ard până la ultima celulă, tot mi se pare că zăresc colțul unei raze de curcubeu.

Cuvinte cheie în visurile mele de azi-noapte: pâinea din pilde și rugăciune și crucile de lemn de pe dealul acoperiș, multicolore. Eu: ieșirea mea în față pe post de pastor (vorbitor) cu scopul de a explica sensul pâinii. :)

Se spune că te poți elibera de emoții în condițiile în care te confrunți cu ele, în care trăiești și le conștientizezi. Cu timpul ele se estompează. Ca ele să iasă la suprafață există diverși factori externi care îți apasă pe butoane. De când mă știu (și nu știu din ce cauză, rămâne să aflu) mă enervează îngrozitor copiii. O întrebam pe timpuri pe mama: ”și cum e când ai proprii copii?” ”ei, pe aceia îi iubești” Da, am ales să am copii. Pe care îi iubesc și care mă scot din sărite. Lecția pe care o trăiesc eu momentan stând acasă zilnic cu proprii mei copii este să îmi rezolv problema răbdării în ceea ce-i privește. Chiar acum când scriu, trebuie să suport o fază de cafteală între cei doi. Așa ceva mă termină nervos, așa cum nu mai pot să mă abțin când primul dintre ei refuză să-și facă temele. Îmi vine să înjur ca la ușa cortului, fiindcă nu sunt pregatită (și nici nu vreau) să devin învățătoare surogat într-o perioadă de stat închiși în casă și călcat pe bătături. Nicio problemă, toată furia mea (”înghițită” sau nu) se reflectă în durerile mele matinale de ficat (pe care, apropos, nu le mai avusesem de mult).

Scriu aici, ca să nu scriu în altă parte și să cad în oala păreriștilor de serviciu: peste două-trei (hai, patru) săptămâni tema actuală de discuție și dezbinare ne va ieși atât de mult pe ochi și pe urechi, va fi atât de fumată încât programele de știri își vor pierde din rating și vor schimba placa, căcaturile distribuite pe fb vor fi lame, ieșite din modă, încât ne vom întoarce în sfârșit la inimioare și floricele pe câmpii, iar hârtia igienică va zăcea un timp în rafturile magazinelor.
Curând o să-mi întocmesc o listă de lucruri (exerciții, conduite, atitudini etc), instrumente utile pe drumul întoarcerii la sine. Ca un decalog disciplinar la care să mă raportez în viața mea de acum înainte.

Astăzi, de fapt, intrasem ca să scriu ceva în acest blog, înainte să plec la serviciu. Mă las distrată de o scurtă vizită pe FB ca să citesc repede una alta. M-am dezabonat între timp de la o sumedenie de persoane, inclusiv membri de familie, fiindcă postează exclusiv rahaturi, m-am dezabonat de la (aproape) toate canalele de știri, fiindcă ele sunt prima sursă de panică. Aceasta se propagă în medie geometrică și avem rezultatul scontat: rafturi goale prin magazine în fața cărora suferim și noi ăștia, colateralii, cărora li se termină întâmplător stocul decent de hârtie igienică din dotare, evenimente sociale care se amână etc. În schimb, revenind, m-am abonat la alte surse care corespund interesului meu actual, ca o nouă biblie după care mă ghidez, spicuiesc de-acolo idei pe care le filtrez și (eventual) le aplic, mă simt bine cu ele. Din când în când îmi oferă răspunsuri exact la ceea ce mă preocupă în prealabil. În căutarea drumului personal, a menirii, a scopului cu care am venit, citesc astăzi câteva postări despre empați. Fiecare dintre noi duce în spate un bagaj karmic mai încărcat sau mai ușor de care trebuie să se debaraseze ca să evolueze spiritual. Unii au trăit (experimentat - conform contractului la nivel de suflet - nu explic acum) deja în această viață mai mult decât alții în 3 vieți: părinți morți, abuzuri, accidente, boli (congenitale) urâte, ADHD, dependențe de droguri/alcool, tâlhării și crime etc. Aceștia primesc la un moment dat o palmă atât de zdravănă și constată că nu mai au nimic în viața lor și nu mai au ce pierde. Se trezesc (se spune despre ei că sunt semințe stelare) și încep de la 0 o nouă viață, complet diferită de cea de dinainte. Ei au șansa prin propria evoluție să îi ajute pe cei care au probleme similare cu cele prin care au trecut ei înșiși. Alții știu cam de la bun început care le este menirea: devin muzicieni, scriitori, dansatori celebri. Și mai există ăștia ca mine, care duc o viață banală, pe pilot automat, fără evenimente marcante, care nu știm ce să facem cu viața noastră. Iar în contextul ăsta revine conceptul de empat, fiindcă el se pupă cu ceea ce sunt eu. Un empat. O persoană care simte (prea) mult și care ar avea propriile ei puteri. Nu e nevoie să scrie numele tău pe undeva ca să fii sigur că ai lăsat vreo urmă după tine. Cu siguranță influențezi inspiri pe suficienți alții în jurul tău cu lumina și cu bunătatea pe care le emani, cu ceea ce faci din inimă și ești.
Ieri am fost extrem de obosită și m-am întins în pat pe la 5.30 dup-amiaza. Am dormit (cu ceva mici întreruperi) până azi la 6.30. Și aș mai fi dormit, dacă nu aveam și alte îndatoriri...
Și te-am visat din nou, așa cum te știu eu de la începuturi, și voiam să-ți spun din nou, dar nu am apucat (deși te-am eliberat deja din neîmplinirile mele) că totuși teiubescenorm. Iar asta rămâne, orice ar fi.

Se spune că în momentul în care poți să consideri că ești la începutul trezirii tale spirituale, este util să ții un jurnal cu care să bați în cuie ceea ce conștientizezi. Procesul acesta al metamorfozării este atât de complex și de variabil, cu mulți pași înainte, cu euforii, dar și cu hopuri, încât nici măcar un jurnal nu ar face față oricărui detaliu. Nu de puține ori am avut intenția de a nota ceva în jurnal, însă momentul a fost ”măturat” în vria întâmplărilor de zi cu zi. Fleacuri cu importanța lor. Ideile vin, unele rămân (o vreme), altele pleacă direct. Păstrez ce îmi convine. Întâmpin chestii cărora le-am permis intenționat să-mi apară. Ieri am participat online la o meditație de transmisii light language. Cine nu e pregătit (nu știu, dacă și eu eram, dacă sunt, dar poate chiar sunt!) se sparge de râs la ”gâlgâielile” transmițătoarei, eu am luat-o în serios. Chiar dacă nu simți nimic pe moment, energia acelor cuvinte de neînțeles lucrează. Și fiindcă știu deja între timp că efectul trecerii acestor energii se manifestă printre altele prin vertij și tranzitintestinal înmulțit, nu mă suprinde prezența acestor semne astăzi, după visurile bombastice pe care le-am avut peste noapte. Notez aici un vis cu multă apă, cu valuri uriașe și țestoase la fel de mari aduse de ele, care se răstoarnă o dată cu căderea lor, un vis inocent, fără să creeze frică.
Am ezitat o vreme să las public acest jurnal din pricina unui singur motiv: un număr impresionant de vizite pornind de la un forum/site/canal de socializarepornografică dinUcraina. Încurcate sunt căile Domnului. În fine... de azi nu-mi mai pasă de acest lucru.
Voi vorbi mai des despre situația prin care trec. Va deveni un stil de viață, așa cum ar fi trebuit să devină de mai demult. Dar în stadiul de omidă înghiți diverse, încerci, tatonezi inconștient terenul, iar acum, în stadiul de cocon se potrivesc toate atât de bine...